Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Căutarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
Autor: Max Lucado  |  Album: fara album  |  Tematica: Marturii
Resursa adaugata de floridinmaracineni in 17/08/2012
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 6 voturi
Căutarea plină de dragoste a lui Dumnezeu

Povara îndoielii

"Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele! " (Psalmul 23.6)

   Eric Hill avea tot ce e nevoie pentru un viitor stălucit. Avea douăzeci şi opt de ani, era proaspăt absolvent de facultate, avea o ţinută atletică şi un zâmbet plăcut. Familia lui îl iubea, fetele îl remarcau şi câteva companii îl contactaseră pentru a lucra pentru ele. Cu toate însă că pe dinafară Eric părea un tânăr liniştit, pe dinăuntru se chinuia. Era chinuit de voci pe care nu le putea alunga. Aşa că, sperând să scape de toate acestea, a scăpat de tot. Într-o zi cenuşie şi ploioasă din februarie 1982, Eric Hill a ieşit pe poarta din spate a casei lui din Florida şi nu s-a mai întors niciodată.

   Sora lui, Debbie, şi-l aminteşte plecând, silueta lui înaltă depărtându-se încet pe şoseaua care face legătura cu statul vecin. Credea că se va întoarce. Nu s-a mai întors. A sperat că va suna. Nu a sunat. A crezut că-l va găsi. Nu l-a găsit. Pe unde umbla Eric, numai Dumnezeu şi el ştiau, şi nici unul nu voiau să spună. Ce ştim este că Eric a auzit o voce. Şi vocea aceea i-a transmis o "datorie" pe care o avea de îndeplinit. Şi datoria aceea era să-şi încropească o cocioabă la marginea unui drum care ieşea din San Antonio, Texas.

   Pentru navetiştii care circulau pe Autostrada 10, silueta lui costelivă şi faţa-i acoperită de o barbă deasă deveniseră o imagine familiară. Îşi făcuse o locuinţă într-o adâncitură dintr-un teren viran. Garderoba îi era compusă din nişte pantaloni rupţi şi un pluover dezlânat. O pălărie veche îl apăra de soarele verii. Un sac de plastic pe care-l purta pe umeri mai îmblânzea frigul iernii. Avea numai patruzeci şi patru de ani, dar pielea lui bătută de vânturi şi arsă de soare şi umerii aduşi în faţă îl făceau să arate de două ori mai bâtrân. În starea asta îl aduseseră cei şaisprezece ani petrecuţi la marginea aceea  de drum.

   Atât timp a trecut până când Debbie şi-a revăzut fratele. Probabil nu l-ar fi găsit niciodată dacă nu s-ar fi petrecut două lucruri. Primul a fost construirea unui parc de maşini pe terenul viran pe care se afla cocioaba lui Eric. Al doilea a fost o durere cruntă de abdomen. Proprietarul viitorului parc de maşini i-a luat casa. Durerea aproape că i-a luat viaţa. Serviciul medical de urgenţă l-a găsit chircit la marginea drumului, ţinându-se strâns de stomac. La spital i-au făcut câteva analize şi s-a descoperit că Eric avea cancer. În fază terminală. Încă câteva luni şi avea să moară. Şi fără familie sau rude, avea să moară singur. 

   Asistenta socială care se ocupa de cazul lui nu a suportat gândul acesta. "Nu se poate. Cineva trebuie să-l caute pe Eric", şi-a spus ea. A început să caute pe Internet pe cineva care căuta un bărbat cu părul şaten şi al cărui nume de familie era Hill. Aşa a găsit-o pe Debbie. Descrierea trăsăturilor lui se potrivea cu imaginea lui Eric pe care Debbie şi-o amintea, dar pentru a fi sigură trebuia să-l vadă. Aşa că Debbie a plecat spre Texas, împreună cu soţul ei şi cu cei doi copii ai lor. Au ajuns în localitatera în care se afla spitalul în care fusese internat Eric, au închiriat o cameră la hotel şi au pornit în căutarea lui Eric. Eric fusese externat, dar capelanul spitalului ştia unde se află. L-au găsit stând rezemat de o clădire, nu departe de şoseauua care face legătura între state. S-au apropiat de el şi i-au oferit fructe. Le-a refuzat. I-au oferit suc de fructe. L-a refuzat. Era politicos, dar neimpresionat de oamenii aceia care pretindeau că sunt familia lui. A devenit totuşi interesat când Debbie i-a oferit o insignă, o insignă care reprezenta un înger. A spus da. Prima dată când Debbie îşi atingea fratele după şaisprezece ani a fost momentul când acesta a lăsat-o să-i prindă de cămaşă o insignă reprezentând un înger.

   Debbie avusese de gând să stea acolo o săptămână. Dar săptămâna a trecut, şi ea a rămas. Soţul ei s-a întors acasă, dar ea a rămas. Primăvara a devenit vară, Eric se simţea mai bine, dar ea a rămas. Debbie a închiriat un apartament şi a început să se ocupe de pregătirea şcolară a copiilor acasă (în S.U., o formă de pregătire şcolară a copiilor pentru care părinţii pot opta), încercând în tot acest timp să se apropuie de fratele ei. Nu a fost uşor. Nu o recunoştea. Nu ştia cine este. Într-o zi a înjurat-o. Nu voia să doarmă în apartamentul ei. Nu-i trebuia mâncarea ei. Nu voia să vorbească cu ea. Îşi dorea cocioaba lui. Îşi dorea "slujba" lui. Cine era femeia aceea şi ce voia de la el? Debbie însă nu a renunţat. Ea a înţeles că Eric nu înţelegea. Aşa că a rămas.

   Am cunoscut-o pe Debbie într-o duminică, cu ocazia unei vizite pe care a făcut-o bisericii noastre. După ce mi-a povestit istoria ei, am întrebat-o ce ai întreba-o şi tu. "CUM DE NU AI RENUNŢAT?"

   "Simplu!", a răspuns ea: "E FRATELE MEU!"

   I-am spus că toată acea căutare a ei îmi amintea de o altă căutare - că inima ei îmi amintea de o altă inimă. O inimă care a plecat de acasă pentru a-l găsi pe cel pierdut. Un suflet plin de compasiune care nu putea suporta gândul că un frate sau o soră rătăcesc sau zac pe undeva sub povara durerii. Şi ca şi Debbie, a plecat de acasă. Şi tot ca Debbie, şi-a găsit fratele, şi-a găsit sora.

   Şi când am fost găsiţi de Isus, ne-am comportat ca şi Eric. Limitările noastre ne-au împiedicat să-L recunoaştem pe Cel care a venit să ne salveze. Ne-am îndoit chiar de prezenţa Lui - şi uneori ne mai îndoim şi azi.

   Şi ce face El în faţa îndoielilor noastre? Rămâne lângă noi. Aşa cum Debbie a rămas lângă Eric, Dumnezeu rămâne lângă noi. El ne caută, rămâne în preajma noastră, până când în cele din urmă Îl recunoaştem ca Tatăl nostru, chiar dacă pentru asta e nevoie de o viaţă întreagă.

   "Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în casa Domnului până la sfârşitul zileleor mele" (Psalmul 23.6)

   Dumnezeu este Dumnezeul care mă însoţeşte. Mă întreb... simţi că te însoţeşte? Prin taina dragostei. Prin întrebarea unui copil. Printr-un cuvânt bun sau o mângâiere la vremea potrivită. Simţi prezenţa Lui?

   Dacă da, nu mai sta cu îndoielile tale! Lasă-le jos. Nu te mai împovăra cu ele. Tu nu eşti un candidat la lipsa de siguranţă. Tu nu eşti un client al fricii. Te poţi încrede în Dumnezeu. El ţi-a dat dragostea Lui; tu de ce nu i-ai da îndoielile tale? Zici că nu e uşor să te încrezi în El? Poate că nu e, dar nu e nici atât de greu pe cât crezi. Încearcă cu aceste trei idei:

   - ascultă vocea credinţei tale nu cea a sentimentelor tale;

   - măsoară-ţi valoarea prin ochii lui Dumnezeu nu prin ai tăi;

   - vezi imaginea de ansamblu, nu detaliul.

   Apropo, ultimul capitol din viaţa lui Eric Hill este cel mai bun. Cu câteva zile înainte de a muri, el a recunoscut în Debbie pe sora lui. Şi astfel, şi-a descoperit casa. Şi noi ne-o vom descoperi; la fel ca Eric, şi noi ne-am îndoit de cel care a venit să ne ajute. Dar ca Debbie, Dumnezeu ne-a căutat şi a rămas cu noi. Ca Eric, şi noi refuzăm cu obstinaţie mâna întinsă să ne ajute. Dar ca Debbie, Dumnezeu este încet la mânie şi hotărât să rămână. Ca Eric, nici noi nu primim darurile lui Dumnezeu. Dar ca Debbie, Dumnezeu continuă să ni le dea. El ne dă îngerii Lui, nu doar insigna în formă de înger, ci îngeri pe cărarea noastră. Şi mai ales, Dumnezeu Se dă pe Sine. Chiar când alegem cocioaba noastră în locul casei Lui, El ne însoţeşte. Nu ne forţează niciodată. Şi nu ne părăseşte niciodată. Are răbdare cu noi. Este prezent tot timpul lângă noi. Îşi foloseşte toată puterea pentru a ne convinge că El este Cel ce este şi că ne putem încrede în El că ne va duce acasă. Da, bunătatea şi îndurarea Lui ne vor însoţi în toate zilele vieţii noastre. 

Amin. Minunat și mare Dumnezeu avem, slăvit să fie în veci Numele Lui!
Adăugat în 17/08/2012 de Ioanhapca
imi este asa de greu, sa comentez acest articol, pentru ca implicat, este un personaj in seama caruia nu poti face comentarii, avind in vedere caci este un om dat la o parte pentru o vreme de DomnulUna din intrebari, ar fi, de ce?a ingaduit Domnul asa ceva , cind El este dragoste, ?Am putea face multe scenarii si unele ar fi chiar credibile, dar ...noi, nu stim nicodtada si nimic din planul Domnului,cu privire la viata noastra si a personajului de mai sus.[poate a fost scos din normalitatea functionala, tocmai pentru a nu pacatui enorm....nu stim !]Ce stim , si ce am experimentat fiecare din noi, este dragostea imensa a lui Dumnezeu.Nu cunoastem sentimentele lui Eric fata de Domnul in aceasta situatie, dar cunoastem iubirea pe care sora lui o are fata de el, venindu-i in ajutor, sacrificind chiar si familia sa.Oare, nu-i dragostea lui Dumnezeu, mai tare ca moartea?Ba da!Finalul vietii lui Eric, este un final frumos si asteptat de cititor, chiar surprinzator, caci din suferinta pe care Eric a a avut-o nu mai era speranta de vindecare.Ultimul capitol , al acestei postari, explica asa de bine interventia lui Dumnezeu, valoarea iubirii sale, fata de cei in nevoi.Avem numai de invatat din asa expunere.Numai bucurii sfinte , iti doresc!
Adăugat în 18/08/2012 de sanda_tulics
aşa este. Bunătatea şi îndurarea Domnului ne însoţeşte mereu. Nu ştim şi nu o să înţelegem niciodată de ce se întâmplă anumite lucruri dar să ne încredem în Domnul. El nu ne dă mai mult decât putem duce şi nu ne va lăsa la nesfârşit în suferinţe.
Fii binecuvântată sora Flori şi azi la fel ca întotdeauna.
Adăugat în 18/08/2012 de 1954adina.9mai
Mulţumesc tuturor, pace sfântă vă doresc!
Adăugat în 18/08/2012 de floridinmaracineni
Statistici
  • Vizualizări: 1137
  • Comentarii: 4
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni