M-am schimbat. Viața s-a schimbat, și eu m-am schimbat; cu cinci ani în urmă nu știam cum să iubesc sau cum să simt dragostea; a trebuit să iau la rând toate felurile, miile de feluri în care Dumnezeu mă iubește mereu, ca să învăț cum să mă las iubită - și, cumva, pe drumul acesta, întâlnind oameni suferinzi, întâmplări, locuri, m-am transformat într-o femeie care a îmbrățișat o dragoste atât de mare încât mi-a frânt inima într-o mie de locuri dureroase. Nu vrem toți să ne schimbăm? Ce e de făcut atunci când pare că totul s-a schimbat? Este ciudat să simți că inima e pe punctul să-ți explodeze de dragoste și de suferință și să descoperi că cele două se înrudesc în moduri în care n-ai vrea să recunoști. Nu știu cum să potrivesc toate cioburile la locul lor. Poate că asta-i și ideea?

   Poate că drumul acesta, frânt, pregătește ceva nou. EL FACE TOATE LUCRURILE NOI.

   Deci, cum poți să amuțești minciunile demonice care nu încetează să se insinueze la periferia minții tale, și să crezi asta cu adevărat? Cum poți să oprești sângerarea lentă a inimii tale frânte și totuși să crezi că luptătorii răniți câștigă, să crezi totuși că păcatul nu intră în remisie, că nu există trecere a liniei de sosire fără ca lucrurile să devină inevitabil sângeroase, să crezi totuși că cicatricile, și rănile, și părțile tale sfărâmate pot să devină tu și să construiască noul tu? Și poate că așa devin toți inadaptații, într-un final adaptați. Tot ce pot simți este această durere nespusă care mă străpunge ca o mulțime de așchii. Ce poți să faci atunci când e greu să-ți amintești cine ești cu adevărat? NU SUNT ÎNDEAJUNS PENTRU TOATE ACESTEA. Nu sunt îndeajuns pentru ceea ce fac, pentru problemele cu care mă confrunt, pentru persoanele cu care ajung în contact. NU SUNT ÎNDEAJUNS PENTRU PROPRIA MEA VIAȚĂ.

   Stând în bucătărie și admirând lanurile de grâu, încă nu știu că urmează o înmormântare și un sicriu. Că urmează un diagnostic ce ne va privi în față și nu vom reuși niciodată să ne ferim privirea de el. Că ne așteaptă zile de disperare ca părinți. Dar eu știu ce înseamnă truda și slujirea unei mame și că acestea nu se sfârșesc niciodată, că trebuie să-ți amintești mereu să respiri.

   Încă nu știu calea spre culmi și spre abisuri și că vulnerabilitatea îmi va cere să deschid și să las încrederea să intre. SĂ LAS ABUNDENȚA LUI DUMNEZEU SĂ INTRE.

   Dar știu un singur lucru - că vechile cicatrici se pot deschide ca niște răni noi și că durerea nespusă poate să te sfâșie pe dinăuntru. Că esența tuturor întrebărilor este probabil: cum, în Numele sfânt al lui Dumnezeu, poți să trăiești cu această inimă frântă?

~& ,"& ~. .

   Nu există absolut nicio regulă care să spună cine va suferi și cine va trăi în pace. Cum am putut să nu văd că durerea acestei lumi este atât de vastă și ne cuprinde pe toți?

   Iată lucrurile de care avem parte cu toții, garantat: SUFERINȚA. Toți avem parte de ea. Ea vine și este de neoprit ca și timpul. Vine moartea, vine întunericul, vine durerea. Nu avem niciun control asupra lor și nici nu am avut vreodată. Într-o zi strângi șosetele întărite de murdărie și împrăștiate prin dormitor și în clipa următoare strângi cioburile vieții tale spulberate. CUM POȚI SĂ TRĂIEȘTI CU INIMA TA FRÂNTĂ?

   Lanul arată ca o mare de onix. Copacii de pe margine se înalță ca o melodie ce se întinde pe tot cerul. Este așa cum a spus Hugo în Mizerabilii:

   Există un spectacol mai măreț decât marea, și acesta-i cerul; există un spectacol mai măreț decât cerul și acesta-i lăuntrul sufletului.

   CUM POATE LĂUNTRUL SUFLETULUI TĂU SĂ TRĂIASCĂ CU LUCRURILE SFĂRÂMATE, PRIN LUCRURI SFĂRÂMATE?

   Isus a murit plângând...

   Isus a murit cu inima frântă...

   Cuvintele acestea au rămas calde pe buzele Lui crăpate: DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU, PENTRU CE M-AI PĂRĂSIT?

   Viața de credință caută totdeauna răspunsul la această întrebare singulară. Citește titlurile ziarelor. Citește anunțurile mortuare. Citește în ochii oamenilor. Oare esența vieții creștine nu este să răspundă la acea străpungătoare întrebare: Dumnezeule, de ce M-ai părăsit?

   Văd întrebarea asta atârnând în tabloul înrămat de deasupra mesei noastre rustice creat dintr-o mie de pătrățele colorate. În pictura semiabstarctă nu există un tipar clasic, ci doar lumină și întuneric sugerând vag un Isus sângerând pe cruce. A răgușit tot întrebând în locul nostru: DUMNEZEULE, DE CE M-AI PĂRĂSIT? Prinde contur din petele de culoare, din tușele groase de pensulă; este o siluetă ce se distinge în haosul colorat: Cristos intrând în tot haosul de aici.

   Iată un adevăr: BINECUVÂNTAȚI - FERICIȚI - SUNT CEI CE PLÂNG.

   Binecuvântați sunt cei triști, cei ce se jelesc, cei ce simt pierderea a ceea ce iubesc fiindcă vor fi luați în brațe de Acela care îi iubește. Există o ciudată fericire dureroasă pe care o cunosc numai cei ce suferă - fiindcă ei vor fi ținuți în brațe.

   Și, pentru Dumnezeu, noi suntem cerșetorii îndurerați care cerșesc:

   Apropie-Te de cei cu inima îndurerată! Mântuiește spiritul zdrobit! Fă, cumva, ca suferința să întoarcă răul acesta împotriva lui însuși, ca din întuneric să se nască o viață mai bună! DUMNEZEULE, CUMVA...