Ekklesia lui Hristos, comunitatea ucenicilor, este smulsă de sub stăpânirea lumii. Trăiește încă în mijlocul lumii dar a devenit un trup, un domeniu cu autonomie proprie, un spațiu în sine. Este BISERICA SFÂNTĂ, COMUNITATEA SFINȚILOR; membrii ei sunt chemați să fie sfinți, sfințiți în Hristos Isus, aleși și rânduiți mai înainte de înteimeierea lumii. Scopul chemării lor la ucenicie de către Isus Hristos, al alegerii lor înainte de înteimeierea lumii, a fost de a fi sfinți și fără prihană. Hristos Și-a dat trupul la moarte ca să-i sfințească pe cei ce sunt ai Lui și să-i înfățișeze înaintea Lui fără prihană și fără vină. Rodul izbăvirii de păcat, prin moartea lui Isus Hristos este faptul că cei care, odinioară, făceau din mădularele lor roabe ale necurăției le pun acum în slujba dreptății și a sfințirii.

   Numai Dumnezeu este sfânt. Este sfânt atât prin separarea Lui completă de lumea păcătoasă, cât și prin înteimeierea unui loc sfânt în mijlocul lumii. După ce egiptenii au fost înecați în mare, Moise și copiii lui Israel cântă Domnului, care a izbăvit pe poporul Său de robia lumii următoarea cântare de laudă:

   Cine este ca Tine între dumnezei, Doamne? Cine este ca Tine minunat în sfințenie, bogat în fapte de laudă, și făcător de minuni? Tu Ți-ai întins mâna dreaptă: și i-a înghițit pământul. Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit, și ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepți Spre Locașul Sfințeniei Tale... Tu îi vei aduce și-i vei așeza pe muntele moștenirii Tale, pe locul pe care Ți L-ai pregătit ca locaș Doamne. Exodul capitol 15, versete 11-13,17

   Sfințenia lui Dumnezeu înseamnă venirea Lui pentru a locui în mijlocul lumii, așezarea unui locaș al Sfinței Sale, de unde purcede judecata și mântuirea. În locașul sfințeniei, Cel Sfânt se unește cu poporul Său. Unirea se realizează prin împăcarea dobândită numai în locul sfânt. Dumnezeu încheie un legământ cu poporul Său. Îl pune deoparte, îl face proprietatea Sa și devine garantul acestui legământ.

   Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul Dumnezeul vostru. Levitic capitol 19 verset 2

   Eu sunt sfânt, Eu, Domnul care vă sfințesc. Levitic capitol 21 verset 8b

   Acesta este temeiul pe care se sprijină legământul. Toate celelalte legi care sunt date poporului și care trebuie respectate în dreptate au ca premisă și ca scop sfințenia lui Dumnezeu și a comunității Sale.

   După cum Dumnezeu Însuși, fiind sfânt, este separat de lucrurile profane și de păcat, la fel este separată și comunitatea asociată locului sfânt. Dumnezeu Însuși a ales-o și a făcut-o comunitatea legământului Lui. În locul sfânt, S-a împăcat cu ea și a curățit-o. Locul sfânt este Templul, și Templul este TRUPUL LUI HRISTOS. Astfel, voia lui Dumnezeu de a-Și înteimeia o comunitate sfântă se împlinește în Trupul lui Hristos. Separat de lume și de păcat - pentru a fi PROPRIETATEA LUI DUMNEZEU, TRUPUL LUI HRISTOS ESTE LOCUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU ÎN LUME. DUMNEZEU ȘI DUHUL LUI LOCUIESC ÎN EL.

   Cum se întâmplă aceasta? Cum poate Dumnezeu să creeze din oameni păcătoși o biserică a sfinților, complet despărțită de păcate? Cum respinge Dumnezeu acuzația de nedreptate, dacă Se unește cu păcătoșii? Cum poate un păcătos să fie drept, iar Dumnezeu să rămână drept?

   DUMNEZEU SE JUSTIFICĂ PE SINE, aducând dovada dreptății Sale. La crucea lui Hristos are loc minunea justificării lui Dumnezeu înaintea Lui și înaintea oamenilor. Păcătosul trebuie să se separe de păcat și totuși să trăiască înaintea lui Dumnezeu. Însă despărțirea păcătosului de păcat nu se înfăptuiește decât prin moarte. Viața lui este impregnată de păcat într-o asemenea măsură, încât trebuie să moară, pentru a fi liber de păcat. Dumnezeu poate rămâne drept numai dacă îl omoară pe păcătos. Și totuși, păcătosul trebuie să trăiască și să fie sfânt înaintea lui Dumnezeu? Cum e posibil așa ceva?

   Dumnezeu Însuși devine om, asumă firea noastră, în Isus Hristos, Fiul Său, și în Trupul Lui poartă firea noastră murind pe cruce. Dumnezeu Îl dă la moarte pe Fiul Său care poartă firea noastră și, odată cu El omoară tot ce reprezintă fire pe acest pământ. Este evident că nimeni nu este bun - decât Unul singur, Dumnezeu. Prin moartea Fiului Său, Dumnezeu a prezentat dovada înspăimântătoare a dreptății Sale. A trebuit să dea la moarte întreaga omenire, prin judecata mâniei de la cruce pentru ca NUMAI EL SĂ FIE DREPT.

   Dreptatea lui Dumnezeu se arată în moartea lui Isus Hristos. Moartea lui Isus Hristos este locul în care Dumnezeu a făcut dovada mărinimoasă a dreptății Sale, locul în care de acum înainte, sălășuiește doar dreptatea lui Dumnezeu. Cine are parte de această moarte primește totodată și dreptatea lui Dumnezeu. Dar acum Hristos a asumat firea noastră și a purtat în trupul Său, pe lemn, păcatul nostru. Ceea ce I s-a întâmplat Lui, ni s-a întâmplat nouă tuturor. A participat la viața și la moartea noastră, de aceea avem și noi parte de viața și de moartea Lui. Dacă dreptatea lui Dumnezeu a trebuir să se arate în moartea lui Hristos, noi suntem cu El acolo unde locuiește dreptatea lui Dumnezeu, la cruce, fiindcă Hristos a purtat firea noastră. Astfel, ca unii care au murit, avem parte de dreptatea lui Dumnezeu în moartea lui Isus.

~&,"&~

   Propovăduirea morții lui Hristos pentru noi este proclamarea justificării noastre. Mijlocul prin care intrăm în Trupul lui Hristos adică în moartea și în învierea Lui, este BOTEZUL. După cum Hristos a murit o singură dată, tot astfel botezul și justificarea le primim o dată pentru totdeauna. Ele sunt irepetabile în cel mai strict sens. Repetabilă este doar amintirea a ceea ce s-a întâmplat cu noi o dată pentru totdeauna. De fapt, amintirea nu numai că este repetabilă dar are nevoie de o repetare zilnică. Totuși, amintirea rămâne ceva diferit de evenimentul în sine. Pentru cel care a pierdut esența evenimentului, repetarea lui nu mai este posibilă. Epistola către evrei are dreptate în această privință:

   Dacă sarea își pierde gustul, prin ce-și va căpăta iarăși puterea de a săra?

   Tot așa și voi socotiți-vă morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.

   Totul s-a petrecut deja, nu doar la cruce, ci și în voi. Ați fost despărțiți de păcat, ați murit, ați fost justificați. Dumnezeu Și-a sfârșit astfel lucrarea. Prin dreptate, Dumnezeu a înteimeiat locul Său sfânt pe pământ. Acest loc sfânt este Hristos, Trupul Lui. Separarea de păcat s-a înfăptuit prin moartea păcătosului în Isus Hristos. Dumnezeu are o comunitate justificată în raport cu păcatul. Aceasta este COMUNITATEA UCENICILOR LUI ISUS, COMUNITATEA CELOR SFINȚI. Ei sunt acceptați în locul sfânt, sunt ei înșiși acel loc sfânt, Templul lui Dumnezeu. Au fost scoși din lume și trăiesc într-un nou spațiu propriu, în mijlocul lumii.

   Din acest moment, în Noul Testament, creștinii sunt numiți doar SFINȚI. CELĂLALT NUME LA CARE NE-AM PUTEA AȘTEPTA, -cei drepți-, NU ESTE POMENIT! Acest din urmă termen n-ar putea descrie în aceeași măsură plinătatea darului primit. El se referă mai degrabă la momentul unic al botezului și al justificării. E adevărat că amintirea acestui eveniment trebuie să aibă loc zilnic. E adevărat că sfinții rămân păcătoși justificați. Dar odată cu darul irepetabil al botezului și al justificării și cu amintirea zilnică a acestuia, prin moartea lui Isus Hristos ni se chezășluiește totodată darul păstrării vieții nouă, celor justificați până în Ziua de Apoi. Dar viața în acest proces de păstrare înseamnă SFINȚIREA. Ambele daruri au unul și același temei: ISUS HRISTOS, Cel răstignit. Ambele daruri au un singur conținut, părtășia cu Hristos! Ambele daruri sunt legate indisolubil. Dar tocmai din cauza acestei legături nu sunt unul și același. În vreme ce justificarea exprimă acțiunea lui Dumnezeu în viața creștinului, sfințirea îi promite implicarea Lui prezentă și viitoare. În vreme ce justificarea îl așează pe credincios în părtășia cu Isus Hristos, prin moartea petrecută o dată pentru totdeauna, sfințirea îl păstrează în spațiul în care a fost așezat și anume, în Hristos, în comunitate. În vreme ce justificarea integrează pe fiecare individ în comunitate, sfințirea păstrează laolaltă comunitatea tuturor indivizilor. Justificarea îl smulge pe credincios din trecutul său păcătos, sfințirea îl ajută să rămână lângă Hristos, să-și păstreze credința și să crească în dragoste. Prin urmare, putem înțelege relația dintre justificare și sfințire prin analogie cu cea dintre creație și păstrare. Justificarea este noua creație a omului nou, sfințirea este menținerea și păstrarea ei până în Ziua lui Isus Hristos.