Homo Agnosticus
Autor: Marin Mihalache  |  Album: Împărăția Cuvântului  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de marin2016 in 09/11/2019
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot

Este deci și „homo agnosticus” un om indecis care și-a pierdut sensibitatea religioasă și de aceea viziunea sa filozofică nu mai poate depăşi limitele realității tangibile. Viața o înțelege mai mult ca pe ca pe un fenomen gregar al naturii, ca pe un caleidoscop proiectat imaginativ ori iluzoriu pe cortexul cerebral, ori ca pe un proces biochimic care începe și se termină nu prea departe de straturile cornoase, lucide, granuloase, spinoase și bazale ale epidermei. Homo agnosticus este inteligent și cultivat dar s-a maturizat intelectual prea repede şi a îmbătrânit sufletește prea devreme. Gândirea sa preponderent conceptuală, sistematică și pragmatică l-a făcut să înțeleagă lumea doar din perspective logice, raționale, utilitare și obiective. Homo agnosticus și-a pierdut astfel prin ignorare, nefolosinţă și delăsare simțurile şi sensibilitatea spirituală, iar Dumnezeu, dacă există, i se pare a fi prea departe, abscons, exilat în transcendent, rupt şi dezinteresat de realitate, de lume şi de om,   ori doar o iluzie, un vestigiu antropomorfic și arhaic al istoriei.

Astfel se face că homo agnosticus a ajuns să fie o ființă nehotărâtă care nici nu mai crede dar nici nu renunță la credință. Dar doar cu rațiunea și cu logica sa nu mai poate pătrunde dincolo de vălul aparențelor spre a dezlega tainele și paradoxurile, dilema existenței ori a non-existenței lui Dumnezeu și a rațiunilor divine. Rațiunea sa omenească l-a ajutat să ajungă doar până la vămile și orizontul cunoașterii divine, până la marginea tărâmului numinos. Acolo ajuns, funcțiile sale raționale sunt precum un cal sfios și îndărătnic, care s-a împotmolit într-o groapă, nu mai poate merge înainte ci dă înapoi, nu are curajul să sară prăpastia metafizică, abisul de întuneric al cunoașterii care i se deschide înainte. Omul credincios însă ajuns la marginea prăpastiei de întuneric epistemologic se pregătește să facă după aceea şi saltul metafizic. Pentru toți cei care ca homo agnosticus se încred doar în propriile facultăți raționale acolo începe îndoiala, credința heterodoxă, sceptică și nehotărâtă. Fără credință în pronia cerească rămâne doar treaba lor să decidă dacă vor să treacă sau dacă pot trece sau nu peste prăpastia de întuneric, dacă vor alege să facă sau nu saltul credinței în necunoscut, pe dibuite, orbește aproape, fiindcă de fapt, este adevărat, nimeni dintre pământeni nu știe cu toată certitudinea, ci doar prin credință, dacă există un mal dincolo, în partea cealaltă, un țărm la care să putem să ancorăm visele şi speranţele noastre omeneşti după ce trecem prăpastia aceea fără de cale de întoarcere.

Facultățile mintale omeneşti nu sunt înzestrate cu darul de a decide definitiv, axiomatic, doar pe baze pur raționale, logice ori științifice, existența sau non-existența lui Dumnezeu. De aceea agnosticismul, religia spre care înclină homo agnosticus nu este de fapt o religie ci mai mult o stare de spirit, un conundrum, un stadiu al cunoașterii a ceea ce există sau nu există dincolo de cortina fenomenală, de realitatea tangibilă. Agnosticismul nu este de fapt numai o formă de credință ori necredintă ci mai degrabă este o criză de încredere cu privire la posibilitatea de a cunoaște sau a accepta sau nu prin credință adevărul revelat. Este o veleitate a modului de gândire, o dilemă filozofică, teologică și existențială. Datorită neputinței omului de a trece dincolo de realitatea fenomenală, de orizontul cunoașterii obiective doar prin capacităţile funcțiilor raționale și cu ajutorul științei și al tehnologiei este nevoie ca omul să accepte subiectiv, măcar ca o ipoteză, prin credință, anumite adevăruri care i se dezvăluie doar prin intuiţie, har şi revelație divină.

Homo agnosticus ar fi ateist convins dacă ar avea suficiente date, argumente și dovezi să-şi poată demonstra sie însuși și altora că Dumnezeu nu există. Este însă destul de cinstit intelectual şi cu sine însuși să accepte faptul că nu este înzestrat și cu darul intuiției, cu instinctul, cu simţul religios prin care să poată depăși inerția și ispita îndoielii. Homo agnosticus este de fapt precum sunt mulți dintre oameni care ca şi el nici nu cred, nici nu neagă faptul că Dumnezeu ar exista. Agnosticii nu știu dacă să creadă sau să nu creadă, sunt veșnic frământaţi, nehotărâți, precum valurile legănându-se într-o parte și alta într-un balans nesfârșit între limitele cunoaşterii, precum undele și particulele incertitudinilor quantice.  

Homo agnosticus are însă o încredere nețărmuită în infailibilitatea logicii, crede numai în ceea ce de fapt este real, obiectiv, palpabil, deși sunt în lume și alte valori precum cele etice, estetice, spirituale, paradoxuri și noduri gordiene care nu pot fi deznodate doar cu silogisme, inducții și deducții, asumpții, inferențe, raționalizări. Logica în care homo agnosticus se încrede aproape religios se ocupă în primul rând cu ordinea, precizia, coerența gândirii în condiții abstracte, obiective. Devine problematic însă atunci când homo agnosticus aplică regulile logicii sale la acele aspecte  de natură extralogică, paralogică, paradoxală, la fenomenele afective, voliționale, subiective, ori de natură religioasă. Homo agnosticus se folosește de gândirea abstractă, matematică și de logica simbolică, apanaj aristrocratic și dar al elitei intelectuale, de reputația, eficacitatea și de miraculoasele descoperiri științifice la care se ajunge prin uzul logicii și al rațiunii omenești, pentru a pune emfatic în încurcătură filozofică pe cei care urmează mai mult logica naturală, sensul comun, înțelepciunea firească a omului obișnuit care poate nu are atâta rafinament în termenii gândirii abstracte, dar are un bun simț al realității, un instinct al sensului, al ordinii, al adevărului existențial.

Nu însă toată realitatea pe care o scoate la lumină conștiința ori care ne este revelată, nici valorile perene ale înțelepciunii la care se ajunge prin contemplare, viziune, ori intuiție pot fi analizate și verificate prin prisma și după criteriile gândirii logice și abstracte. Homo agnosticus se folosește însă exclusiv de principiile logicii carteziane, formale, după care sunt adevărate numai acele lucruri și fenomene care pot fi cunoscute direct, analizate, demonstrate și verificate, fărâmițate, descompuse, analizate și studiate abstract, rupte din contextul şi din complexitatea acestora, din păiejenișul de forțe și de relații care crează întregul valoric net superior componentelor acestuia luate aparte. De aceea logica abstractă nu poate fi ridicată la rangul de criteriu absolut de judecată al cunoașterii universale, al existenței ori non-existenței lui Dumnezeu, al prezenței în lume a sacrului, al proceselor mintale specifice gândirii și contemplării religioase și a valorilor spirituale.

Gândirea umană este în mare măsură condiționată și de obiectul gândirii. Este însă una când se aplică principiile logicii simbolice și matematice pentru a studia și determina corectitudinea, precizia, exactitatea unui sistem abstract, și alta când judecăm valorile gândirii și ale trăirii religioase și spirituale. Homo agnosticus se încrede nelimitat în logica şi în raţiunea omenească amplificate cu instrumente științifice și tehnice, chiar dacă nu are toate datele necesare şi posibile la îndemână. De asemenea, există ipoteze, teorii ori cunoștințe care astăzi sunt considerate de oamenii de ştiinţă a fi adevărate și definitive, dar care pot fi depășite ori revizuite mâine tot de știință. Fără o viziune a întregului nu ne putem hazarda să ajungem la concluzii finale, definitive, doar pe baza părților care constituie întregul. După cum o axiomă nu trebuie să derive sau să fie dedusă din alta pentru a i se verifica verdicitatea, tot așa nici un adevăr științific nu trebuie să fie dedus dintr-un adevăr religios, spiritual și viceversa. Credința adevărată nu își propune să înlocuiască ori să ignore adevărurile la care se ajunge pe baza rațiunii, ori a logicii, ci plecând de la adevărurile realității obiective descoperite de om prin rațiune și știință să le depășească ontologic, să le transcendă, pentru a descoperi dincolo de acestea rațiunile divine, plinătatea adevărului, pentru a se ajunge la o viziune comprehensibilă și pauzibilă cu privire la viață, om și Dumnezeu.

Credincioșii religioși au totuși ceva în comun cu ateii convinși ori militanți, o poziție, chiar dacă diametral opusă, cu privire la întrebarea cea mai importantă a vieții și a cunoașterii, și anume dacă Dumnezeu există sau nu. Credincioșii sunt convinși că Dumnezeu există, ateii neagă existența lui Dumnezeu. Homo agnosticus însă, din prudență filozofică ori din luciditate circumspectă își suspendă judecata teologică, motivând poate cinstit intelectual, că nu are deocamdată evidenţă suficientă să afirme sau să nege existența divină. Și fiindcă declară că nu știe dacă Dumnezeu există sau nu există, nici nu face vreun efort sau vreo concesie rațională să creadă ceva ce declară că nu știe dacă există sau nu. Numai că de multe ori homo agnosticus nu vrea să fie dovedit că ar fi şi el tot un fel de ateu și se folosește de un subterfugiu care rațional poate ar face sens și anume că el nu crede fiindcă nu știe, nu are deocamdată suficiente dovezi dacă Dumnezeu există sau nu există, adică dacă ar ști ar și crede. Deci el știe dinainte că Dumnezeu nu există și atunci dacă știe de ce ar mai trebui să creadă ceva contrar a ceea ce de fapt deja ştie. Faptul că de-a lungul istoriei milioane de alte ființe omenești au crezut și continuă să creadă nu reprezintă un imbold, inspirație ori o motivație în plus pentru ca homo agnosticus să încerce totuși să creadă.

Homo agnosticus nu afirmă dar nici nu neagă existența lui Dumnezeu, nici nu are obiecțiuni ori convingeri apriorice cu privire la  doctrinele ori crezurile religioase ale altora. Homo agnosticus nu acceptă nimic altceva decât argumente raționale, logice, obiective, științifice. Așteaptă să i se dovedească anume faptul că Dumnezeu există și atunci poate că s-ar învoi să și creadă. Homo agnosticus are totuși o credință și acea credință este că este imposibil cel puțin în momentul de față să cunoască adevărul în ceea ce privește existența lui Dumnezeu. Ar exista totuși suficiente motive și dovezi, obiective și subiective, filozofice și științifice, numai dacă homo agnosticus n-ar fi convins, poate și din mândrie intelectuală, că nimic nu este mai important și mai aproape de adevăr decât veridicitatea propriei sale înțelegeri. Nu este de pildă atât de lipsit de logică și de rațiune să crezi că tot ceea ce există a fost creat prin rațiuni apodictice, divine, de un Creator oricum mult mai logic, mai rațional și mai inteligent decât cele mai inteligente ființe omenești. Nu pare atât de logic și de rațional, este chiar greu de închipuit, de crezut, că lumea aceasta atât de vastă și de complexă și la nivel macrocosmic și la nivel microcosmic, s-a creat de la sine, din întâmplare, aleatoriu. Sunt prea multe care trebuiau și trebuie să se întâmple pentru ca lumea aceasta și viața să fie ceea ce sunt. De asemenea, nu pare atât de plauzibil și de întemeiat să crezi că totul este o iluzie, fiindcă dacă ar chiar fi așa logic ar fi să existe totuși cineva care-și face acea iluzie fie aceasta şi paranoică.

Astăzi însă homo agnosticus s-a hotărât să pună capăt atâtor îndoieli și nehotărâri în a alege, s-a hotărât să aducă în fața instanței metafizice toate acele idei şi dileme care nu-i dau pace și îi frământă mintea precum furtuna valurile instabile și indecise ale oceanului. Vrea adică să facă ordine în haosul din sine, vrea să cunoască adevărul. Și a pornit astfel înarmat numai cu spada de oțel a voinței prin labirintul întunecat și încurcat al ideilor și al crezurilor de tot felul, măcar că știa că nimeni nu poate ieși din grotă la lumină fără a avea cu sine harul și firul neîntrerupt al credinței pentru a nu se rătăci în dileme și paradoxuri. A pornit totuși cu speranța că va mai întâlni pe drum oameni ca el în acest pelerinaj al cunoașterii raționale dar și spirituale. A pornit cu oarba, dar liber aleasa credință că Dumnezeu, dacă există undeva dincolo de vămile realității imanente sau transcendentale, îl știe pe nume și îl vede, îl cunoaște mai bine ca fiecare om pe sine însuși, și că este cu el la orice pas al periplului său prin lume. A pornit la drum și nu a ajuns încă. Nici nu știe dacă va ajunge vreodată. Dar ce altă alternativă mai bună ar fi avut, ce ar fi putut spera mai mult un om care are atât de puțină credință?

Comentariile sunt oprite pentru această resursă.
Statistici
  • Vizualizări: 53
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni