Multi știu despre Dumnezeu că este Creatorului Cerului și al Pământului, al tuturor ființelor, știu de mântuirea prin jertfa lui Isus Cristos și de faptul că Duhul Sfînt e Călăuzitorul lor. Dar oare câți își mai pun întrebarea “Cum au apărut neamurile și țările?”

Un prim răspuns, pe cât de simplu, pe atât de adevărat, este acela că Domnul Dumnezeu a creat și popoarele și le-a așezat într-un loc/teritoriu anume, “Domnul numără popoarele, scriindu-le: "Acolo s-au născut."(Psalmul 87:6).

Toate bune și frumoase ar zice unii, dar iată că de-a lungul timpului au apărut popoare noi, unele au dispărut, și țări noi s-au desenat pe hartă. Așa este, iar răspunsul în acest caz nu este unul ușor (mai ales pentru un eseu scurt), dar topirea unor neamuri în altele poate să fi fost urmarea păcatelor lor sau a supunerii voite față de un nou stăpân, așa cum și la nivel individual, anume situații grele sunt din cauza păcatelor, alteori unii aleg de bună-voie să fie sclavi altora (deși Dumnezeu ne-a creat oameni liberi). Au fost și cazuri când, din cauza păcatelor abominabile, Dumnezeu a decis chiar dispariția totală a unor neamuri, așa cum a fost în cazul  amoriților, fereziților, a celor din Sodoma, Gomora și din cetățile învecinate și ale altora. Dar chiar și atunci, în acele situații extreme, bunătatea lui Dumnezeu s-a arătat pentru  cei care s-au încrezut în El, ca să fie scăpați ei și familile lor (Rahav din Ierihon, Lot și familia lui).

Pe de altă parte, Domnul Dumnezeu a răsplătit cu vârf și îndesat pe toți cei care l-au ascultat, fie la nivel individual, fie la nivel de națiune. Vechiul Testament este plin de exemple când poporul Domnului a fost scăpat din situații imposibile din punct de vedere omenesc, dar atât de simple pentru Dumnezeu. Una dintre aceste cumplite încercări a fost atunci când împaratul Asiriei a asediat Ierusalimul, Sanherib fiind plin de aroganță, răutate și încredere in oastea sa, în bogăție, în armament, în zeii săi, față de un popor istovit de asediu, dar care, sub conducerea lui Ezechia, a știut să asculte și să se încreadă în Conducătorul Ceresc. Deznodămândul a fost ieșit din comun, pe măsura măreției lui Dumnzeu ( 2 Împărați 18-19).

Vă propun să facem un salt în timp și spațiu și să ne concentrăm puțin pe poporul nostru așezat în două state, România și actuala Republică Moldova, dar și în țările din jur. Istoricii  serioși ne-au învățat că poporul român are în crearea sa trei elemente de bază, că funia a fost împletită în trei de la bun început: elementul dacic (genetic, în primul rând, dar și cultural), cel  roman (în primul rând lingvistic, dar și genetic și cultural) și cel creștin. Desigur că nu există o dată a nașterii poporului român și nici o dată a creștinării sale (transmiterea valorilor creștine s-a făcut de la om la om, la fel ca și la alte popoare, de exemplu la greci, fără vreun edict al vreunui conducător), procesul a durat câteva sute de ani, dar la nașterea românilor creștinismul învinsese. (Trebuie, însă, să separăm apele și să fim conștienți că, din păcate, s-au păstrat și tradiții păgâne, dar, totuși creștinismul a ieșit majoritar). Moneda are doua fațete, creștinismul majoritar în poporul român, dar pe de altă parte, mântuirea este individuală, fiecare trebuie să se pocăiască și să se întoarcă la Cristos, fapt ce primenește în final tot corpul.

Un argument solid al creștinismului prezent încă de la începuturi este cel provenit din cultura populară română, care conține zeci de proverbe și zicători bazate pe înțelepciunea și învățătura biblică. Iată câteva exemple: “Cere și ți se va da, bate și ți se va deschide”, care este copia fidelă a Bibliei (Matei7:7); altele păstrează sensul, chiar dacă exprimarea e puțin schimbată, „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face”, care merge pe interdicție, pe când Cristos proclamă partea pozitiva „Tot ce vreți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel”( Matei 7:12-a), dar ideea de bază este aceeași. „Rău cu rău, dar mai rău fără rău” poate fi înțeles doar în cheie creștină, mai ales de către cei care sunt născuți din nou și au un anumit nivel de maturitate duhovnicească, ca să înțeleagă faptul că încercările, necazurile sunt necesare șlefuirii și creșterii noastre spirituale și că, fără ele, am cădea foarte ușor pradă mofturilor firii pământești.

Dacă poporul nostru s-a plămădit odată cu răspândirea Evangheliei printre strămoși, ce putem spune de teritoriu? Este el de la Dumnezeu? Da. O suprapunere a hărții actuale cu teritoriul locuit de daci ne arată că, în mare, am rămas pe același meleaguri. Domnul ne-a lăsat pe același tărâm, dar transformați într-o plămadă nouă, care să aibă Cuvântul Său în țesătura sa.

Dacă așa stau lucrurile, cum ar trebui să ne raportăm noi la noțiunile de popor/națiune/țară?

Domnul spune să ne iubim aproapele ca pe noi înșine, să ne iubim familia (căci dacă nu ne îngrijim de ai noștri, suntem mai răi decât niște păcătoși și niște vameși). Dacă e să facem bine celor din familia mică, celor din familia credinței, a familiei ceva mai mari (cu mătuși, unchi, veri de toate gradele), unde să plasăm familia mai mare, cea a națiunii? Unii sar peste această verigă și trec direct la iubirea de oameni. Da, e bine să îi respectăm și să îi iubim pe toți, dar să nu uităm și de dragostea de neam și țară (oricât de prăfuit ar suna, chiar neplăcut pentru unii), pentru că Domnul ia în seamă și aceste sentimente, vorbe și fapte. Moise a stat în rugăciune pentru popor, chiar dacă Domnul îi promisese că va face din el un neam mare, a stat și a cerut iertare pentru păcatele poporului, profeții Vechiului Testament au plâns înaintea Domnului, iar Pavel, chiar dacă a luptat pentru Evanghelie și acuratețea ei, nu a vorbit niciodata de rău propriul popor (Fapte28:17, Fapte28:19-b).

A ține la poporul în mijlocul căruia te-a născut Dumnezeu este o atitudine normală, lăsată în inima omului de către Făcător, și a-l iubi cu tot ce poți (de la suflet, la gând și faptă), se încadrează în ascultarea de Cristos.

În contrapondere, a fi indiferent, răutăcios, plin de ură chiar, a vorbi de rău propriul neam, încalcă porunca Domnului, (Levitic 19:16-a, Levitic 19:18).

A-ți iubi țara, înseamnă a fi conștient/ă de darul primit de la Domnul și a-i mulțumi pentur el. O moștenire care ne responsabilizează.

Dar, vor întreba unii, cei care au plecat în emigrație sunt oare contra voii lui Dumnezeu? Să nu uităm că și în perioada Vechiului Testament au fost situații când oamenii lui Dumnezeu și întreg poporul, ca să fie salvat, au plecat să locuiască în alte țări. Chiar și strămutarea în Babilon a fost, pe lângă o pedeapsă, și o formă de salvare a poporului față de urgia care a venit peste Iuda și Ierusalim, ca urmare a păcatelor comise de generații. Subiectul este unul profund și complex, dar, din nou, să reținem marea dragoste și îndurare a Domnului, care a adus poporul înapoi, nu numai fizic, dar și spiritual. Românii au fost și ei siliți, în mare parte, să-și câștige pâinea departe de familie și țară, dar să ne încredem în bunătatea și puterea lui Dumnezeu pentru refacerea noastra spirituală și națională.

Concluzia este că iubirea de neam și țară sunt pe placul Domnului, iubirea fiind un dar al lui Dumnezeu, dar și o cerință a Sa, pe când răutatea, indiferența și defăimarea sunt împotriva valorilor creștine.

Dumnezeu să ne ajute să facem, în fiecare zi, alegeri care îi sunt plăcute și îi aduc cinste!