Isus Hristos nu ne-a spus niciodată că este simplu să-L urmăm (Matei 11:29-30). Mereu ne-a învățat că trebuie să plătim un cost pentru asta (Matei 16:24-26). Nici pentru patriarhul Avraam nu a fost simplu. Și-a părăsit țara de origine și s-a despărțit de casa tatălui său, ca să urmeze chemarea lui Dumnezeu. De multe ori, modul în care noi răspundem chemării lui Dumnezeu este foarte nepotrivit. În continuare, voi prezenta șapte adevăruri legate de acest subiect.

          Nu există loc de negociere, atunci când vrem să-L urmăm pe Dumnezeu. În Luca 9:57-58, ne este prezentat un om care afirmă că Îl va urma pe Hristos oriunde va merge. Acest om nu așteaptă să fie chemat de Hristos, are încredere în sine și nu evaluează costurile pe care trebuie să le suporte. În cultura iudaică antică, unii tineri își părăseau părinții și afacerile familiei, timp de mai mulți ani, pentru a urma un rabin care avea o reputație bună. În schimb, rabinul respectiv se obliga să îi învețe pe discipolii lui tot ce știe și să le asigure lucrurile necesare pentru a trăi, în toată perioada în care aceștia îl urmau (e. g. un loc de dormit, haine, hrană). Isus Hristos însă nu este dispus să negocieze acest aspect, contrar altor rabini ai vremii respective. El îi sugerează omului respectiv că trebuie să renunțe la confortul și la facilitățile pe care i le oferă viața. Isus Hristos menționează că nu are o locuință proprie, nici măcar un loc de odihnă și că vulpile și păsările au mai mult confort decât El. Practic, prin acest răspuns, Hristos îl întreabă pe om dacă este dispus să facă sacrificii pentru a-L urma. Nu ni se mai spune nimic legat de răspunsul acestui om, însă este probabil ca el să nu fi fost dispus să renunțe la comoditatea vieții, pentru a-L urma pe Fiul lui Dumnezeu. Cu altă ocazie, Isus Hristos afirmă răspicat că nu negociază cu cei care doresc să Îl urmeze. Toți cei care dorim să mergem după El trebuie să ne lepădăm de obiceiurile noastre păcătoase, de dorințele noastre greșite. Noi trebuie să ne luăm crucea, în fiecare zi, și să Îl urmăm pe El (Matei 16:24-26). Cu toate acestea, calea lui Hristos este cea mai bună cale posibilă. Însă Hristos nu ne spune dinainte acest lucru, pentru că dorește ca noi să venim la El în mod dezinteresat. Într-adevăr, câștigul celor care Îl urmează pe Isus Hristos este atât de mare, încât nici măcar nu poate fi cuantificat.

          Chemarea lui Dumnezeu nu suportă amânare. În Luca 9:59-60, este introdus în scenă un bărbat căruia Hristos îi cere să-L urmeze. Acel om părea dispus să-L urmeze pe Hristos, dar mai întâi dorea să-l îngroape pe tatăl său. Deși omul respectiv i s-a adresat lui Hristos cu apelativul de Domn, el și-a pus pe primul loc lucrurile și interesele sale personale. Biblia nu afirmă nicăieri că tatăl acestui om murise. Este foarte posibil ca tatăl acestui bărbat să fi fost foarte bătrân. În aceste condiții, bărbatul aștepta moartea tatălui său, când probabil ar fi moștenit niște bunuri care i-ar fi conferit o siguranță financiară. Și atunci ar fi găsit un moment mai convenabil să-L urmeze pe Hristos. Pe de altă parte, pe Isus Hristos nu L-ar fi deranjat ca omul respectiv să-și îngroape tatăl, în cazul unui deces. Însă Mântuitorul nu a acceptat faptul că acest bărbat L-a amânat, că a pus chemarea Lui în plan secundar. El l-a mustrat și i-a spus să predice despre Împărăția lui Dumnezeu și să lase morții să-și îngroape morții. Cei morți spiritual pot să-i îngroape pe cei morți fizic, dar ei nu pot predica Evanghelia. Există sarcini pe care cei necredincioși le pot face la fel de bine precum creștinii. Când Dumnezeu ne cheamă pe nume, noi n-ar trebui să dăm prioritate acestor sarcini, ci principalul nostru scop ar trebui să fie să-L urmăm pe El. Este de remarcat că Biblia nu menționează numele acestui bărbat. El rămâne în istorie prin faptul că L-a amânat pe Hristos. Bărbatul respectiv nu și-a imaginat că, pentru el, aceea era ultima șansă să fie chemat direct de Hristos. În curând, Fiul lui Dumnezeu avea să-și termine lucrarea. Dar omul care L-a amânat nu a mai avut ocazia să-L urmeze personal pe Mântuitor. Acest bărbat ar fi putut fi unul dintre ucenicii lui Hristos. Deseori și noi îi răspundem în același fel lui Dumnezeu. Suntem dispuși să-L urmăm, dar nu cu prioritate. Și astfel ajungem să-L amânăm până când ne găsim un job, ne căsătorim, apoi până când avem copii și ne cresc copiii și în cele din urmă, până când avem o siguranță financiară. Unii dintre noi nici măcar nu apucăm pensia. Dar cei care o apucăm, realizăm că nu mai avem sănătatea de care dispuneam atunci când eram tineri. Viața noastră trece în acest fel și noi nu ajungem să mai ascultăm vreodată de Dumnezeu, pentru că L-am amânat de atâtea ori. Diavolul nu este deranjat de faptul că noi dorim să-L urmăm pe Dumnezeu. El este mulțumit dacă vrem să o facem mâine, nu astăzi. Diavolul știe că ziua de mâine nu este o certitudine pentru nimeni. Însă noi trebuie să-L urmăm pe Dumnezeu atunci când El ne cheamă, nu mâine, nu săptămâna viitoare. Evanghelistul Leonard Ravenhill afirmă că oportunitatea unei vieți trebuie valorificată în timpul vieții acelei oportunități. Cu alte cuvinte, oportunitatea vieții noastre nu durează etern. Dacă nu profităm de ea astăzi, mâine s-ar putea să fie prea târziu pentru noi. Din nefericire, mulți dintre noi ne risipim o grămadă de ani din viață cu lucruri trecătoare, iar la moarte cerșim clipe. Dacă nu avem propriile noastre planuri cu Dumnezeu, Diavolul ne va include în planurile lui. Ar fi foarte bine dacă noi am trăi fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața noastră. Nu numărul anilor vieții noastre contează cel mai mult, ci viața împreună cu Hristos din acești ani.

          Dumnezeu nu acceptă ca noi să ezităm, atunci când vrem să facem anumite lucruri pentru El. În Luca 9:61-62, ni se vorbește despre un alt bărbat care afirmă că Îl va urma pe Hristos. El are o cerere care pare rezonabilă. El dorește ca, mai întâi, să-și ia la revedere de la familie. Hristos este deranjat de faptul că acest bărbat ezită în decizia lui. Ca și omul din pasajul precedent, acest bărbat dorește să facă alte lucruri mai întâi. Însă Hristos trebuie să ocupe primul loc în inima unui ucenic, în timp ce confortul material, plăcerile vieții, locul de muncă și familia trebuie să fie secundare. În contrast cu acești trei oameni, care au dorit să negocieze sau să amâne momentul în care-L vor urma pe Isus Hristos, Biblia ne prezintă anumite persoane care au reacționat altfel la chemarea lui Dumnezeu. În Matei 4:18-22, aflăm că Petru, Andrei, Iacov și Ioan erau în propriile lor corăbii, reparându-și mrejele. Ei aveau meseria de pescari. Aceasta era singura lor sursă de câștig, era afacerea familiei. Însă când Isus Hristos i-a chemat pe nume, aceștia și-au părăsit imediat corăbiile, părinții, afacerea familiei. Ei nu au ezitat și au acceptat provocarea să participe la un alt fel de pescuit, să devină pescari de oameni. Pentru Dumnezeu nu contează ca un om să aibă tot felul de avantaje naturale: carieră, situație financiară bună, carismă, pregătire intelectuală. Isus Hristos este interesat de oameni a căror inimă este dornică să-L urmeze pe El și să-I acorde Lui întâietate.

          Dumnezeu are planurile Sale pe care le va duce la îndeplinire, cu sau fără noi. Cartea Estera ilustrează foarte bine acest principiu. Estera, o evreică, a ajuns împărăteasă, fiind aleasă soția împăratului Ahașveroș. În vremea aceea, Haman, un funcționar de bază la curtea împăratului, a hotărât să-i omoare pe toți iudeii din ținuturile stăpânite de Ahașveroș. Mardoheu, unchiul Esterei, a aflat de această uneltire și i-a cerut Esterei să intervină. Însă Estera nu putea să se înfățișeze înaintea împăratului fără să fie chemată. Conform unei legi existente la acea vreme, oricine făcea acest gest era pasibil de pedeapsa cu moartea. Doar împăratul putea să anuleze această pedeapsă. Mardoheu i-a spus Esterei să riște, pentru că dacă nu va face nimic, Dumnezeu va aduce izbăvirea poporului prin altcineva. Iar ea va suporta consecințele atitudinii sale pasive. Estera a postit și s-a înfățișat înaintea împăratului, asumându-și orice risc. Dumnezeu a privit cu plăcere la atitudinea ei și a adus izbăvirea iudeilor. Din această istorisire putem învăța o lecție extraordinară. Dacă noi nu dorim să ascultăm de Dumnezeu, dacă nu vrem să dăm curs chemării Lui, El nu rămâne în dificultate. Dumnezeu poate găsi oricând alți oameni care sunt pregătiți să facă lucrările pe care noi le amânăm la nesfârșit.

          Dumnezeu poate să ne ia anumite daruri pe care El ni le-a oferit inițial, dacă noi nu punem preț pe chemarea Lui. Pe paginile Scripturii, există câteva exemple grăitoare în acest sens. Esau, fiind întâiul născut al lui Isaac, trebuia să fie continuatorul legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu bunicul său Avraam și cu tatăl său. Însă Esau și-a disprețuit dreptul de întâi născut, l-a vândut pentru o farfurie de ciorbă (Geneza 25:27-34). De aceea, Dumnezeu i-a luat lui Esau atât dreptul de întâi născut, cât și binecuvântarea pe care trebuia să o primească de la tatăl său. Iacov a dus mai departe legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu înaintașii săi. Iacov a moștenit destinul pe care Esau ar fi trebuit să îl aibă. Un alt exemplu relevant este cel al familiei lui Eli. Eli era preot și judecător în Israel, făcând parte din seminția lui Levi, pe care Dumnezeu a pus-o deoparte, pentru a-L sluji pe El într-un mod special. Fiii lui însă nu L-au căutat pe Dumnezeu, nici nu L-au cunoscut. Încrezători în funcția pe care o deținea tatăl lor, ei au ajuns să nesocotească darurile Domnului care erau aduse la Templu de către popor (1 Samuel 2:12-17). Aceștia au început să curvească cu femeile care slujeau la ușa cortului întâlnirii (1 Samuel 2:22-26). Însă Dumnezeu i-a înlăturat și i-a pedepsit pe cei doi fii ai lui Eli pentru faptele lor (1 Samuel 4:11-18). Iar familia lui Eli a fost dată la o parte. Un singur urmaș de-al lui a rămas să slujească ca preot. Dar a venit o zi când, așa cum a spus Dumnezeu, nu a mai rămas nimeni din casa lui Eli la preoție (1 Samuel 2:27-36,1 Împărați 2:26-27). În schimb, Dumnezeu i-a dat slujba de judecător unui tânăr, Samuel, care a ajuns să fie și prooroc în Israel (1 Samuel 3:19-21). Pe de altă parte, și situația lui Saul se încadrează în aceeași categorie. Saul a fost uns de către Samuel ca să fie împărat peste Israel (1 Samuel 10). Urmașii lui ar fi trebuit să stea pe tronul lui Israel. Însă Saul L-a desconsiderat pe Dumnezeu în repetate rânduri. Pentru el, imaginea lui în fața poporului era mai importantă decât ascultarea de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu l-a lepădat (1 Samuel 15). El i-a dat tronul poporului Israel lui David (1 Samuel 16:1-13). Însuși Isus Hristos, ca om, a fost un urmaș al lui David. În final, și liderii iudeilor din vremea lui Isus Hristos aveau o atitudine de superioritate și se considerau indispensabili. Ei erau încrezători în statutul lor de popor ales, de urmași ai lui Avraam. Însă Ioan Botezătorul îi avertizează, spunându-le că aceste lucruri nu contează înaintea lui Dumnezeu (Matei 3:1-12). Apostolul Pavel reia această idee și subliniază că ascultarea de Dumnezeu contează mai mult decât avantajele pe care poporul Israel le-ar deține (legea lui Moise, legământul, făgăduințele lui Dumnezeu). Așadar, noi nu ar trebui să ne bazăm mereu pe ceea ce am primit de la Dumnezeu. El poate să ne ia oricând aceste lucruri, dacă noi nu le folosim spre onoarea și gloria Lui.

          Dumnezeu poate chema în lucrare pe oricine, chiar și pe cei care la prima vedere, au puține șanse de reușită. Când Isus Hristos i-a chemat pe ucenici, El a ilustrat foarte clar acest principiu. Isus Hristos și-a desfășurat activitatea în special în zona Galileii, în primul secol al erei noastre. Liderii religioși ai vremii respective credeau în autoritatea divină a Vechiului Testament, de la Geneza până la Maleahi. Sistemul de educație și principiile de viață ale evreilor se bazau pe primele cinci cărți ale Vechiului Testament (Tora), despre care credeau că i-au fost revelate lui Moise (un lider istoric și spiritual din istoria poporului iudeu) de către Dumnezeu. Primul nivel de educație (Beit Sefer) îi includea pe copiii cu vârstele între șase și zece ani. În această perioadă, copiii studiau Tora și erau ghidați de către un rabin, în sinagogi locale. La finalul acestei perioade, majoritatea copiilor știau Tora pe de rost, de la Geneza până la Deuteronom. După vârsta de zece ani, mulți dintre copii rămâneau alături de familiile lor, învățau anumite meserii sau se implicau în afacerile familiei. Practic, ei se pregăteau pentru perioada când urmau să aibă propriile lor familii. Dar cei mai buni dintre ei rămâneau să învețe pentru alți patru-cinci ani. Perioada aceasta reprezenta al doilea nivel de educație (Beit Talmud). La finalul acestei perioade, unii tineri ajungeau să știe pe de rost tot Vechiul Testament, de la Geneza până la Maleahi. Și la sfârșitul acestui ciclu de învățătură, mulți dintre tineri se întorceau la familiile lor, pentru a învăța o meserie sau pentru a se implica în afacerile familiei. Dar cei mai buni și mai talentați dintre ei, care doreau să parcurgă și următorul nivel de educație (Beit Midrash), căutau un rabin lângă care să se dezvolte din punct de vedere spiritual. În vremea aceea, un ucenic nu dorea doar să știe tot ce știa rabinul, ci dorea să fie ca rabinul respectiv, să facă ceea ce făcea rabinul. Rabinul îi intervieva pe studenți, îi întreba diverse lucruri din Biblia iudaică. Acesta îi alegea doar pe cei despre care credea că pot fi ca el, că vor putea învăța ceea ce știe el și că vor putea face ceea ce face el. Restul tinerilor erau trimiși înapoi la familiile lor. Însă cei mai buni dintre cei mai buni își părăseau familiile, locurile natale și își dedicau întreaga viață pentru a deveni ca rabinul pe care Îl urmau. Având în minte acest context, putem înțelege mai bine câteva lucruri foarte importante. Când Hristos i-a chemat pe Andrei și Petru, pe Ioan și Iacov, ei își practicau meseria de pescari, se ocupau de afacerile familiilor lor. Deci aceștia nu erau din categoria celor mai buni. Ei nu urmau un alt rabin. Poate că ei nici nu au aplicat pentru așa ceva, poate că toată viața li s-a spus că nu se califică pentru o slujbă spirituală. Acum este mai ușor de înțeles de ce aceștia au lăsat imediat afacerile familiilor lor și L-au urmat pe Hristos, fără să amâne și fără să negocieze cu El. Rabinii erau persoane foarte respectate în vremea aceea. Cu siguranță că ucenicii auziseră de Hristos. Ei L-au urmat imediat pentru că doreau să fie ca Hristos, voiau să cunoască lucrurile pe care le știe Hristos și să facă faptele Lui. Isus Hristos nu s-a dus la cele mai celebre universități ale timpului, nici la cei mai carismatici, mai educați și mai dotați oameni (din punct de vedere intelectual). Însă cu acești ucenici simpli, fără prea multă educație, fără prea multe avantaje umane, Hristos a schimbat o lume întreagă, a împărțit istoria omenirii în două. Când Dumnezeu cheamă pe cineva, îl unge cu autoritate și îl capacitează să ducă la bun sfârșit lucrarea pe care i-a încredințat-o.

          Fiecare dintre noi trebuie să fim credincioși acolo unde Dumnezeu ne-a pus. Nu toți vom predica Evanghelia la milioane de oameni, pe stadioane unde au loc treziri spirituale. Cel puțin nu ne vom începe lucrarea în acest fel. Dar pentru Dumnezeu nu asta este cel mai important. Putem începe cu lucruri mărunte, pe care să le facem ca pentru Dumnezeu. Oricând putem vesti Evanghelia familiei, prietenilor, colegilor noștri. Apoi, există multe alte nevoi în societate. Cei mai mulți dintre noi putem să-i ajutăm măcar puțin pe semenii noștri aflați în dificultate. Chiar și slujbele pe care le considerăm foarte neînsemnate au o importanță mare pentru Dumnezeu. De exemplu, dacă trebuie să spălăm toaleta, să o facem ca pentru Dumnezeu. Să curățăm partea din spate a toaletei în același mod în care curățăm și partea din față, chiar dacă majoritatea oamenilor nu observă asta. Dumnezeu vede munca noastră și este onorat dacă procedăm în acest mod. Dacă vom fi credincioși în lucrurile mici, Dumnezeu ne va încredința și lucruri mai mari.

          O viață trăită în ascultare de Dumnezeu, mergând pe urmele pașilor lui, este o viață victorioasă. Să avem onoarea să fim chemați de El reprezintă mai mult decât orice altă onoare, demnitate sau funcție pe care am putea să o dobândim pe acest pământ.