Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Un Strigăt în Miez de Noapte
Autor: Ioan Nita  |  Album: fara album  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Nita_48 in 11/06/2019
    12345678910 0/10 X

 

                  Un Strigᾰt în Miez de Noapte

                 Un Apel la Trezire

Cuprins

 

Cap.                         Titlul                                                                                                                                           

 

               Scurtă Introducere                                                                                                   

               Biografie                                                                                              

  1           Minunea Trecerii frontierei din August, 1987                                    

  2           Minunea Trecerii Frontierei din Septembrie, 1987                              

  3           Minunea Evadării din Închisoarea Pancevo                                        

  4           Minunea Izbăvirii din Închisoarea de la Timișoara                              

  5           Amintiri din Închisorile Comuniste                                                      

  6           Un Apel la Trezire                                                                               

  7           Căsătoria în Lumina Scripturii                                                             

  8           Lăsați Copilașii să Vină                                                                        

  9           Cum să se îmbrace credincioșii                                                                                  

10           Păcatul Cu Voie sau fără Voie                                                              

11           Căderea ca Parte din Viața Credinciosului                                          

12           Suferința ca o Mare Binecuvântare                                                      

13           Condiții pentru Așteptarea Venirii Domnului                                      

14           Să-L Cunosc pe El                                                                               

15           Fraților, ce să Facem…?                                                                    

16           Fiți Plini de Duh…!                                                                           

17           Un Strigăt în Miez de Noapte                                                                  

               Încheiere                                                                                         

                   

 

Scurtă Introducere                                            

La îndemnurile unor frați și surori care m-au auzit istorisind evenimente care s-au petrecut în viața mea, cât și despre unele minuni pe care Dumnezeu le-a făcut sub ochii mei, am scris câteva articole pe foi volante, apoi am fost rugat să le pun împreună într-o carte în care să scriu și o biografie a vieții mele. Acestea deci, le ofer aici împreună cu unele revelații din partea Domnului primite de mine sau de alte persoane credincioase și alte articole pe care le-am scris la îndemnurile Duhului Domnului.

Prima ediție a fost scrisă în anul 2013. Acum la începutul  anului 2018 am găsit cu cale să o revizuiesc căutând să elimin lucrurile care se repetau, să corectez anumite greșeli și să mai adaug unele lucruri. Doresc cu sinceritate ca Dumnezeu să binecuvânteze pe toți cei ce vor citi aceste rânduri.

Dacă cititorul va avea opinii contrare față de cele scrise ori alte   comentarii mă poate contacta prin email  la   adresa: [email protected] com

Menționez că această broșură se distribuie gratis, poate fi copiată, multiplicată și tradusă, dacă nu se alterează conținutul ei, dar nu poate fi vândută pentru bani.

 

 

Biografie 

Viața mea de creștin a fost presărată cu urcușuri și coborâșuri, cu biruințe și cu înfrângeri, cu succesuri dar și cu multe eșecuri. Au fost  lucruri de care îmi amintesc cu plăcere, și altele care aș fi dorit să nu fi existat în viața mea. Căderile și ridicările din căderi au fost lucruri inevitabile în școala vieții mele; sunt experiențe prin care am învățat smerenia. Personal, a trebuit să învăț mai mult din greșelile mele decât din ale altora. Voi scrie numai despre lucruri pe care le consider folositoare pentru zidirea duhovnicească a celor ce, ca și mine, sunt străini și călători pe acest pământ. Minunile sunt ale lui Dumnezeu, eu nu am nici un merit; de aceea toată slava se cuvine adusă numai Lui.

Numele meu este Ioan (Nelu) Niță. M-am născut  în orașul Pitești din Județul Argeș,   România, în anul 1948, fiind întâiul născut dintr-o familie de treisprezece copii. Tatăl meu, Ștefan, a fost din Oltenia iar mama, Elisabeta, este din Comuna Oarja, Județul Argeș. Bunica după mamă a fost născută în orașul Hațeg din Județul Hunedoara iar bunicul în Comuna Oarja, Județul Argeș. Părinții sunt credincioși de stilul apostolic, botezați cu Duhul Sfânt.

Bunicii după tată au fost creștini ortodocși până la moarte. Ca să se știe cum au ajuns părinții mei la credința apostolică, iar prin ei și noi copiii lor, voi reda pe scurt istoria bunicilor după mamă.

Bunicii, după mamă, locuiau în comuna Oarja. Cam prin anii 1930, ei frecventau biserica ortodoxă din comună și în felul lor erau foarte evlavioși. Bunica simțea un foc lăuntric al dragostei pentru Dumnezeu, ceea ce o determina să adreseze multe întrebări preotului ortodox. Deoarece răspunsurile lui nu o satisfăceau, l-a rugat pe preot să-i împrumute o Biblie. Bunica a luat Biblia și foarte însetată după Dumnezeu a început să o citească. Ajungând cu cititul la a doua carte din Biblie care se cheamă Exodul (Biblia este o carte formată din 66 de cărți care au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu sub inspirația Duhului Sfânt), bunica a ajuns cu citirea la cele zece porunci date de Dumnezeu poporului Său. A găsit că porunca a doua suna așa:  „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.” (Exodul 20:4,5) Apoi când a ajuns la a cincea carte a găsit că Dumnezeu poruncea ca chipurile dumnezeilor la care se închinau oamenii să fie arse în foc. (Deuteronom 5:27)  Bunica avea o icoană agățată pe un perete din casa ei. În credința ei simplă nu a stat mult pe gânduri. A luat icoana și a ars-o în foc după cum a găsit scris. Dar icoana respectivă aparținea Bisericii Ortodoxe. Preotul a aflat, și a interogat-o. Bunica i-a arătat cele scrise în Biblie cu privire la astfel de obiecte. Preotul a considerat-o rătăcită și a dat-o în judecată pentru profanarea lucrului sfânt al bisericii. Tribunalul din Pitești a condamnat-o la o amendă.

În timpul procesului bunica a avut o vedenie dumnezeiască, văzând scris deasupra judecătorului cuvântul „Grațiere”.   Preotul fiind nemulțumit cu pedeapsa a făcut apel la tribunalul superior pentru a i se da o pedeapsă mai aspră. Până să fie chemată la tribunalul superior a venit o grațiere dată de guvernul de atunci și bunica nu a trebuit să plătească amenda. Atitudinea preotului a nemulțumit pe unii oameni care erau mai evlavioși, ceea ce i-a determinat să se alăture bunicii la citirea Bibliei. Astfel, s-a format un grup de familii care s-au hotărât să se apropie de Dumnezeu cu toată inima.

Preotul nu s-a oprit, ci a continuat persecuția. Bunica a fost arestată și închisă în arestul postului de jandarmi, era dusă la primăria comunei unde oameni de frunte ai comunei, instigați de preot, o amenințau și o băteau pentru că, ziceau ei, a adus otrava în comună. Dar ea era plină de bucurie pentru că avea parte de suferințele Domnului Isus. Odată, jandarmul comunei a amenințat-o că o trimite la Transnistria (un loc din Rusia din zona râului Nistru unde erau strămutați romii și alte persoane care nu erau agreate de guvernul de atunci). După puțin timp bunica a întâlnit pe jandarmul comunei. Văzându-l foarte întristat ea l-a întrebat ce s-a întâmplat. El a răspuns: „Am primit ordin să plec la Transnistria.” Bunica nu s-a bucurat de răul acesta care venise peste cel ce o amenințase pe ea, ci dimpotrivă, a căutat să-l mângâie și să-l încurajeze.

Apostolul Pavel scria lui Timotei că toți cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți (2 Timotei 3:12).   Pentru că se adunau prin case spre a se închina Domnului, au fost învinuiți că fac întruniri comuniste și bunicul, împreună cu alți frați, au fost puși în închisoare.

Au aflat că la Pitești se afla o adunare de frați Creștini după Evanghelie și au intrat în legătură cu ei. Dar Dumnezeu avea un alt plan și vom înțelege din cele ce urmează.   Bunica s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pe vremea aceea nu existau medicamente pentru tratarea acestei boli, astfel că cei bolnavi de tuberculoză mureau într-un timp relativ scurt. Bunica fiind aproape de moarte a fost izolată de ceilalți membri ai familiei pentru a nu fi contaminați de această boală. Atunci o persoană credincioasă i-a înștiințat pe membrii familiei că la București se afla o adunare de credincioși apostolici botezați cu Duhul Sfânt unde un frate prezbiter, pe nume Danciu, avea darul vindecărilor. Auzind acestea ei au luat-o pe bunica și au dus-o la București. Domnul a vindecat-o pe bunica chiar atunci, astfel că a fost dusă pe brațe de către bunicul și membri ai familiei și s-a întors acasă mergând voioasă și plină de viață. A trăit 97 de ani (fără a se mai îmbolnăvi vreodată de vreo boală, în afară de simple răceli), mărturisind oricui minunea vindecării ei.

De atunci au avut legături cu acea adunare, primind botezul cu Duhul Sfânt și alte lucrări ale Duhului Sfânt ca darul vorbirii în limbi, proorocii, vedenii. S-a format astfel la Oarja o adunare de credincioși apostolici care se adunau prin case.   Apoi bunicii au închiriat o casă în orașul Pitești unde invitau poporul să asculte Cuvântul Domnului. Astfel s-a format și la Pitești o adunare de credincioși apostolici.

Tatăl meu care provenea dintr-o familie de credincioși ortodocși, fiind subofițer în cadrul armatei române, se afla în anul 1946 cu serviciul la Pitești. Un coleg de serviciu l-a invitat la o adunare de pocăiți. Tata, care nu știa prea multe despre pocăiți, a acceptat invitația mai mult din curiozitatea de a ști ce anume însemnează a fi un om pocăit. Era chiar adunarea pe care o țineau bunicii la Pitești. Tata a fost plăcut impresionat de dragostea și sinceritatea cu care niște oameni simpli se închinau cu lacrimi lui Dumnezeu. Inima lui a fost atinsă de Duhul Sfânt și i-a întrebat cum ar putea să aibă și el o carte ca aceea din care ei citeau și predicau. Atunci bunica i-a dăruit o carte a Noului Testament sugerându-i ca mai înainte de a citi să se roage la Dumnezeu ca să-i dea lumină cu privire la cele scrise.

Tata a luat cartea Noului Testament și nu se mai despărțea de ea. El ne povestea nouă, copiii lui, cum odată, în timp ce era în serviciul de comandant al gărzii de noapte la închisoarea din Timișoara, s-a întâmplat să aibă loc o alarmă. Tata a ieșit din biroul lui unde chiar era ocupat cu citirea Bibliei și s-a dus să vadă ce anume se întâmpla. Pe un culoar al închisorii era un om demonizat care ieșise afară din celula în care era deținut. Câțiva oameni se luptau cu el ca să-l introducă înapoi. Tata privea din afara porților de fier care închideau culoarul acela. Deodată omul demonizat, cu o putere supraomenească, s-a desprins din mâinile celor ce îl țineau, a fugit spre porțile de fier, a apucat cu mâinile gratiile porților și a strigat la tata:   „Și tu… ce... tot mereu… evanghelia, evanghelia, evanghelia!” Satana era furios…

Faptul că tata s-a pocăit a atras mânia superiorilor care l-au trimis după gratii încercând să-l determine să renunțe la credință. După un timp petrecut la închisoarea Jilava din București a fost dat afară din armată și a trebuit să înceapă o viață de sărăcie și necazuri. În anul 1947 tata s-a căsătorit cu mama.   Prin anii 1960 familia noastră era un fenomen unic în România pentru că mama  născuse 11 băieți dar nici o fată. Zece erau în viață. Mama era foarte ocupată cu creșterea copiilor și dorea foarte mult să aibă măcar o fată care s-o ajute. Domnul i-a ascultat cererea și i-a dăruit două fete care i-au fost de mare folos. Apoi în familia noastră Domnul a mai adăugat pe al treisprezecelea și ultimul copil, un băiat, care a fost deosebit de toți ceilalți, aducând multă bucurie familiei.                

Adunarea de la Pitești a crescut ca număr. Securitatea comunistă a reușit să-și introducă oamenii ei printre credincioși. Aceia au pus presiune asupra adunării pentru a se afilia cu statul comunist prin intrarea în cultul penticostal care era înființat de guvernul comunist pentru a controla adunările credincioșilor. Bunicii s-au opus unirii bisericii cu statul, văzând în aceasta o curvie spirituală. Din această cauză, cei ce reușiseră să preia controlul i-au dat afară din adunare. Bunicii și alți frați care erau pionierii credinței apostolice pe meleagurile Munteniei au rămas cum erau denumiți de cei din cult și de către comuniști: „cei fără cult” sau „disidenții.” Au rămas să sufere crucea, fiind urmăriții de securitate prin vecini, rude sau prin unii frați corupți de securitate din adunările afiliate sau neafiliate cultului penticostal. Nu a fost ușor dar au ținut credința și au răbdat până la sfârșit. Au trecut la Domnul lăsând în urma lor lumină.

După vindecarea ei de tuberculoză bunica a mai născut un fiu, al șaselea care a continuat să țină credința în același fel fără vreun compromis cu statul comunist prin afilierea la vreun cult. Părinții, bunica  și  acest unchi al meu, mi-au influențat în mare măsură orientarea și creșterea spirituală. Nu am reușit să calc întocmai pe urmele lor dar mă lupt totuși ca uitând ce este în urmă să mă avânt înainte și să țin credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.

Fiind întâiul născut și pentru că tata era plecat la serviciu eram solicitat s-o ajut pe mama. Așa că făceam și eu ce puteam, ajutând-o la bucătărie, la spălarea vaselor, la spălarea rufelor (pe vremea aceea mașinile de spălat erau foarte rare și foarte scumpe așa că rufele erau spălate manual). Fiind copii mulți era mereu nevoie de cineva să aibă grijă de „cel mic.” De multe ori eram strigat de mama în timp ce mă jucam cu alți copii: „Nelu, du-te la cel mic căci plânge!” Mă duceam, dar... de multe ori nu cu bucurie. Când venea tata de la serviciu ne lua cu el să lucrăm în grădină. Mama de multe ori, chiar și gravidă fiind, trebuia să sape în grădină. Eram săraci. Trebuia să muncească mult părinții ca să crească toți copiii pe care i-au primit fără cârtire de la Domnul. Așa au înțeles ei credința, că Dumnezeu este cel ce hotărăște numărul copiilor care trebuie să se nască într-o familie și a te împotrivi nașterilor de copii este un mare păcat. Îmi era milă  de mama când o vedeam cât de mult muncea. Noi fiind numai băieți făceam foarte multă gălăgie. Uneori când era foarte mare gălăgie, mama zicea:   „O... de aș putea să mă duc undeva departe ca să nu mai aud atâta gălăgie.” Și a ajuns tocmai în  „vestul îndepărtat” unde a locuit cu tata și unde este chiar mai multă liniște decât ar fi dorit. Copil fiind, doream foarte mult ca să cresc, să am serviciu și să pot să-i ajut pe părinții mei care erau așa de necăjiți.   Dar în realitate nu a fost chiar așa căci nu am mai avut întocmai acele simțăminte. Acum îmi pare rău de multe lucruri pe care nu le-am făcut. Dumnezeu le-a dat toți copiii normali, fără handicapuri și chiar acum când scriu aceste rânduri în anul 2017 toți cei 13 sunt sănătoși. Tata a trecut la Domnul în anul 2016 în vârstă de 97 de ani. Mama are acum vârsta de 87 de ani. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei.

La școală, fiindcă eram copil de pocăiți, ceilalți copii îmi ziceau în batjocură: „pocăitul.”  Nu eram bucuros de această poreclă și de multe ori îi uram pe cei ce mă batjocoreau. Mai târziu am înțeles cât de mult am pierdut că nu m-am bucurat. Fiind în școala profesională la Electro-Putere din Craiova, aveam un coleg care foarte mult mă batjocorea. Ca să-l determin să nu mă mai batjocorească i-am spus deoparte: “Să știi că am pe cineva sus-pus și dacă te mai legi de mine va fi rău de tine.” Niciodată de atunci nu mi-a mai zis ceva rău. Așa am pierdut o ocazie a crucii lui Isus.

Maturizarea mea a venit foarte încet. Am avut nevoie de necazurile și responsabilitățile familiale pentru a lua viața cu adevărat în serios. Pe vremea când eram adolescent, familia noastră a frecventat timp de câțiva ani adunarea Cultului Penticostal din Craiova. Eu încă nu știam să fac deosebirea între adunarea de cult și cea fără de cult. Auzeam totuși despre frați care au fost condamnați și introduși în închisoare datorită vânzărilor făcute de către lideri de la adunări din cult. Era un frate pe nume Nae care după ieșirea lui din închisoare spunea cum la anchete a aflat cine a fost unul dintre cei ce l-au vândut. Fratele Nae, datorită suferințelor îndurate nu a mai trăit mult după ieșirea lui din închisoare.

Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple și mie să fiu vândut la securitate. Comuniștii erau în control asupra adunărilor din cult, așa că nu dădeau voie să se facă botezuri în apă pentru ca să nu se adauge noi membri. Atunci m-am dus la adunarea de la Petrila unde fratele Alexa era prezbiter și i-am spus că eu aveam dorința să primesc botezul în apă, dar la Craiova nu era nici o posibilitate. Fratele Alexa nu era corupt de către securitate, și m-a botezat în apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. El mi-a dat o scrisoare pe care s-o dau conducerii adunării de la Craiova ca o dovadă că eram botezat în apă. Scrisoarea a ajuns la cei de la securitatea comunistă care prin Departamentul Cultelor controla tot ce se făcea în adunările de cult. Fratele Alexa a suferit căci a fost anchetat de securitate. Dar pentru mine a fost o grea lovitură primită chiar la intrarea pe cale. Atunci am înțeles că spusele fratelui Nae erau adevărate. Chiar tata era anchetat de multe ori de securitate și presat prin amenințări ca să vândă pe frații fără cult. Dar nu a cedat măcar că era încurajat de conducerea adunării să cedeze. Tata a înțeles că voia lui Dumnezeu era să se retragă cu toată familia din adunarea de cult și să rămână cum fusese mai înainte, adică în afara acestor organizații omenești. Și s-a retras cu toată familia.

Vreau să menționez aici că în toate cultele și în toate denominațiile zise creștine, Dumnezeu poate să aibă oi ale Lui, adică oameni sinceri care iubesc pe Domnul Isus. Problema este că sistemul cultic nu este al lui Dumnezeu. Dar cele mai multe oi nu știu lucrul acesta și cui știe puțin, i se cere puțin. Eu am prieteni și frați sinceri în diferite denominații creștine, pe care îi iubesc și de care sunt iubit.

Timp de un an am stăruit la Dumnezeu să mă boteze cu Duhul Sfânt. Un frate văzând dorința mea și faptul că nu reușeam să primesc botezul cu Duhul Sfânt mi-a zis:   „Este un frate prezbiter, pe nume Dumitrescu, la Ohaba Lungă, un sat de lângă Lugoj, care are de la Domnul darul de a pune mâinile peste cei ce vor să primească Duhul Sfânt.” M-am dus acolo. La intrarea în casa fratelui ne-am plecat pe genunchi ca să ne rugăm după cum era obiceiul la pocăiți. Fără să știe cine sunt și cu ce scop am venit, fratele fiind înștiințat de Duhul Sfânt despre scopul venirii mele, s-a apropiat și a pus mâinile lui pe capul meu. Ceva ca un curent electric a intrat în toată ființa mea și am început să mă rog într-o limbă pe care nu o cunoșteam. M-am întors plin de o bucurie foarte mare. L-am invitat pe fratele Dumitrescu la Craiova unde alți frați ai mei au primit botezul cu Duhul Sfânt. Eram plini de râvnă pentru rugăciune. Împreună cu frații mei ne rugam de seara până dimineața fără să simțim oboseala, apoi plecam la serviciu. Dar Satana nu dormea nici el, ci a început lupta împotriva noastră pentru a ne determina să nu ne mai rugăm. Fiind doar niște copii fără experiență, nu am știut cum să ne luptăm și pompierii trimiși de el au reușit să stingă focul acela.

Apoi am plecat la armată. După o lună de instrucție militară mi s-a cerut să depun jurământul militar. Acesta trebuia învățat cuvânt cu cuvânt și spus pe de rost înaintea drapelului unității. Știam din Cuvântul Domnului că atât Domnul Isus cât și Iacov fratele Domnului au spus să nu ne jurăm cu nici un fel de jurământ: Mai presus de toate, frații mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”, şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeți sub judecată. (Iacov 5:12, Matei 5:34)

Prin jurământ, cel ce jura se lega să apere țara cu prețul vieții și să urască din tot sufletul pe dușmanii țării. Unii lideri religioși ne învățau că trebuie să depunem acest jurământ căci prin aceasta se dovedește supunere față de stăpânire. De fapt și intrarea în cult se făcuse sub același pretext, al supunerii față de stăpânire.   Domnul Isus a spus să nu ne legăm cu jurăminte, pentru că a știut că omul nu le poate ține și chiar de aceea ele vin de la cel rău.   (Matei 5:34-37) Chiar și în vechiul legământ Dumnezeu cerea poporului Său ca să nu facă legământ cu locuitorii țării, pentru că el avea un legământ cu Dumnezeu (Exodul 34:12); iar noi mai mult decât ei suntem părtași ai noului legământ care a fost pecetluit cu sângele Domnului Isus. (Evrei 9:15)

Pentru refuzul de a depune jurământul am fost închis în arestul unității militare, unde mi s-au dat niște bocanci rupți și am fost introdus într-o celulă în care era apă pe jos. Fiind iarnă era frig, iar apa trecea prin bocancii rupți. Dar eram plin de bucurie că aveam șansa de a suferi pentru adevăr. Cântam și lăudam pe Domnul. Unii soldați gardieni strigau în batjocură: „Mai cântă, pocăitule.”  Într-o zi a venit la mine în celulă un soldat gardian care era renumit în toată unitatea pentru felul dur în care făcea instrucție disciplinară cu cei care trebuiau să fie pedepsiți. M-a întrebat dacă am auzit de el, iar eu i-am răspuns că nu. El m-a amenințat căutând să mă înfricoșeze cu cele ce va face el cu mine dacă voi continua să refuz de a depune jurământul. Am tăcut și a plecat. Nu l-am mai văzut niciodată.

Eram singur în celula umedă și friguroasă. Într-o zi a intrat un maior care era comandantul gărzii. El a strigat la gardienii care mă păzeau: „De ce îl țineți pe ăsta aici căci poate să evadeze? Imediat să fie scos de aici și să fie mutat în biroul caporalului de schimb!”  Mi-am dat seama că era omul lui Dumnezeu. De atunci am dus-o mai bine, acolo era căldură, chiar eu ieșeam afară și spărgeam lemne, întreținând focul. După zece zile de arest am fost dus la o altă unitate militară unde mai mulți ofițeri superiori au încercat să mă convingă să depun jurământul. Au folosit tot felul de metode, de la promisiuni până la amenințări. Văzând că nu au reușit, m-au trimis înapoi la unitatea de care aparțineam. Acolo au strâns într-o sală mare pe toți soldații din unitate și mi-au cerut să depun jurământul în fața drapelului unității. Eu am răspuns că refuz. Ofițerul care conducea toată operația aceea a zis să vorbesc tare ca să audă toți. Atunci eu am strigat: „Refuz să depun jurământul militar!” Apoi el a strigat către toți: „Ați auzit?”  „Da,” a răsunat toată sala. Erau în sală și frați credincioși. Ei se uitau la mine cu nedumerire. Unora, fapta mea li se părea ca o nebunie. Totuși nu eram singur, căci Domnul a fost alături de mine și m-a ajutat.   Apoi am fost dus la București, judecat de tribunalul militar și condamnat la un an de închisoare. Am stat trei luni în închisoarea Văcărești de la București. Am fost eliberat și rejudecat pentru a mi se mări pedeapsa la un an și șase luni. A venit o amnistie și am scăpat.

Am fost iarăși luat la armată, la o unitate de muncă, unde iarăși mi s-a cerut să depun jurământul. Dar de data aceasta ofițerul care era însărcinat cu lucrarea aceasta nu a raportat la superiorii lui refuzul meu de a depune jurământul. Totuși aveam în plutonul din care făceam parte niște soldați care strigau, ca să știe toți: „Niță, pocăitul nu a depus jurământul militar!”  Erau instigați chiar de un soldat care era oltean ca și mine. Eu m-am rugat Domnului cerându-I să facă ceva ca să-i oprească, fiindcă mă temeam ca nu cumva, ofițerul care a tăcut cu privire la nesupunerea mea, să aibă de suferit din pricina aceasta. Și Dumnezeu m-a ascultat. După foarte scurt timp a venit un ordin ca toată compania noastră de 400 de militari să fie mutată la o altă unitate, în altă localitate. Toți aceia au plecat bucuroși că scăpau de munca la lopată, dar eu nu am fost mutat, căci fiind electrician, maistrul electrician a cerut conducerii unității ca să nu fiu mutat. Am făcut armată ușoară.

După eliberarea din armată m-am dus la comisariatul  militar pentru a mi se înmâna livretul militar. Tot atunci a venit pentru același motiv fostul meu coleg de armată, olteanul, care instigase pe alții împotriva mea. El mi-a povestit, fără să-l întreb, ce anume s-a întâmplat după plecarea lor la altă unitate, zicând: „Niță, când am ajuns acolo am fost toți tunși la zero, am făcut iarăși perioada de instrucție, dar mult mai grea decât a fost la unitatea de la care plecasem, și apoi am făcut o armată foarte grea.” Spunea acestea aproape plângând. Eu nu cerusem ca Domnul să-i pedepsească, dar am văzut că Domnul l-a adus acolo și l-a pus să povestească pentru ca eu să cunosc ce se poate întâmpla celor care se ating de unșii Domnului.

După întoarcerea din armată am intrat într-un declin din punct de vedere duhovnicesc. Nu mai aveam o viață de rugăciune permanentă. Devenisem firesc, nu mai ascultam sfaturile părinților. Nu aveam putere de biruință asupra păcatului. Fiind în stare de conflict cu părinții am plecat de la Craiova și am locuit la Oarja cu bunica și cu unchiul. Lucram împreună cu unchiul meu, având aceeași profesie. Unchiul meu era bolnav, boala lui s-a agravat progresiv și la vârsta de 46 de ani a plecat la Domnul. Viața lui fusese o lumină în mijlocul întunericului. După moartea lui mi-am dat seama că eu stătusem lângă lumină dar eu nu eram lumină. Am căzut într-o deznădejde de moarte. Simțeam că trăisem ca un fariseu fățarnic, încercând a imita credința, dar nefiind cu adevărat sincer pentru a umbla în sfințenia cerută de Dumnezeu. Satana a venit la mine spunându-mi că nu mai am nici o șansă de reabilitare, că sunt pierdut pentru totdeauna, și chiar voi fi folosit de el spre răul altora. Dar eu îmi ziceam înlăuntrul meu că nu va reuși să mă facă unealta lui pentru că îmi voi lua viața.

Vedeam iadul și locul meu acolo împreună cu Satana. Vedeam sfinții îmbrăcați în haine albe, dar eu nu eram printre ei. Treceam prin valea umbrei morții. Experimentam moartea spirituală, despărțirea de Dumnezeu. Nu îndrăzneam să mă mai rog la Dumnezeul pe care simțeam că l-am înșelat. Ajunsesem la porțile locuinței morților. Am trecut printr-un mare zbucium sufletesc. Căutam metode de a-mi lua viața dar nu am reușit să găsesc una potrivită. După câteva zile de luptă lăuntrică mi-a venit un gând de a mă ruga totuși la Dumnezeu. Am adresat doar câteva cuvinte către Dumnezeu. Chiar în acel moment mi-a venit mintea înapoi. Gândul de sinucidere a dispărut. Mi-am cerut iertare la părinți pentru neascultarea de sfaturile lor. Am intrat într-o stare de smerire înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-mi ierte starea mea firească din toți acei ani. După un timp de trei luni de zile și nopți de rugăciune cu lacrimi și cu post, Dumnezeu mi-a dat iarăși starea de mai înainte. Mi-a dat iarăși puterea rugăciunii prin Duhul Sfânt, mi-a revenit vorbirea în limbi care dispăruse din rugăciunile mele, și Domnul îmi trimitea cântări duhovnicești pe care le primeam direct prin Duhul Sfânt. Devenisem iarăși în clocot. El mi-a redat pacea și bucuria mântuirii Lui.

Privind în urmă la timpul acela de grea încercare am realizat că Satana caută să ne facă să cădem, apoi face totul ca nu cumva să ne ridicăm. Poți fi căzut la pământ în timpul luptei în războiul cu Diavolul; important este să nu rămâi jos, ci să te ridici. Cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică. Cred că vitejia lui David, din punct de vedere duhovnicesc, a constat și în faptul că s-a ridicat din căderea lui și nu i-a dat voie vrășmașului să-l ucidă cu deznădejdea. Astfel a reușit să rămână un om după inima lui Dumnezeu. A crezut în credincioșia lui Dumnezeu care aude când un nenorocit strigă la El și-l scapă din toate necazurile lui.

Un alt lucru pe care l-am învățat a fost că de mare folos au fost rugăciunile părinților mei pentru mine atunci când eu fiind în încercare nu mă mai rugam deloc. Ei știau că mintea mea era tulburată și că ochii mei nu mai vedeau. Iov zicea despre el însuși că orbului i-a fost ochi și șchiopului picior (Iov 29:15). Ce se va face acela pentru care nu se roagă nimeni? Cred că noi datorăm mult celor care s-au rugat și se roagă pentru noi. Am învățat că cei căzuți au nevoie de înțelegere și milă din partea celorlalți pentru a fi ajutați să se ridice, pentru a fi smulși din foc. Dacă ai experimentat căderi îl vei înțelege pe cel căzut. Cel mai mare avantaj al căderilor este smerirea. Ca oltean eram expus mândriei. Dar Dumnezeu ca să mă smerească și ca să nu pot ține capul sus, m-a lăsat să trec prin căderi ca să-mi arate cine sunt de fapt, adică un vierme. Autorul Psalmului 119 scrie: „Este spre binele meu că m-ai smerit, ca să învăț orânduirile Tale.”  (Psalm 119:71)

Când eram în dragostea dintâi mă simțeam tare, mi se părea că aș putea să biruiesc chiar și prin încercări grele ca ale lui Iov. Dar am căzut chiar la încercări ușoare. Dumnezeu când a voit să-l încerce pe Ezechia l-a părăsit pentru ca să cunoască tot ce era în inima lui. (2 Cronici 32:31) Satana chiar așteaptă timpurile când suntem slabi pentru ca să ne atace.

Fiindcă iubeam Cuvântul lui Dumnezeu am vrut la un moment în viață să mă înscriu la o școală de teologie. Dar Dumnezeu m-a oprit de a face pasul acesta spunându-mi că trebuie să trec prin școala vieții. Mi-a vorbit printr-un mesaj pe care l-am primit direct de la Duhul Sfânt și care suna așa:   „Nu pot studii ca să facă pe împărați fericiți, ci școli ale vieții fac pe aceștia desăvârșiți.” M-am supus, și într-adevăr îi mulțumesc căci mi-a redirecționat intențiile. După mai mulți ani printr-un vas al Domnului, fiind la un cerc de rugăciune aici la Portland, Domnul mi-a vorbit începând cu aceste cuvinte: „Ascultă bărbatule pe care te-am trecut prin școala vieții... ”  Am înțeles că de fapt aceasta însemnează ucenicia. Cercetând Cuvântul (care este pâinea noastră cea de toate zilele) și punându-l în practica de fiecare zi putem să creștem până la statura de desăvârșire, ca să ajungem să semănăm întocmai cu  „Căpetenia și Desăvârșirea noastră”, adică Domnul Isus.

În timpul comunismului, frații de credință apostolică au fost foarte mult slăbiți de persecuțiile și hărțuielile securității. Mulți dintre prezbiterii lor au fost puși în lanțuri. Multe oi, fiind risipite, au fost silite să intre sub umbrela Cultului Penticostal. Prin anii 1984-1985 am călătorit printre ruinele rămase în urma multelor furtuni. Am văzut că frații erau foarte divizați, turma fiind fărâmițată și redusă la grupări mici ai căror lideri nu se puteau uni între ei datorită părerilor diferite. Și fără unire nu este nici putere. Pe de altă parte cei din adunările din cult aveau putere mai mare fiind mai uniți, dar acolo vedeam o cale mai largă.

Întors acasă, fiind foarte întristat, am întrebat pe Domnul   de ce este această stare generală în tot poporul Lui și de ce sunt atâtea denominații. Domnul Isus mi s-a  arătat într-un vis zicând: „Staulele nu sunt ale Mele, dar oile sunt ale Mele. Nu Mă interesează cum se numesc ele ci cum trăiesc.” Atunci am înțeles de ce vremurile sunt așa de grele. Oile Domnului sunt risipite prin staulele făcute de oameni după priceperea lor omenească și după cum au crezut ei că este bine. Dar un staul al Domnului chiar nu există? Am căutat, dar nu am găsit. Totuși L-am rugat și continui să îl rog pe Domnul să facă un staul al Lui unde El să fie Păstorul oilor, unde lucrători puși de El prin Duhul Lui Cel Sfânt să pască și să supravegheze oile așa cum a fost la început pe vremea primilor ucenici. În urmă cu vreo cincisprezece ani Domnul mi-a vorbit că pentru ceea ce eu cer nu sosise încă vremea dar am fost încurajat ca să continui rugăciunea în sensul acesta. Este foarte trist că cei mai mulți creștini nu sunt conștienți de această mare nevoie, ci se mulțumesc cu ceea ce este, se mulțumesc cu programele și lucrările făcute cu talente omenești în multe din adunările vremurilor de azi unde Duhul Sfânt nu mai are loc să facă și el lucrările Lui.  

 

 

Capitolul 1

 

Minunea Trecerii Frontierei din August, 1987

 

În timpul „Războiului Rece,” în Europa, în spatele „Cortinei de Fier” (granița invizibilă care separa cele două sisteme politice diferite, comunismul opresiv și sistemul socialist-democrat), o țară frumoasă, dar nenorocoasă, România, a avut să sufere din cauza lipsei de libertate, atât fizic, cât și spiritual. Pentru mulți locuitori ai țării, dorința de a evada din „Uriașa Închisoare” era un obsesiv și greu de realizat vis. Mulți au încercat să fugă, dar au ajuns în spatele gratiilor închisorilor comuniste, sau au fost uciși de gloanțele nemiloase ale soldaților care păzeau frontiera.

În vara anului 1987 prietenul și fratele meu de credință, Ioan, a fost înștiințat de Dumnezeu să părăsească țara. Fiindcă el zăbovea simțind că nu avea puterea de a pleca singur, Dumnezeu mi-a vorbit mie să-l însoțesc până la Italia, promițându-mi că îmi va pune în minte planul de trecere ilegală a frontierei și tot ce era legat de această aventură foarte periculoasă. Astfel ne-am sfătuit și am  început a pune în practică planul de trecere.

A părăsi o țară pe care o iubeam, cu toți prietenii, rudele, și locurile natale, și mai ales pentru Ioan să părăsească familia lui pentru a se arunca el însuși într-o aventură foarte riscantă, implica o mare încredere în Dumnezeu. Am fost încredințați că aceasta este voia lui  Dumnezeu, și că vom avea suportul Lui, și chiar așa s-a întâmplat să fie.                                                                  
                Am început cu cel mai important lucru: am cerut ajutorul lui Dumnezeu. Deci, ne-am rugat și am cerut ca El să ne dea îndrumări cu privire la modul în care să ne pregătim, când să plecăm și pe unde să traversăm frontiera țării. România, o țară așezată în partea de est a Europei, care a rămas după al doilea război mondial, în zona comunistă, era înconjurată de alte țări comuniste. Frontiera în mare măsură făcută din gard de sârmă ghimpată, păzită de armata statului, ținea oamenii ca pe niște prizonieri în interiorul țării. Soldații erau foarte bine echipați cu arme si tot ce era necesar pentru prinderea sau uciderea oricui ar fi încercat să treacă frontiera.

Pentru un român, a căuta o cale de a „evada”, însemna a-și asuma riscul de a trece prin multe și mari necazuri. În primul rând, era grija de a păstra totul în secret, deoarece  peste tot în țară, comuniștii aveau informatorii lor fiind gata să le vândă orice informații despre „dușmanii poporului” (un nume dat de comuniști pentru nonconformiști). Erai întotdeauna în mare pericol, chiar în propria casă, dacă ceva „dubios” a ajuns la urechile comuniștilor.                                                                               
                La un moment dat Dumnezeu ne ajutase să dezvoltăm un plan. Aveam o țintă: Italia. Aveam să traversăm înotând, fluviul Dunărea, care desparte România de Iugoslavia, (o altă țară comunistă situată la sud-vest de România), apoi de a traversa Iugoslavia și de a ajunge la frontiera cu Italia, unde o altă aventură  trebuia să aibă loc. A trebuit să practicăm înotul, în scopul de a deveni suficient de antrenați. Ne-am stabilit, de asemenea, locul și timpul pentru plecare.                                                                                
                Într-o duminică la amiază am intrat într-un lan de porumb în apropiere de râu. Gardienii nu ne-au văzut, nici nu ne-au auzit, deoarece a plouat de la prânz până la miezul nopții. Ne-am planificat să părăsim lanul de porumb la miezul nopții și să mergem spre râu. La miezul nopții, stând în picioare sub umbrelă, în timp ce ne rugam, prietenul meu s-a rugat așa: „Doamne, mai dă-ne un semn că ne vei duce în Italia, fă să înceteze ploaia, chiar acum.” O minune s-a întâmplat, s-a oprit ploaia chiar în acel moment. Credința noastră în ajutorul lui Dumnezeu a devenit mai puternică. „Să mergem,” ne-am  zis plini de încredere.                                                     

                Am părăsit lanul de porumb, am intrat într-o pădure, am trecut printr-o zonă mlăștinoasă și apoi a apărut în fața noastră, largă și tăcută, având țara vecină pe malul opus, legendara „Dunăre Albastră”. Din fericire, nu au apărut soldații. Am intrat în apă și am început să înotăm. O navă comercială aluneca în josul Dunării, cu motorul său zgomotos făcând ca zgomotul făcut de noi să nu fie sesizat de „urechile de iepure” ale soldaților. Imaginați-vă: doi oameni înotând în noapte, nici un sunet de glonț de pușcă, ci doar valuri produse de navă și motorul ei auzindu-se tot mai încet pe măsură ce se îndepărta în noapte. „Sunt obosit”, a spus prietenul meu Ioan, după o oră de înot. „Mai este încă puțin... și vom ajunge la mal” am răspuns.              Picioarele noastre în cele din urmă au pășit pe malul celălalt și după o pauză, am intrat într-un sat numit Radujevac, unde nu am întâlnit nici un om pe străzi, era aproximativ ora două noaptea. „Oare este aceasta Iugoslavia sau este Bulgaria?” ne-am întrebat, deoarece apa Dunării ne dusese câteva sute de metri mai la vale față de locul unde începusem să înotăm. (Bulgaria este o țară doar la câțiva kilometri în aval și are frontieră comună cu România). Am găsit numele țării marcat pe mașini. „Da, este Iugoslavia” am exclamat noi plini de bucurie.

Primul pas al aventurii noastre a fost realizat. Dar ce urmează? Și cum vom călători printr-o țară străină, cu oameni care vorbesc o limbă foarte diferită, o țară cu polițiști căutând „fugari români” care să fie prinși, ambalați, și trimiși înapoi în România pentru a fi aruncați în închisoare? „Bună Dimineața” o voce românească dar cu accent străin ne saluta de la o fereastră deschisă, „Ce faceți voi?” Savurându-și țigara, un domn ne-a văzut în stradă și, fără îndoială, a înțeles problema noastră.  „Am scăpat din România și ne îndreptăm spre Italia,” am răspuns noi. „Trebuie să mergeți la gară, la doi kilometri de aici”, a spus omul, arătând cu degetul în direcția vest. Apoi, a oferit prietenului meu un pahar cu apă rece. I-am mulțumit pentru ajutorul său, și am   plecat.   

Am călătorit cu trenul pe o distanță de aproape cincizeci de kilometri, până când un om bun ne-a atenționat că trenurile erau inspectate de către polițiști în căutarea „fugarilor români”, așa că am decis să folosim autobuzul. Am coborât din autobuz în autogara orașului Belgrad, capitala Iugoslaviei, și căutam să înțelegem care este pasul următor în călătoria noastră, lungă și periculoasă. Atunci o  doamnă cumsecade ne-a salutat în limba română. „Care este cel mai bun loc pentru a trece frontiera spre Italia” am întrebat-o noi. „Voi trebuie să fiți atenți, să nu vă apropiați de zona orașului Trieste, deoarece este supravegheată de către poliție și de către armata iugoslavă. Duceți-vă la Nova Goritza. Nu mulți români folosesc acel loc pentru a trece frontiera, așa că șansa voastră de a intra în Italia ar fi mai bună.”  Dumnezeu  a trimis-o, pe acea doamnă de bună credință care ne-a dat un sfat  bun. Și așa urmând sfatul dânsei, după o călătorie lungă cu autobuzul am ajuns la Nova Goritza.                                                                                  
                Granița dintre Iugoslavia și Italia împarte orașul în două jumătăți, partea iugoslavă numită Nova Goritza și partea italiană, Goritzia. Am mers de-a lungul frontierei în apropiere de punctul de control cu speranța de a găsi un loc pentru a trece în Italia, când o mașină de poliție s-a oprit lângă noi și ne-am găsit arestați la doar câțiva metri distanță de Italia. „Români? ! . . Locul vostru este în România” a sunat o voce de polițist furios. Nu am fost depuși la secția de poliție după cum ne-am așteptat ci la punctul de control de frontieră (care era foarte aproape), unde pietonii și mașinile erau  inspectate înainte de a trece în Italia. Mașina de poliție a plecat lăsându-ne în supravegherea a doi gardieni de la punctul de control. „Ce s-a întâmplat cu noi?” ne-am uitat unul la altul, neînțelegând pentru moment ce este aceasta. Punctul de control italian la numai cincizeci de metri în câmpul nostru vizual și ochii noștri privind spre oamenii care călătoresc în mod liber și indiferenți față de doi români arestați, tânjind după libertate”. “Am pierdut ultima noastră șansă sau Dumnezeu are altceva în plan pentru noi?” (Într-o viziune dată de Dumnezeu pentru mine înainte de plecarea din România se arătaseră două tunele ale căror intrări erau păzite de câte doi lei. La unul leii dormeau, iar la celălalt erau treji. Mesajul care însoțea viziunea era că nu acolo unde leii dorm este locul de trecere, ci acolo unde leii sunt treji. Într-adevăr, umblând pe lângă vamă încercasem să trecem printr-un loc unde doi soldați stăteau culcați lângă frontieră). „Acesta este locul de trecere. Veți fugi prin vamă, gardienii sunt cei doi lei treji,” un mesaj de sus ne-a atenționat.

Ne-am sfătuit: „Trebuie să fugim spre Italia pe aici, să fim gata de a fugi atunci când gardienii sunt ocupați cu trecătorii.” Am așteptat un moment de slabă supraveghere și ca la - un semnal verde - am fugit din Iugoslavia în Italia sub privirea neputincioasă a gardienilor iugoslavi. (Gardienii nu aveau voie să folosească armele de foc în direcția țării vecine, zona pe care alergam noi fiind o zonă neutră între cele două puncte vamale: cel iugoslav și cel italian).

După o fugă de vreo cincizeci de metri ne-am găsit pe pământ italian. Cu o față jovială, un gardian italian, ne-a primit la punctul de control, și ne-a oferit două scaune în biroul punctului italian de control. Restul este ușor de imaginat: cât de fericiți ne-am simțit după o călătorie lungă și aventuroasă lăudând pe Dumnezeu pentru credincioșia Lui în a ne ajuta până la ultimul punct din planul Său. Am rămas pentru o vreme în Italia, o țară democrată, cu oameni minunați și un guvern care a ajutat mulți „Fugari Români”, ca și noi.

 

 

Capitolul 2

 

Minunea Trecerii Frontierei din Septembrie, 1987

 

Era în luna August, anul 1987, când după intrarea noastră în Italia primisem aprobare de ședere în orașul de lângă frontiera cu Iugoslavia numit Goritzia. Am fost cazați la un hotel în așteptarea trimiterii la Roma unde urma să se desfășoare toată procedura de emigrare în SUA. La hotel primeam totul gratuit, noi nu făceam altceva decât să ne odihnim, să mâncăm și să ne plimbăm. Am vizitat frumusețile orașului printre care și castelul Fidardo. Cel mai mult eram interesați să întâlnim creștini ca și noi, așa că într-o Duminică am mers la o biserică de frați reformați. Au fost foarte buni cu noi, iar o familie care se numea Zidarich ne-a invitat la casa ei. Astfel am devenit prieteni apropiați cu familia aceasta. Într-o altă Duminică am vizitat o biserică de credincioși mormoni.

Pentru noi care trăisem sub un regim comunist a fost ceva deosebit să vedem un oraș foarte curat, cu un popor foarte cumsecade, unde oamenii erau tratați ca oameni. Parcă eram pe un tărâm de vis. Dar ceva l-a întristat pe prietenul meu. Acolo era belșug de mâncare, iar cei șase copii cât și soția lui care rămăseseră în România nu se puteau bucura de toate acestea căci după cum mulți știu în acea perioadă în România era o foamete provocată de industrializarea forțată de către cei ce cârmuiau țara prin cumpărarea de echipament industrial din afară în schimbul produselor agricole. Prietenul meu când mânca își aducea aminte de copiii lui și plângând zicea: “Eu mănânc aici multe mâncăruri bune, dar copiii mei oare ce mănâncă acolo în România?”  Pentru mine era mai ușor căci nu eram căsătorit. Dar situația aceasta mă punea pe gânduri. Era o stare de tensiune care se așezase chiar și între noi.

După o ședere de aprox. 40 de zile în Goritzia într-o zi de Duminică am ieșit de dimineață singur să cuget în timp ce mă plimbam pe străzile liniștite ale orașului. Vorbeam cu Dumnezeu preocupat fiind de situația prietenului meu pe care aș fi voit să-l ajut dar nu știam cum. Ceream de la Dumnezeu să-mi umple inima de dragostea Lui. S-a înserat și am găsit o grădină la marginea orașului unde am intrat și am petrecut toată noaptea în rugăciune. Îl rugam pe Dumnezeu zicând, Doamne dă-mi dragoste, sau ia-mă de pe pământ căci nu sunt vrednic să trăiesc așa cum mă văd acum. Când se lumina de ziuă am primit un răspuns la care nicidecum nu mă așteptam. Dumnezeu mi-a zis: „Tu trebuie să te întorci înapoi în Romania ca să scoți familia prietenului tău.”

Am zis Domnului: „Dacă aceasta este voia Ta, te rog să-mi dai două lucruri pe care ți le cer ca semne că Tu mă trimiți. Primul, să se ofere cineva care să mă ajute cu bani pentru drum, iar al doilea, să-mi dai un om de al Tău din Iugoslavia care să mă îndrume pe unde pot trece frontiera înapoi spre România pe uscat căci eu am ieșit din Romania înotând pe Dunăre, iar acum am nevoie să intru pe uscat ca tot pe acolo să ies împreună cu familia prietenului meu.”  Mă simțeam umplut de iubirea pe care i-o cerusem, nu mi se părea prea grea nici o poruncă a Domnului, eram la dispoziția Lui, chiar cu prețul vieții. Îl iubeam pe Domnul și pe oameni. Dar pe deasupra El mi-a dat o credință deplină în credincioșia Lui, că va fi cu mine tot timpul și ce a promis va face. Mă simțeam dublat de o altă persoană care era înlăuntrul meu, cu care comunicam și știam că această persoană era Domnul Isus, prin Duhul Sfânt.

Nu mâncasem nimic începând de Sâmbătă seara și m-am hotărât să nu mănânc și să nu beau nimic până în noaptea de marți spre miercuri când după cum îmi spunea Duhul Sfânt trebuia să trec frontiera dinspre Italia înapoi spre Iugoslavia, bineînțeles tot ilegal. Tot odată aveam nevoie de aceste zile de post pentru a putea fi suficient de sensibil la vocea Duhului Sfânt care mă călăuzea și îmi spunea tot timpul ce trebuie să fac.

M-am întors luni de dimineață la hotel unde am găsit pe prietenul meu foarte îngrijorat, căci nu știa ce s-a întâmplat cu mine. M-a mustrat ca între frați. Apoi am zis: „Dumnezeu mă trimite înapoi în România ca să-ți scot familia de acolo.” Atunci fratele meu s-a liniștit, trecându-i toată îngrijorarea. „Dacă este adevărat că Dumnezeu te trimite, te rog să scoți doar pe soția mea și pe cele două fiice ale noastre, iar cei patru fii să rămână cu rudele noastre.”  Dar eu știam că Dumnezeu îmi spusese să scot toată familia, adică o mamă cu șase copiii.

Mai era la același hotel un alt român care auzindu-mă că voiam să plec înapoi în România a zis că vrea să meargă și el împreună cu mine pentru a-și scoate soția care rămăsese în România. M-am rugat la Dumnezeu zicând: „Doamne dacă este voia Ta să vină și el, să vină, dar dacă nu este voia Ta, să faci ca el să se răzgândească.” Ziceam aceasta fiindcă vedeam că relația lui cu Dumnezeu nu era chiar în regulă și putea chiar să încurce lucrarea Domnului. Ceva ciudat s-a întâmplat chiar în ultima zi când fiind în curtea casei familiei Zidarich am făcut o rugăciune de despărțire. Ținându-ne de mâini am format un cerc. Românul acela era lângă mine și mâna lui era prinsă de a mea. Pe când ne rugam a venit puterea Duhului Sfânt peste mine, așa că ceva ca un curent electric  s-a scurs prin mâna mea spre mâna lui. Deodată cuprins de frică a exclamat, „Eu nu mai merg, îmi este frică.” Vedeam că tot ce îi ceream lui Dumnezeu împlinea întocmai.

Se apropia timpul când să înceapă aventura. Era marți seara pe la ora cinci când de la biserica fraților mormoni au venit doi tineri la noi la hotel rugându-ne să ne ducem la ora opt la ei la biserică deoarece păstorul lor voia să discute cu noi doi. Ne-am dus precum ni s-a spus. Am fost introduși în biroul păstorului unde mai erau câțiva colaboratori ai lui. Păstorul ni s-a adresat zicând: „Noi vrem să vă ajutăm.” Eu am zis atunci: „Dacă într-adevăr vreți să  ne ajutați, iată că pe mine mă trimite Dumnezeu înapoi în România pentru a scoate familia prietenului meu și am nevoie de banii necesari pentru călătorie. Păstorul a replicat: „Dacă Dumnezeu te trimite vrem ca să ne spună și nouă.” Atunci ne-au rugat să așteptăm într-o cameră alăturată. După un timp am fost chemați înapoi și mi s-a spus: „Da, Dumnezeu ne-a spus că te trimite și noi trebuie să te ajutăm nu numai cu bani, ci împreună cu toată biserica să te susținem în rugăciune până se va face lucrarea de izbăvire din România a familiei fratelui tău.”  Mi-au dăruit în Numele Domnului o sută de mii de lire italiene care pe vremea aceea valorau cam optzeci de dolari, m-au îmbrățișat și m-au încredințat în mâinile Domnului

Miezul nopții, era timpul hotărât de Domnul când trebuia să intru pe pământ iugoslav. Familia Zidarich de la frații reformați locuia chiar lângă frontiera cu Iugoslavia. Sora Zidarich s-a urcat pe un balcon al casei ca să urmărească trecerea grănicerilor iugoslavi care patrulau de-a lungul frontierei. La un semnal al dânsei am sărit gardul din curtea lor care era vecină cu frontiera și m-am aflat pe pământ iugoslav.

În timpul celor patruzeci de zile învățasem să mă descurc în limba italiană, așa că puteam comunica mai ușor cu iugoslavii deoarece unii înțelegeau această limbă. Am intrat în orașul iugoslav Nova Goritza unde după ce am schimbat banii italieni în bani iugoslavi la unul din chioșcurile din oraș, am luat autobuzul spre Belgrad. Ajuns fiind în autogara din Belgrad, un taximetrist a insistat foarte mult de mine zicând că el mă duce cu taxiul lui până la România. M-am lăsat tras de el în taxiul lui așteptând să văd ce urmează. După plecarea din Belgrad l-am întrebat cât mă costă până la România. Suma despre care el a spus era cât toți banii mei. I-am spus că nu pot merge mai departe. Atunci el a zis, „Iată că te las în orașul Pancevo care este la 20 kilometri de Belgrad spre România.” Așa că m-a dus chiar la autogară ca să aștept autobuzul pentru Vârșeț, un alt oraș mai apropiat de România.

Stăteam pe o bancă în autogară, când deodată Duhul Domnului mi-a zis: „Vorbește omului de lângă tine pe românește.” Atunci m-am adresat omului care stătea pe aceeași bancă: „Nu vă supărați, aici oprește autobuzul pentru Vârșeț?”  „Da aici oprește, dar de unde știi că sunt român?”  „Mi-a spus Dumnezeu,” i-am răspuns. „O, da, înțeleg, ești pocăit. Știu că la pocăiți le vorbește Dumnezeu. Și eu sunt creștin, ortodox.” Apoi i-am spus tot ce vreau să fac, cum că eu veneam din Italia și voiam să intru în Romania ca să scot de acolo o familie, adică  o mamă împreună cu șase copii. Și pentru că eu nu cunoșteam nici un loc pe unde s-ar fi putut trece pe uscat, deoarece eu ieșisem din România pe apă, el trebuia să-mi spună pe unde puteam intra, ca tot pe acolo să mă pot întoarce, căci între copii era chiar și o fetiță în vârstă de câțiva anișori.

Răspunsul lui a fost foarte grăitor: „Eu chiar sunt născut într-o comună de lângă frontieră despre care se știe din bătrâni că este un loc binecuvântat de Dumnezeu pe unde se poate trece ușor. Eu nu mai locuiesc acolo dar îți voi explica felul cum poți ajunge acolo. Iată, mergi cu autobuzul până la Vârșeț, apoi iei un alt autobuz care te va duce la comuna Marghita. Acolo vei găsi români pocăiți care îți vor spune ce trebuie să faci.”  A mers și el cu același autobuz spre Vârșeț pentru câteva stații. Înainte de a coborî mi-a dăruit niște bani iugoslavi și m-a îmbrățișat, asigurându-mă că mă va susține și el în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-Și facă lucrarea. Era omul lui Dumnezeu cerut de mine ca semn al trimiterii în această lucrare.

Am ajuns la Vârșeț la ora nouă seara. Autobuzul pentru Marghita plecase. Nu mai era alt autobuz până a doua zi dimineața. Am plecat pe jos întrebând locuitori iugoslavi despre direcția spre Marghita. „Ești nebun” mi se răspundea, „nimeni nu umblă pe jos pentru atâta distanță (cca 20 kilometri) și mai ales noaptea.”  Dumnezeu mi-a dăruit un vânt din spate și măcar că eram slab trupește după zilele de post ținute în Italia, am ajuns după numai trei ore în comuna Marghita. Patrulele de poliție iugoslave nu m-au  oprit ca să mă aresteze, măcar că ele căutau români pe care să îi aresteze și să îi predea în mâinile grănicerilor români. Probabil, ei nu puteau gândi că un român poate merge ilegal înspre Romania în timp ce toți românii veneau ilegal dinspre România.

Era miezul nopții, toată comuna Marghita era în întuneric. O singură fereastră era luminată. M-am îndreptat într-acolo. Era cârciuma. Un singur om era acolo, cârciumarul. L-am întrebat dacă nu cumva cunoaște vreun român pocăit în comună. „Eu nu sunt de aici, deci nu cunosc pe nimeni” mi-a răspuns. În timp ce vorbeam cu el au trecut doi copii pe o motoretă. Cârciumarul a fluierat și ei s-au întors înapoi. Erau români. Le-am spus că eu caut un român pocăit. „Chiar lângă mine locuiește un român pocăit” a zis unul dintre copii. „Eu merg cu tine și te las la poarta lui, îți spun cum îl cheamă, tu trebuie să-l strigi, dar eu nu voi rămâne cu tine ca să nu se afle cine te-a ajutat” (poliția iugoslavă căuta să prindă pe românii fugari cât și pe cei care îi ajutau să treacă frontiera).

Am rămas singur la acea poartă, am chemat numele pocăitului român. Am fost introdus în casă. Era o familie formată din doi bătrâni. Ne-am rugat împreună, le-am istorisit povestea mea și ce anume voiam să fac. Ei mi-au făcut o schiță a drumului pe care urma să-l parcurg în continuare. Mi-au zis așa, Te întorci înapoi un kilometru pe drumul pe care ai venit, vei întâlni un canal care se numește Moravița. Va trebui să mergi spre frontiera cu România, șapte kilometri pe lângă acel canal. Vei vedea în dreapta ta multe lumini. Acolo este punctul vamal de trecere dintre Romania și Iugoslavia. Vei ajunge astfel la frontiera cu Romania. Ne-am despărțit cu pace după ce m-au încredințat în mâna Domnului. Am mers după indicațiile primite și după șapte kilometri având în stânga mea canalul iar în dreapta un lan de porumb foarte înalt și verde, am ajuns la un gard de sârmă ghimpată. Am depărtat sârmele și am intrat prin acel gard în România fără să fi fost văzut de cei ce la punctul de trecere erau ocupați cu controlul mașinilor care intrau și ieșeau la acea oră de după miezul nopții, măcar că ei erau doar la câteva sute de metri de locul acela de trecere.

Acum eu voiam să fiu sigur dacă într-adevăr intrasem în România. Am intrat într-o localitate chiar lângă frontieră. Totul era pustiu la acea oră târzie din noapte. Am căutat să găsesc vreo inscripție românească și deodată am ajuns la un magazin deasupra căruia scria: „Cooperativa.” Am mulțumit Domnului că m-a ajutat să ajung cu bine în România. Comuna aceea se numea Stamora Moravița.

Am traversat comuna și fiind înștiințat de Duhul Domnului am părăsit șoseaua principală mergând peste câmpuri. Ținta mea era să ajung la o comună care se cheamă Gătaia pentru că acolo era o gară pentru trenul care mergea la Timișoara. Ceva neprevăzut mi s-a întâmplat mergând peste câmpuri. Deodată am fost înconjurat de o haită de câini care făceau mare gălăgie. Erau câinii ciobanilor care dormeau lângă turma de oi. S-a trezit o ciobăniță care m-a izbăvit de gurile câinilor poruncindu-le să tacă. Am văzut cum Domnul a vegheat ca să nu se trezească ciobanii, căci se știa că ei erau informatorii grănicerilor în zonele de frontieră. Unii fugari chiar fuseseră prinși de ciobani și predați grănicerilor, care după ce îi batjocoreau și îi băteau, pe unii chiar foarte grav, îi trimiteau mai departe ca să fie puși în închisoare.

Comuna Gătaia era încă departe iar eu eram foarte obosit după ce parcusesem pe jos cca 40 de kilometri. Am zis Domnului: „Doamne dă-mi un mijloc de transport ca să ajung la Gătaia căci vezi că nu pot merge mai departe.”  La foarte scurt timp după aceea am văzut pe câmp o brigadă de tractoare și m-am îndreptat spre ea. Brigadierul mi- zis: „Așteaptă aici căci la ora 12 pleacă un tractor la Gătaia.” Era cam ora 9 dimineața. Am rămas acolo. Am folosit timpul acela pentru odihnă, am ținut picioarele în apă rece căci se umflaseră. Un lucru care mi-a atras atenția stând la brigada aceea de tractoare a fost faptul că era o mare diferență între lanurile de porumb din Iugoslavia și cele din România. În Iugoslavia porumbul era foarte înalt și frumos în timp ce în România era mic și galben. Brigadierul îmi zicea: „Privește, nu vom avea ce să culegem.” Părea ca diferența dintre binecuvântare și blestem.

La Gătaia am intrat într-un restaurant din vecinătatea gării unde am mâncat și unde am procurat și bani românești prin vânzarea unui casetofon pe care îl adusesem din Iugoslavia. Am călătorit cu trenul până la orașul Pitești, apoi cu un taxi până în localitatea Mioveni unde se afla familia prietenului meu. Am spus la sora să pregătească totul pentru plecare apoi am plecat imediat la un alt prieten și frate de credință din localitate pe nume George unde am stat ca să nu fiu găsit de poliție. George s-a hotărât să meargă și el cu noi în Iugoslavia. De asemenea a mai mers cu noi o fată cu care eu credeam că mă voi căsători, dar nu a fost așa. Eram în total zece persoane. Copiii erau pe deplin încredințați că Domnul îi ajută să se întâlnească cu tăticul lor. Am călătorit cu trenul până într-o localitate vecină cu frontiera numită Jamul Mare. De acolo am mers pe jos pe drumul care era paralel cu frontiera spre Stamora Moravița.

O minune s-a petrecut la ieșirea din satul Gherman. Era aproximativ ora șapte seara. Noi mergeam pe partea stângă a drumului. George ducea în brațe fetița. Eu eram ultimul din șirul de zece persoane. Deodată am văzut în fața noastră pe partea stângă a drumului doi grăniceri care stăteau în picioare într-o cabină. Când i-am văzut am strigat: „Doamne, Tu să-i blochezi, așa să rămână.” Am trecut toți zece prin fața lor cam la un metru distanță de ei.   Au stat blocați până când noi am ieșit din câmpul lor vizual. Știam de la Domnul că trecerea frontierei trebuia să aibă loc în jurul orei trei dimineața. De aceea am stat cu toții sub un pod până s-a apropiat ora de trecere. Am pornit spre frontieră pe același traseu pe care eu venisem din Iugoslavia. O altă minune a fost când traversând comuna Moravița a trebuit să trecem chiar prin fața sediului grăniceresc. Nu a fost nici o santinela care să ne vadă. Ne-am apropiat de punctul vamal pe unde trecusem la intrarea mea în Romania. Nu am fost văzuți de grănicerii de la vamă.

Am ajuns la gardul de sârmă, am ținut cu mâinile sârmele depărtate și toți unul câte unul au trecut de partea cealaltă a gardului, apoi am trecut și eu. Am mers cei șapte kilometri pe lângă canalul Moravița până am ajuns la șoseaua care mergea spre Belgrad. Am oprit un autobuz care ne-a luat și ne-a dus direct la o stație de poliție din orașul Pancevo.

Mama și cei șase copii au fost cazați la un cămin muncitoresc pentru un timp de zece zile, apoi după procedurile legale au fost cazați la un hotel din orașul Belgrad. Prietenul meu care era în Italia a venit la familia lui în Iugoslavia, apoi au emigrat cu toții în SUA. S-au  împlinit astfel descoperiri pe care le avusese această familie când era în România, că ei vor pleca în urma fratelui Ioan pe același drum și că vor avea belșug de mâncare în timp ce în țară va fi lipsă. Într-adevăr era belșug de mâncare în Iugoslavia.   Astăzi, prietenul meu Ioan trăiește în Sacramento, California, și se bucură de soarele libertății într-o țară binecuvântată cu familia lui. Eu laud pe Dumnezeu pentru oportunitatea de a fi un martor și un subiect al câtorva dintre minunile Sale, și de a arăta modul în care cei ce se încred în Dumnezeu, pot realiza obiectivele propuse.

 

 

                                                                                         

Capitolul 3

                                      

Minunea Evadării din Închisoarea Pancevo din Iugoslavia

 

                După intrarea în Iugoslavia am fost arestat de poliția Iugoslavă și depus într-o închisoare din orașul Pancevo împreună cu fratele George. Eram anchetat de securitatea Iugoslavă. Mi se cerea să le spun cu cine am colaborat din Iugoslavia pentru a trece frontiera. Eu le răspundeam că Dumnezeu m-a ajutat cu puterea Lui, dar ei nu credeau în Dumnezeu.

Eram amenințat că voi fi judecat de autoritățile Iugoslave și se putea să fiu condamnat la 3 ani de închisoare. M-am rugat Domnului și El mi-a spus că va trebui să evadez din închisoare și că El se va îngriji de aceasta. Ca deținuți eram scoși la muncă. Noi executam demolări de case. Eram păziți de un milițian. În urma noastră veneau constructorii de apartamente. Dumnezeu mi-a pus în minte planul de evadare din închisoare. Știam ziua când trebuia să evadez de la locul de muncă. În camera unde eram deținut erau mai mulți români închiși pentru trecerea frontierei; unul dintre ei care era și el anchetat ca și mine era foarte îngrijorat cu privire la deturnarea noastră în România. El zicea: „Să ferească Dumnezeu ca să evadeze vreunul dintre noi căci atunci ne vor trimite pe toți înapoi, în Romania. Simțeam că el era tot timpul cu ochii pe mine ca și cum ar fi simțit ceva despre planul meu de a evada, de aceea mă gândeam, oare cum voi face.

În dimineața zilei în care era planificată evadarea, acel deținut a spus că el a avut un vis cu țigani și întreba pe ceilalți deținuți ce puteau să însemneze acei țigani. Unii deținuți au zis că însemnează noroc, dar eu i-am spus că însemnează milițieni. La scurtă vreme după aceea au venit milițienii și l-au scos afară din cameră pentru a-l duce la anchetă, iar noi am plecat la muncă fără el.

                O piedică a fost înlăturată, dar a apărut o alta. În ziua aceasta eram păziți de doi milițieni. Am fost împărțiți în două echipe. O echipă demola casa iar altă echipă muta materialele demolate. Eu am fost repartizat în echipa care demola. Fiecare echipă era păzită de câte un milițian. La locul unde erau depozitate materialele stătea un milițian. Între locul acela și casa care se demola era un zid. Eu plănuisem să iau în mână niște cărămizi, să le duc acolo unde trebuiau depozitate și apoi să fug fără a fi văzut de milițianul care ne păzea de obicei. Dar acum era al doilea milițian care stătea dincolo de zid unde trebuia să las cărămizile. Totuși Dumnezeu care este în control la toate lucrurile a făcut să vină o furtună care aducea praful de la șantierul de blocuri care era chiar dincolo de zid. Atunci milițianul de dincolo de zid a venit să se adăpostească lângă celălalt milițian, dincoace de zid. Fără a mai sta pe gânduri am luat repede în mâini niște cărămizi ca și cum aș fi făcut parte dintre cei ce cărau materialele. Le-am dus dincolo de zid, le-am aruncat jos și am fugit fără a fi fost văzut de cei doi milițieni. Am străbătut niște grădini, am traversat un drum asfaltat și am intrat într-un lan de porumb unde am stat ascuns o vreme.

                Eu voiam să mă duc la autogară ca să plec din Pancevo cu autobuzul, dar Duhul Domnului îmi spunea să mă duc pe jos la Belgrad. Am mers pe jos până la autostradă. Apoi fiindcă nici o mașină nu voia să mă ia la autostop, am plecat pe jos spre Belgrad care era la o distanță de 20 de kilometri. Am mers pe o potecă pe lângă autostradă. La intrarea în Belgrad autostrada a devenit o șosea obișnuită foarte aglomerată, fără trotuar, astfel că mersul pe jos era foarte anevoios. Am cerut Domnului să facă să oprească o mașină. M-am mutat pe partea dreaptă a drumului și am făcut semn la prima mașină (un TIR) care a și oprit în dreptul meu în timp ce din sens opus a trecut o mașină de poliție care sigur m-ar fi arestat dacă nu eram ascuns de mașina care m-a luat și m-a dus aproape de autogara din Belgrad. După un timp am întâlnit în Belgrad pe George care se eliberase după zece zile din închisoare. El mi-a spus că după evadarea mea un deținut care a observat lipsa mea a raportat la milițieni că am evadat. Ei au intrat în alarmă, au venit acolo și securiștii. Deținutul care a raportat evadarea mea i-a sfătuit să mă caute la autogară dar nu m-au putut găsi căci Domnul mă trimisese pe un alt drum. M-am întors din nou în România unde Domnul avea de făcut alte minuni pe care le povestesc în continuare.

 

Capitolul 4

 

Minunea Izbăvirii din Închisoarea de la Timișoara

 

În anul 1988, în luna Ianuarie, am ajuns să fiu arestat împreună cu alți doi frați de credință pentru încercarea de trecere a frontierei dintre România și Iugoslavia. Am fost depuși la penitenciarul din Timișoara care se afla pe strada Popa Șapcă. Acolo ne-am întâlnit cu alți patru frați care erau arestați pentru același motiv. Eram în total șapte frați de credință care ne aflam într-o cameră de patruzeci și șapte de deținuți, majoritatea dintre noi fiind arestați pentru trecere sau pentru tentativă de trecere a frontierei.

La îndemnul Duhului Sfânt am zis către ceilalți frați: „Haidem să ne unim și să ne rugăm la Dumnezeu ca să se dea o grațiere pentru scoaterea afară din închisoare a celor arestați.” Toți am fost de acord să ne rugăm și să postim în fiecare zi chemând Numele Domnului nostru Isus pentru ca să aducă izbăvire. Despre această hotărâre a noastră am spus și celorlalți deținuți care erau cu noi în aceeași cameră. Când au auzit ei ce voiam să facem au fost bucuroși, unii dintre ei făcând promisiuni că, dacă Dumnezeu ne ascultă, ei se vor duce la adunare și se vor pocăi.

Ne-am rugat și am postit timp de zece zile. În tot timpul acesta, noi, nu numai că ne rugam dar le și vorbeam la oameni despre Domnul Isus, cântam cântări duhovnicești și le spuneam poezii. Cei din cameră căutau să nu ne deranjeze, zicând între ei: „Pocăiții se roagă pentru decret.” În cameră era un tânăr care căuta să ne deranjeze, bătându-și joc de noi, măcar că după cum aflasem el provenea dintr-o familie credincioasă. Dar ceva ciudat s-a întâmplat, căci el a primit o durere de măsea și ne-a lăsat în pace până la sfârșit. O amintire frumoasă mi-a rămas despre un tâlhar de la Constanța care în acest timp de zece zile s-a pocăit, s-a lăsat de fumat și de înjurături, și foarte bucuros spunea că știe sigur că Dumnezeu l-a adus la închisoare ca să se pocăiască și de asemenea va face și minunea de a-l izbăvi de acolo.   O altă minune a fost că în timpul acestor zece zile ne-am rugat pentru unul dintre cei șapte care  nu fusese botezat de Domnul cu Duhul Sfânt. A primit botezul cu Duhul Sfânt chiar acolo în închisoare și a început să vorbească în alte limbi.

Pe măsură ce ne rugam, Domnul ne arăta prin Duhul Sfânt că este de partea noastră și că noi trebuie să ne luptăm în rugăciune și să nu dăm înapoi. Ni se arăta prin vedenii chiar și lupta care se dădea în văzduh între duhurile răutății care se împotriveau acestei lucrări și îngerii Domnului care se luptau în favoarea noastră.

Două lucruri importante erau cele pe care noi puneam accent: unitatea deplină și credința neclintită.   Vegheam unii asupra altora ca nu cumva vreun duh de îndoială să se strecoare între noi. Odată unul dintre noi a zis că după ce se va libera din închisoare, după ce va ispăși pedeapsa, va face un anume lucru; atunci l-am atenționat imediat zicând: „Cum poți să zici așa ceva, căci acum te vei elibera.”  În felul acesta a fost reașezat imediat în poziția de credință.

În timpul acestor zece zile eu am fost dus pentru anchetă la ofițerul de securitate al închisorii ca să fiu interogat de el, deoarece pentru ei eram considerat periculos fiindcă trecusem de mai multe ori frontiera, fiind și călăuză pentru alții. Pentru că simțeam prezența Duhului lui Dumnezeu în mine, eram plin de îndrăzneală și i-am povestit la colonelul de securitate multe minuni prin care Dumnezeu mă folosise la trecerea frontierei împreună cu alții, odată chiar cu o familie cu șase copii. El a ascultat toate acestea după care a zis: „Niță, tu ești un sac cu povești, eu nu cred nimic.” Eu am replicat: „Veți vedea domnule colonel că Dumnezeu ne scapă și de data aceasta de aici din închisoare,” la care el a răspuns: „Nicidecum.”

Când s-a sfârșit a zecea zi de post Dumnezeu ne-a dat un mesaj zicând: „Gata, ați biruit, v-am ascultat, mâine va trebui să mâncați căci va fi nevoie.” A doua zi, care era de fapt a unsprezecea, am mâncat, și într-adevăr a fost nevoie, căci am fost scoși afară din cameră pentru ca să încărcăm niște fier vechi în niște camioane, în curtea închisorii. După întoarcerea noastră în cameră ne-am sfătuit ca ziua următoare, care era a douăsprezecea, să o aducem Domnului ca o zi de mulțumire pentru că ne-a ascultat rugăciunea și va aduce izbăvirea din închisoare. Deci am postit și am stat în mulțumire înaintea Domnului. La sfârșitul zilei de mulțumire, la ora zece și jumătate, seara, am auzit fluierături care veneau din afara închisorii, adică din oraș. În toată camera s-a făcut liniște. Toți ascultam, când deodată o voce puternică a răsunat de afară, din stradă: „Mare decret…. amnistie generală până la zece ani!”

Toți cei ce erau condamnați sau trebuiau să fie condamnați la o pedeapsă de până la zece ani au fost eliberați din închisorile României. Cei ce erau condamnați sau trebuiau să fie condamnați la mai mult de zece ani au beneficiat de reducerea pedepselor. Într-o celulă vecină cu camera noastră se afla un condamnat la moarte care ținea greva foamei, cu speranța că va putea obține vreo schimbare a pedepsei. Chiar și el a beneficiat de această amnistie și a și început să mănânce. La închisoarea din Timișoara se spunea că din cca. 1.200 de deținuți au rămas în închisoare cam 30. În toată țara s-au eliberat circa 60.000 de deținuți dintre care foarte mulți erau închiși pentru trecere sau tentativă de trecere a frontierei, între care erau și copii ai Domnului. Deținuți bătrâni care făcuseră închisoare chiar și în timpuri mai vechi spuneau că în toată istoria României nu a fost dat un decret așa de mare ca acesta. Deținuți din cameră plângând ziceau: „Am văzut puterea lui Dumnezeu, ne ducem la adunare, vrem să ne pocăim.” O mare bucurie era peste toți.

Dar eu am avut parte de o ultimă minune chiar înainte de ieșirea din închisoare. După ce am fost îmbrăcat în hainele mele civile, am fost dus de un milițian și introdus pe ușa unei săli mari care era lângă poarta închisorii și lăsat acolo. Sala era plină cu deținuți ca și mine care așteptau să li se înmâneze actele de eliberare. Următorul care a deschis ușa și a intrat în urma mea în sala aceea a fost… colonelul de securitate. Când m-a văzut, m-a întrebat ce fac acolo. Atunci eu m-am ridicat și i-am zis: „Vedeți domnule colonel că ne-a scăpat Dumnezeu?”  El a răspuns: „Nu Dumnezeu, ci Ceaușescu.” Dar eu am ridicat glasul și am strigat spre mulțimea de deținuți care erau în sală: „Este adevărat că Dumnezeu ne-a scăpat?” „Daaa! ”, a răsunat toată sala. Securistul nu a mai scos nici un cuvânt, rămânând rușinat în fața puterii Celui ce nu se lasă să fie batjocorit.

Am scris aceste lucruri pentru întărirea credinței celor ce mijlocesc pentru poporul Domnului în timpuri ca acestea. Sunt vremuri grele; să strângem rândurile printr-o unire în Duhul. Să ne luptăm în rugăciune printr-o pocăință sinceră, cu post, cu plânset și cu bocet.   Căci în popor sunt mulți care, fiind legați de vrășmașul, au ajuns să fie prizonieri ai lucrurilor de jos și nu au putere de înaintare pe cale. Sunt familii care au necazuri cu copiii lor care s-au îndepărtat de Domnul. Sunt familii dezbinate. Sunt mulți bolnavi sufletește și din această cauză Domnul îngăduie peste ei boli trupești sau alte suferințe. Sunt adunări care, lărgind calea, nu se deosebesc prea mult de lume fiindcă au acceptat moda lumii sau alte lucruri și mai grave pe care ei le consideră nevinovate, dar pe care Domnul le urăște. Avem nevoie de o trezire reală pocăindu-ne în țărână și în cenușă. Să ne unim dar, inimile și glasurile înaintea Celui ce are putere să elibereze din închisoarea păcatului și să ne facă gata, așa cum se cuvine să fim, ca o mireasă curată și împodobită pentru Mirele ei Preaiubit. Maranata!

 

 

Capitolul 5

 

Amintiri din Închisorile Comuniste

 

Pe vremea comunismului, am avut parte, prin harul Domnului, să fiu închis de mai multe ori. În iarna anului 1969-1970 eram închis pentru refuzul de a depune jurământul militar, în închisoarea Văcărești, o fostă mănăstire care fusese transformată în închisoare. Atmosfera din închisoare era una de frustrare și nemulțumire. Oamenii erau nervoși, triști, flămânzi. Eu mă simțeam fericit că aveam parte de suferință pentru credința în adevăr. Ceilalți se mirau de faptul că eu am ales de bună voie să sufăr pentru un astfel de motiv și mă judecau zicând că puteam să fiu liber.

Fiindcă eram copilul lui Dumnezeu căutam prilejuri de a face bine colegilor de suferință. Odată un coleg de celulă își manifesta ura împotriva mea fiindcă eram pocăit și mă vorbea de rău față de ceilalți. Eu tăceam și doream să-i fac bine. Dumnezeu mi-a dat un prilej de a-mi  manifesta iubirea față de el. S-a întâmplat că el fiind foarte nervos din cauză că a fost arestat s-a îmbolnăvit de stomac. Mâncarea la închisoare era foarte puțină și însoțită de mămăligă. Doar dimineața  ni se dădea o bucățică de pâine. Fiindcă mămăliga îi făcea rău la stomac, Domnul mi-a dat îndemnul să îi dau pâinea mea. El a acceptat ajutorul acesta și după ce s-a vindecat spunea celorlalți că acum a înțeles ce însemnează a fi pocăit, căci fiind în necaz numai pocăitul l-a înțeles. Îmi plăcea să-i încurajez spunându-le că Dumnezeu poate să facă o minune și să ne scoată din închisoare. Și într-adevăr chiar în timpul acela s-a schimbat codul penal și mulți au fost eliberați.

Am fost mutat într-o altă celulă unde era închis, tot pentru nedepunerea jurământului, un tânăr adventist reformist. Era foarte blând. El fiind vegetarian avea de suferit în plus, căci măcar că mâncarea era puțină, nu mânca ceea ce conținea carne. Era condamnat la doi ani de închisoare. S-a eliberat și el cu ocazia schimbării codului penal după care a fost luat din nou la armată și iarăși a fost condamnat pentru același motiv la 4 ani de închisoare.

Prin anii 1983-1985 am fost arestat de trei ori. Odată fiindcă lucram și  locuiam împreună cu alți doi frați ai mei la Oarja a venit miliția de la Pitești și ne-a arestat. Ne-au judecat și ne-au condamnat la șase luni de închisoare pentru că nu aveam serviciu. De fapt noi nu eram paraziți, dar comuniștii foloseau decretul 153 pentru a putea aresta și condamna persoanele care pentru ei erau suspecte. Pentru că nu aparțineam de o adunare din cult eram mereu urmăriți de securitate, eram urmăriți de unii vecini sau chiar rude care erau recrutați ca agenți sau informatori de către securitate. Ne hărțuiau pentru că, credeau ei, făceam adunări clandestine unde ei nu puteau să știe ce anume se petrecea. Ne ziceau că dacă ne ducem la adunarea din cult și ne facem membri acolo vom fi lăsați în pace. Aceasta pentru că acolo aveau deja agenți recrutați dintre membrii adunării care raportau la securitate ce se petrecea. Eram urmăriți când plecam de acasă. Dacă eram vizitați de vreo persoană străină de localitate, agenții veneau să afle cine este și de ce a venit. Cam aceasta era situația Bisericii fără cult din țările comuniste. Din cauza aceasta se mai numea și „Biserica Subterană.”

După arestare ne-au anchetat cu privire la lucruri de care ei se temeau, ca legături cu persoane suspecte, sau lucruri privitoare la credință. Dar vedeam cum Dumnezeu era de partea noastră și ne dădea cuvinte pentru a sta în picioare în fața celor ce ne cereau socoteala de nădejdea care era în noi. Odată, fiind arestat, în sediul miliției din Pitești un ofițer mi s-a adresat pe un ton foarte arogant: „Spune-mi, de ce voi creștinii, pe vremea inchiziției catolice ați făcut atâtea crime?” La care Duhul Domnului mi-a dat imediat răspunsul: „Dacă eu mă îmbrac în haine de milițian și fac o crimă, este de vină miliția?”  Nu a mai scos un cuvânt și a plecat rușinat. După mai multe zile de ținere în teroare și anchete ne-au dus la „Camera Neagră” unde oameni mascați ne-au bătut ca să scoată, ziceau ei, credința din noi. Era o cameră întunecoasă, izolată de celelalte clădiri, unde după ce ni se puneau ochelari negri, eram duși de milițieni și dați pe mâinile celor care erau specializați în a bate. Înlăuntru răsuna ritmul unei muzici rock pentru a nu se auzi țipetele celor torturați. De acolo ne-au dus în lanțuri la închisoarea de la Colibași.

La Colibași,   fiindcă eram considerați periculoși, ne țineau în camere separate ca nu cumva să ne întâlnim. Dar Dumnezeu, Cel care face minuni, a prevăzut ca noi să ne putem întâlni fără ca să să afle. Nu aveam drept de muncă, deci eram ținuți în celule. Dar s-a întâmplat chiar în vremea aceea că se făceau reparațiile instalațiilor sanitare ale închisorii.   Meseriașii care lucrau la aceste reparații aveau nevoie de ajutoare și veneau la milițienii care ne păzeau cerând să li se dea deținuți care vor să lucreze cu ei. Bineînțeles că noi eram primii la ușă. Apoi meseriașii veneau și ne cereau pe noi de la milițieni având în vedere faptul că deja eram specializați.

Am stat în aceeași cameră cu un frate dintre Martorii lui Iehova. Se numea Vasile. Era un frate foarte sincer. A fost arestat pentru că s-a adunat într-o casă cu alți frați. Într-o zi a fost adus în camera noastră un deținut care era cunoscut în lumea interlopă sub numele de „Șarpe”. Toți se temeau de el. Într-o zi el se afla într-un pat de la nivelul al doilea și mi-a cerut să îi dau o țigară care se afla pe jos. Eu am refuzat.   Atunci el a coborât la mine și mi-a tras o palmă peste un obraz. Dar eu foarte calm am întors și celălalt obraz. El a rămas blocat căci nu mai întâlnise o astfel de situație iar eu am rămas doar cu o singură palmă primită. Apoi el a întrebat pe alții despre mine căci nu înțelegea felul meu ciudat în care am reacționat la primirea acelei palme. I s-a spus că sunt pocăit. De atunci a avut o atitudine de respect față de mine și față de fratele Vasile. Îi  teroriza pe toți cei din cameră, dar de noi nu se atingea.

                Î n timp ce eram în închisoare milițianul comunei Oarja a declarat că el nu ne va mai permite să locuim în comună după ce ne vom elibera. După cele șase luni ne-am întors la Oarja. Între timp milițianul fusese prins săvârșind o faptă rușinoasă și a fost mutat disciplinar de către superiorii lui în altă comună. Dumnezeu era în controlul tuturor lucrurilor. A mai trecut o vreme și iarăși am fost arestați. Domnul i-a spus unuia din frați că aveam să petrecem în închisoare, de data aceea, o lună de zile. Am fost duși tot la Colibași. Era o vară foarte călduroasă. Am fost introduși într-o celulă unde din cauza aglomerației și a căldurii ne simțeam ca într-o saună; betonul din cameră era inundat de apa de la transpirație și aburul care se condensa. Eram foarte fericiți, discutând între noi numai lucruri privitoare la credință. După câteva zile ne-au despărțit căci eram considerați periculoși.

Eu am fost mutat într-o celulă unde mai erau alți trei deținuți. În fiecare zi unul dintre noi era de serviciu cu curățenia. Când am intrat în celulă am văzut că era mare mizerie și foarte multe muște. Am făcut curățenie și am prins toate muștele. Apoi în fiecare zi făceam curățenie și dacă intra vreo muscă o prindeam imediat, așa că ceilalți nu erau deranjați nici de muște, dar nici de grija de a face curățenie. Doar stăteau în paturi și discutau. Eu nu mă amestecam în discuțiile lor căci discutau multe deșertăciuni. Odată am auzit pe unul dintre ei spunând celorlalți: „Eu aș înnebuni de plictiseală dacă aș fi obligat să stau numai cu pocăitul ăsta în celulă.”  Purtarea mea, din punctul lor de vedere era ceva de nesuportat. După un timp a venit o amnistie. Eu eram singurul din celulă care m-am încadrat în condițiile de a fi eliberat. Așa că eu urma să îi părăsesc. Iarăși i-am auzit discutând despre mine. Unul zicea:   „Dacă ar fi toți oamenii ca băiatul ăsta nici nu ar fi nevoie de pușcării.”  Ne-am eliberat după o lună precum ne spusese Domnul.

După o vreme s-a întâmplat că eram cu frații mei la Craiova. Într-o zi am luat bicicletele și Bibliile și ne-am dus într-un loc în mijlocul naturii. Stăteam jos pe iarbă și discutam din Biblie. Pe aproape de locul acela era calea ferată care leagă Craiova de București. A trecut un tren de marfă și pentru că era înainte de intrarea în gară a oprit la semnal. Un milițian care era în locomotivă ne-a văzut și a considerat că noi stăteam acolo ca să furăm din vagoane. A venit la noi și ne-a arestat. Ni s-au confiscat Bibliile și am fost puși în închisoare pentru alte cinci luni. După un timp de ședere în închisoarea din Craiova am fost mutați la închisoarea de la Bacău.

La Bacău ne foloseau ca lucrători în ferme agricole. Penitenciarul avea contract cu fermele ca să folosească deținuții pentru recoltarea produselor agricole. Fermele plăteau către penitenciar nu în funcție de câte produse erau recoltate ci în funcție de suprafața care era recoltată. De aceea milițienii care ne păzeau ne forțau să lucrăm cât mai repede ca să terminăm o suprafață cât mai mare într-un timp cât mai scurt. Așa se făcea că numai câteva procente din suprafața cultivată erau recoltate. Produsele rămâneau în mare parte neatinse. Apoi în urma noastră veneau tractoarele care arau și le îngropau sub brazdă. Era, după cum se zicea,   blestemul comunist care era cunoscut în toată țara. Eu căutam să recoltez cât puteam mai mult căci îmi părea rău de risipa care se făcea. Dar din cauza aceasta rămâneam în urmă și cei ce ne păzeau țipau la mine zicând că sunt leneș. Fratele meu  lucra la recoltarea cartofilor unde puțini cartofi erau salvați, majoritatea rămâneau să fie îngropați de plugurile tractoarelor. Eu i-am zis că noi trebuie să fim corecți și să nu lăsăm să se piardă recolta. El încerca să recolteze totul, dar și acolo milițienii îi grăbeau pe deținuți să meargă repede înainte. Atunci fratele meu  a avut un vis în care se arăta cum cineva punea un sac foarte greu în spatele unui copil pentru a fi cărat. Am înțeles că acel cineva eram eu care îi ziceam fratelui meu să facă ceva care era imposibil de făcut. Odată, un milițian care era mai înțelept m-a chemat la el și mi-a zis:   „Mută căruța în care se află butoiul cu apa de băut.” Îmi cerea ceva imposibil. Eu am răspuns:   „Nu pot”  Apoi el mi-a zis: „Vezi că nu poți, de ce nu te ajută Dumnezeu?”  Dumnezeu îmi vorbea prin gura lui ca să înțeleg  că sunt lucruri care nu depind de noi. Învățam în școala vieții...

În anul 1988, fiind în Iugoslavia, Domnul mi-a vorbit că are nevoie de mine într-un loc de suferință. Eu am răspuns Domnului că vreau să fiu unde este voia Lui. M-am lăsat arestat de miliția iugoslavă și am fost trimis în România. Am fost dus la închisoarea din Timișoara de unde fusesem eliberat doar cu o lună mai înainte. În prima Duminică am fost dus la bucătărie împreună cu alți deținuți pentru ca să curățim cartofi. Am povestit despre puterea lui Dumnezeu de a face minuni, și despre felul cum la rugăciunea unui grup de șapte pocăiți, între care eram și eu, Dumnezeu făcuse să fie dată o mare amnistie generală în luna Ianuarie din anul acela. Auzindu-mă bucătarul a început să plângă. Eu l-am întrebat pentru ce plânge, iar el a zis: „Roagă-te la Dumnezeu și pentru mine, căci dacă mă scapă din închisoare mă pocăiesc.”  „Dar ce ai făcut de ai ajuns aici?” l-am întrebat. „Am omorât pe socrul meu,” mi-a răspuns el. „Am să mă rog,” i-am promis eu. În săptămâna care a urmat am stat înaintea Domnului cu post și cu rugăciune.

În ziua de sâmbătă stăteam de vorbă cu Domnul zicându-i: „Doamne, eu acum trebuie să fiu mutat la Craiova și nu mai știu dacă mi-ai ascultat cererea.”  Chiar în acel moment am fost strigat de către un milițian care a venit să mă scoată din cameră pentru a mă duce la magazia de haine ca să predau lenjeria deoarece eu trebuia să fiu mutat la închisoarea din  Craiova.   Milițianul m-a dus la magazie și m-a lăsat acolo ca să aștept, căci erau alții înaintea mea. Dar bucătăria era lângă magazie. De aceea, după ce a plecat milițianul m-am dus la fereastra bucătăriei ca să-l văd pe bucătar. Dar nu l-am văzut, ci era un altul care nu fusese înainte. Cei ce stăteau acolo m-au întrebat: „Cauți pe bucătar?” „Da” am răspuns eu. „Bucătarul nu mai este. În urmă cu un sfert de oră a trecut pe aici. Era îmbrăcat în haine civile și își lua rămas bun de la toți zicând că l-a scăpat Dumnezeu” mi s-a spus.   Am fost mutat la Craiova, judecat de tribunalul din Craiova de către o femeie care zicea:   „Îmi pare foarte rău că trebuie să te condamn doar la trei ani de închisoare căci legea nu îmi permite mai mult.” Vina mea era că trecusem frontiera spre Iugoslavia și că ajutasem pe alții să treacă.

La scurt timp după intrarea în închisoarea de la Craiova, în aceeași celulă unde mă aflam, au fost aduși câțiva tineri care fuseseră prinși la Craiova în timp ce călătoreau spre frontieră.   Pentru că știam că rostul meu acolo era să propovăduiesc pe Domnul Isus, nu tăceam. Ca urmare unul dintre ei a primit pe Domnul Isus ca mântuitor. Era un inginer de la București pe nume Costel care după cum spunea el simțea un mare gol sufletesc. De aceea era hotărât să plece din țară, să nu mai audă de soția lui și să înceapă o altă viață în America. Dar după ce a primit pe Domnul Isus zicea că golul din suflet i-a fost umplut cu prezența Lui. Aceasta era ceea ce îi lipsea. Nu îl mai interesa plecarea în America. El era condamnat la opt luni de închisoare. După o vreme am văzut că  el postea foarte mult așa încât slăbise trupește. Fiindcă prietenii lui îmi reproșau mie zicând: „Niță ce i-ai făcut lui Costel, vrei să-l omori, uite-te la el cum a slăbit?”  l-am întrebat: „Costel, ce ceri tu de la Domnul, pentru ce postești așa de mult?” El mi-a răspuns: „Îl rog pe Domnul să facă minunea aceasta: după ce mă eliberez și mă întorc acasă, fără să îi spun soției mele că m-am pocăit, să o iau cu mine la adunare și ea să se predea Domnului chiar atunci.”

Costel s-a eliberat. După un an m-am eliberat și eu. M-am întâlnit cu un prieten cu care fusesem arestat și care stătuse și el șase luni la închisoare. El nu știa de cererea lui Costel căci se eliberase înaintea acelui eveniment. L-am întrebat: „Nicușor, ce mai știi despre Costel?” El mi-a răspuns: “Nelu, Costel este fericit. Iată ce s-a întâmplat: după eliberarea lui, el s-a dus acasă și fără să-i spună soției lui că s-a pocăit, a luat-o cu el la adunare și ea s-a predat Domnului chiar atunci. “

La Craiova s-a întâmplat că am fost acuzat, pe nedrept, de a fi pus la cale o evadare din închisoare. Din această cauză am fost declarat periculos, fără dreptul de a fi scos la muncă, ci de a sta numai în celulă.

În fiecare lună erau scoși din celule toți deținuții fără lucru pentru a sta înaintea unei comisii de milițieni care alegea dintre ei pe unii care să fie repartizați la un loc de muncă. Eu nu aveam nici o șansă de a fi ales deoarece pe dosarul meu era scris periculos. De fiecare dată când dosarul meu trecea prin fața comisiei era doar mutat dintr-o parte în cealaltă a șefului comisiei.

Pe vremea aceea era o fabrică de încălțăminte atașată de perimetrul închisorii. Acolo lucrau deținuții care aveau pedepse mari. Niciodată nu lucrase vreun frontierist în fabrică deoarece eram considerați oameni cu tendință de evadare, iar acolo lucrau și câteva persoane civile cu care frontieriștii nu trebuiau să vină în contact, pentru a nu pune la cale vreo evadare din închisoare.

Dar în inima mea a apărut o arzătoare dorință de a vesti evanghelia celor care lucrau în fabrică. De aceea am venit cu cererea înaintea Domnului rugându-L să facă minunea de a fi repartizat să lucrez în fabrică. După 70 de zile de post și rugăciune Domnul mi-a arătat că are 50 de suflete în fabrică la care trebuie să le vestesc Evanghelia. Apoi a venit minunea. Am fost scoși în fața comisiei de muncă și când adjunctul comandantului închisorii, locotenentul Lepădat, a luat dosarul meu în mână, nu l-a mutat în partea cealaltă cum făcea de obicei, ci l-a pus în fața lui. Uitându-se la mine, a luat guma de șters în mână și ștergând cele scrise împotriva mea pe dosar mi-a zis: „Niță, te repartizez în fabrică, numai să ai grijă să fii cuminte acolo.” În sala aceea ar fi fost mulți alții care nu erau periculoși, dar Dumnezeu a făcut să fiu ales tocmai eu care eram cel mai periculos din punctul lor de vedere.

Timp de trei luni am vestit Evanghelia la deținuții din fabrică. Eram urmărit de milițieni cât și de agenți recrutați dintre deținuți. Dar niciodată nu am fost prins. Uneori se strângeau deținuții în jurul meu ca să le vorbesc și să le cânt cântările Domnului. Erau două clădiri. Nu aveam voie, ca  deținuți, să mergem de la o clădire la alta fără a fi însoțiți de milițieni. Totuși eu mergeam și în cealaltă clădire și vesteam evanghelia. Cei ce erau mișcați de cuvântul Domnului mă rugau să-i învăț cum să se roage. Eu le scriam rugăciunea „Tatăl Nostru” pe bilețele, împreună cu versete din Biblie. Măcar că nu aveam voie să avem creioane și hârtie, Dumnezeu a creat posibilitatea ca eu să am. Milițienii controlau buzunarele de la hainele deținuților care se aflau agățate pe cuiere, dar nici odată nu au găsit vreun bilețel. Aveam o mare îndrăzneală dată de Duhul Sfânt. Mă simțeam dublat de o altă persoană care era în mine și cu mine tot timpul. Am intrat în legătură și cu persoane civile, dar nu pentru a pune la cale vreo evadare, ci pentru a le vesti pe Domnul Isus. Dumnezeu a lucrat în așa fel încât chiar soția unui ofițer de miliție care lucra acolo m-a rugat să îi repar un aparat electronic și în felul acesta am avut ocazia să îi mărturisesc pe Domnul Isus.

După ce s-a împlinit numărul celor care trebuiau să audă Cuvântul, știam că misiunea mea acolo s-a încheiat. Și am fost prins. Înmânasem bilețele cu versete din biblie la doi tineri și am fost văzut de un „turnător”. La scurt timp după aceea am fost luat de un milițian și dus la biroul comandantului fabricii. Era cu bilețelele în mână. M-a întrebat: „Ce ai făcut Niță?” Eu am răspuns: „Ce să fac domnule locotenent, știți... Dumnezeu a rânduit o zi de judecată în care va trebui ca să dăm socoteală de faptele noastre și de aceea ne cheamă să ne pocăim și să ne schimbăm purtarea.”  El a zis: „Doar nu vrei să mă pocăiești și pe mine?”  „Să dea Dumnezeu” am răspuns.   „Să știi Niță că acum va trebui să stai la izolare cu lanțuri la mâini și la picioare timp de zece zile, apoi vei sta în celulă, fără a mai vedea munca, până vei termina toată pedeapsa,” mi-a zis cu autoritate.

Eram plin de o mare bucurie. După două ore de la intrarea mea în izolare s-a deschis ușa și au fost introduși alți doi frontieriști. Le-am vorbit despre Domnul Isus. Unul dintre ei, privindu-mă cu ochi triști m-a întrebat: „Mă mai iartă pe mine Dumnezeu, căci nu este păcat pe care să nu-l fi făcut.”  „Da,” i-am raspuns eu. A primit pe Domnul Isus. Odată cântam împreună din cântările Domnului. S-a deschis ușa și, cu o voce aspră, un ofițer care era cunoscut pentru felul lui autoritar de comunist, a întrebat cine cânta. Am răspuns că eu eram acela.   „Da, dar se mai auzea și o altă voce,” a adăugat el.   „Și eu,” a răspuns, noul meu frate. Ne-a amenințat, și a plecat. Mai târziu, după căderea comunismului, l-am întâlnit pe acel frate în Italia. S-a căsătorit cu o fată creștină și îmi spunea că era fericit.

Cât despre cei doi tineri la care le dădusem bilețelele cu versetele din Biblie, am aflat mai târziu că au fost și ei puși în lanțuri și în izolare. Am întâlnit pe unul din ei spunându-mi plin de credință că Dumnezeu va face o minune pentru noi ca să fim scoși din închisoare. Și într-adevăr minunea chiar a venit căci comunismul a căzut și mulți am scăpat din închisoare.

După cele zece zile petrecute în lanțuri am petrecut restul zilelor de închisoare într-o singură celulă. Aveam de lucru în vestirea Cuvântului în fiecare zi, căci măcar că celula era mică, doar pentru cinci persoane, era mereu aglomerată, uneori fiind ocupată chiar de 10-13 deținuți. O altă minune era că pe mine nu mă mutau din acea celulă, dar pe ceilalți îi înlocuiau mereu cu alții, astfel că tot mai mulți puteau să audă Cuvântul.

În timpul acela în aceeași închisoare se afla un tânăr deținut, frontierist, numit Marian. El avea slujba de planton. Plantoane erau cei ce făceau curățenie pe culoarele de care erau conectate celulele. Tot ei serveau mâncarea la deținuți prin niște ferestre mici numite vizete cu care erau prevăzute ușile celulelor. A fost și el adus în aceeași celulă cu mine. A primit pe Domnul Isus. Ne-a ajutat mult în privința mâncării căci la închisoare mâncarea era puțină și săracă în calorii. Am fost împreună multă vreme și chiar ne-am eliberat în aceeași zi. Am mers împreună pe la cercuri de rugăciune din Craiova. S-a căsătorit cu o fată credincioasă de la Mediaș, are șase copii și ține credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.

În aceeași celulă a stat o vreme un deținut care era condamnat pentru delapidare. Când eu vorbeam despre Domnul Isus, el se tulbura foarte tare și niște duhuri de ură îl chinuiau. Ceilalți deținuți îl întrebau: „Ce ai cu Niță, tu nu vezi că ne învață lucruri bune.” „Nu pot să-l sufăr,” zicea el.”  Bătea în ușă ca să vină milițianul de gardă. Fiind întrebat ce vrea, el zicea: „Domnule, mutați-mă de aici, căci nu pot să stau cu pocăitul ăsta în aceeași celulă.”  Dar gardienilor nu le păsa de lipsa de confort a cuiva. Dimpotrivă ziceau: „De ce ai venit aici, trebuia să stai afară.”

În închisoare aveam și cărți. Erau cărți de propagandă comunistă sau alte cărți care nu afectau sistemul lor educativ. Eu scriam versete din biblie prin cărți pentru a le citi cei ce le foloseau. Odată a venit un ofițer din conducerea închisorii și m-a anchetat pentru fapta aceasta, apoi a dat ordin milițianului de gardă să mă trimită la izolare. Dar milițianul nu a executat ordinul și am rămas nepedepsit. Era un alt om al lui Dumnezeu.

În ianuarie 1988 când împreună cu alți șase deținuți ne-am rugat și am postit  timp de zece zile în închisoarea din Timișoara pentru amnistia care a venit într-adevăr, ne-am sfătuit să ne rugăm și pentru căderea comunismului în România, la care Dumnezeu ne-a răspuns că va fi de partea noastră, dar să ne luptăm în rugăciune până vom birui. Domnul ne-a arătat în vedenie cum tabloul președintelui era aruncat și oameni care vorbeau despre Dumnezeu erau puși în cinste. De atunci am continuat lupta în rugăciunea aceasta. În luna  Noiembrie, 1989 eram în celulă în închisoarea din Craiova. Auzeam în difuzorul din cameră cuvântarea președintelui la congresul ținut cu ocazia realegerii lui. În tot timpul cuvântării mă luptam în rugăciune pentru căderea lui. La un moment dat am auzit un mesaj din partea Domnului care suna așa: „Gata, ați biruit, va cădea.” Și a căzut în Decembrie.

Imediat după căderea comunismului, frontieriștii fiind considerați nevinovați, au fost puși în libertate.   Mă aflam îmbrăcat civil în curtea închisorii. Adjunctul comandantului, același care mă repartizase să lucrez în fabrică, îmi scria actul de eliberare. Lângă el se aflau și alți milițieni între care era comandantul fabricii care mă pusese în lanțuri, și alții care se purtaseră rău cu mine. Eu mă uitam la ei și ei se uitau la mine. Era o atmosferă de tăcere încordată. Eu am rupt tăcerea zicând: „M-ați pus în lanțuri pentru că am vorbit de Dumnezeu, dar vedeți că tot Dumnezeu a biruit?”  Nici un răspuns. Atunci am zis: „Acum ar fi bine să vă pocăiți. „Cel ce scria, locotenentul Lepădat, a zis: „O să ne pocăim.” După o vreme locotenentul Lepădat a ajuns să fie comandantul închisorii, apoi a ieșit la pensie. S-a format o organizație pentru educarea deținuților prin predicarea evangheliei în închisorile din România. Locotenentul Lepădat a ajuns să fie unul din membrii conducerii acesteia. Un alt om al lui Dumnezeu.

După ieșirea din închisoare aveam o mare bucurie de a vesti evanghelia la cei necredincioși, mai ales că nu mai era nici o piedică, dar Dumnezeu mi-a zis că trebuie să plec în apus. Și am plecat. În două săptămâni am primit pașaportul și la începutul anului 1990 am trecut legal aceeași frontieră cu Iugoslavia pe care o trecusem ilegal de cinci ori pe vremea comuniștilor. Am ajuns apoi la frontiera cu Italia pe care am trecut-o tot ilegal. Am stat șase luni în Italia și am ajuns în America unde deja se aflau patru dintre frații mei. În 1992 m-am căsătorit cu Maria (Marina), scumpa mea soție. Dumnezeu ne-a dăruit șase copii, pentru care îi mulțumim nespus de mult. Aleluia!

 

 

Capitolul 6

 

Un Apel la Trezire

 

În data de 10 Ianuarie 2013, am avut un vis dumnezeiesc. Mă aflam într-o adunare pe care nu aș putea s-o identific. Mi s-a cerut să mă rog, și în timp ce mă rugam ziceam: „Doamne ai milă de noi, iartă-ne căci am lărgit calea.” Toată adunarea a început să plângă cerându-și iertare înaintea lui Dumnezeu, în timp ce eu strigam: „Pocăință, pocăință, pocăință!” Un duh de pocăință s-a coborât peste adunare. Adunarea aceea nu era una mare.

Din acest vis am înțeles că Domnul ne cheamă pe noi, poporul Său, la trezire. Faptul că era o adunare mică arată că a fi puțini la număr nu este chiar o dovadă că suntem cu adevărat pe calea celor puțini aleși. Faptul că eu ceream iertare pentru noi toți înseamnă că chemarea nu-i are în vedere numai pe alții ci eu mai întâi de toate trebuie sa mă trezesc, să mă pocăiesc, căci mă aflu în același număr al celor ce am lărgit calea. De aceea mă consider vinovat și mă smeresc împreună cu ceilalți.

Mi se părea de multe ori, uitându-mă la calea mea, că este mai îngustă decât a altora și aceasta îmi dădea un sentiment de oarecare satisfacție. Dar calea lărgită nu mai este în realitate calea cea îngustă ci o altă cale spre care am alunecat de pe calea cea îngustă, care de fapt este una singură, și care fusese trasată pentru toate generațiile de oameni, indiferent de cultură sau obiceiuri. Fiindcă toți avem pe Domnul Isus ca înaintaș, trebuie să-I descoperim urmele și să călcăm în „urmele pașilor Lui.”  „Voi să vă sfințiți și să-mi fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt,” zice Domnul. (Leviticul 20:7)

Domnul Isus când a trasat calea, a trasat-o odată pentru totdeauna și ea este aceeași pentru toate popoarele, din toate vremurile. Nu se admit modificări sau îmbunătățiri în funcție de culturile popoarelor, de vremuri sau de împrejurări. Nu putem preface calea după pretențiile noastre ci noi trebuie să ne prefacem (să ne schimbăm) după cum sunt standardele căii. Prorocul Ieremia ne scrie la capitolul 6 versetul 16: Așa vorbește Domnul: „Stați în drumuri, uitați-vă şi întrebați care sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să umblăm pe ele!” Iar același Ieremia în capitolul 2 versetul 33 scrie din partea lui Dumnezeu: „Ce bine știi să-ți întocmești căile când este vorba să cauți ce iubești! Chiar și la nelegiuire te deprinzi”.

Multe locuri de adunare au devenit săli de spectacole unde spectatorii nu prea mai au ocazia să aducă Domnului o închinare plăcută cu frică și cu evlavie căci li se oferă programe gata fabricate de către cei ce se dau drept lideri spirituali. Am înlocuit închinarea „În Duh și în Adevăr” cu lucrări artificiale care pot doar să impresioneze pe cei orbi duhovnicește, sau să legene pe cei ce sunt ațipiți ca să poată dormi de-a binelea.  
                Am primit ca bune, în viața noastră de creștini, lucruri pe care primii creștini nu le-ar fi acceptat.   Astfel am dat intrare liberă chiar și în adunări la moda lumii, prin îmbrăcarea hainelor necuviincioase, fuste strâmte sau crăpate, pantofi cu tocurile înalte, mahrame subțiri ca baticuri, folosirea de podoabe, vopsirea și coafarea părului, purtarea pantalonilor și neacoperirea capului la partea feminină; neglijarea și înlocuirea lucrării Duhului Sfânt cu programe realizate cu înțelepciunea și talentele omenești.

Oile, oițele și mielușeii suferă din cauza lipsei de adevărata hrană duhovnicească; cei ce ar trebui să le cerceteze, bătrânii poporului care ar trebui să pască și să supravegheze oile, stau pe ultimele bănci ale adunării nebăgați în seamă în timp ce lucrarea este făcută de tineri și de oameni nepuși de Duhul Sfânt prin care, de la amvoane, răsună predici frumoase dar fără putere duhovnicească. Liderii sunt prea ocupați cu programele religioase ca să le mai rămână timp și pentru „nenorocitele acelea de oi.” (Zah. 11:11)  Primii sfinți stăruiau în legătura frățească.   Dacă umblăm în lumină avem părtășie unii cu alții. (1 Ioan 1:17) Astăzi părtășia unii cu alții se rezumă de obicei la saluturi, întrebări despre ce mai facem și alte câteva vorbe schimbate la începutul și la sfârșitul programului.

Să nu ni se aplice Cuvântul dat de Dumnezeu prin prorocul Ezechiel: „Turma Mea rătăcește pe toți munții și pe toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată fața țării și nimeni nu îngrijește de ele, nici nu le caută! Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi sunt prada tuturor fiarelor câmpului, din lipsă de păstor, pentru că păstorii Mei n-au nicio grijă de oile Mele, ci se pășteau numai pe ei înșiși, şi nu pășteau oile Mele, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!” (Ezechiel 34:6-9)

În locul felului prezbiterian, pluralist, de paștere și supraveghere a oilor de către ceata prezbiterilor, s-a adoptat sistemul ierarhic-piramidal.   Domnul Isus a zis că între noi să nu fie acest fel de cârmuire de sus în jos ca la lume: „Împărații neamurilor domnesc peste ele; și celor ce le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic; și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește.” (Luca 22:24-26)  Sistemul de cârmuire de sus în jos îl vedem apărut în Biserică pe vremea apostolului Ioan când Diotref s-a ridicat peste ceilalți. (3 Ioan: 9)  S-a împlinit ce spusese Pavel către prezbiterii bisericii din Efes că după plecarea lui se vor ridica unii dintre ei. (Fapte 20:29)

Nu vedem nici un titlu de „Pastor” sau de „Episcop” între prezbiterii (bătrânii) bisericii din Efes chemați de Pavel la Milet, ci el se adresează tuturor deopotrivă: „Luați seama, dar, la voi înșivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (supraveghetori), ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său.” (Fapte 20:28)

Păstori și episcopi nu însemnează titluri pe care omenii ar trebui să și le dea, sau poziții pe care unii ar trebui să și le atribuie într-o adunare, ci sunt slujbe duhovnicești pe care trebuie să le îndeplinească împreună bătrânii poporului (cei cu perii albi) fiind puși de Duhul Sfânt.

A paște oile înseamnă a le căuta acolo unde se află ele, a petrece timpul printre ele, a le cunoaște față în față, a le da sfaturile practice la fața locului în funcție de situația, de necazul, de încercarea, și de starea fiecăreia. Înseamnă a cunoaște fiecare oaie, oiță și mielușel, atât duhovnicește, sufletește, cât și materialicește. Ori lucrarea aceasta nu o pot face decât lucrând împreună, bătrânii adunării care fiind plini de Duhul Sfânt, cu experiența vieții, având familii, au crescut în frica de Domnul toți copiii pe care El i-a dat lor ­(nu doar câți au vrut ei să primească prin oprirea nașterilor sau prin alte lucrări străine de calea cea îngustă).

Ceata prezbiterilor (bătrânilor) cuprindea în numărul ei și pe prorocii poporului: În Biserica din Antiohia erau niște proroci şi învățători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul, pentru lucrarea la care i-am chemat.”  Atunci, după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece. (Fapte 13:1-3) Vedem de aici că apostolii Pavel și Barnaba nu erau peste Biserică ci erau supuși Bisericii care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la neamuri. Cei pe care i-a folosit Domnul pentru a trimite pe misionari în lucrare au fost bărbați, nicidecum femei. Pavel adresându-se prorociilor scrie la 1 Corinteni 14:34 că femeile trebuie să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele. Atunci cum poate o femeie să prorocească dacă în adunare trebuie să tacă? Înseamnă că dacă primește mesaje de la Domnul le poate spune separat celor cărora le sunt adresate. În felul acesta nu este încălcată rânduiala bisericii.

Sunt încredințat că Domnul care are numai gânduri bune cu privire la noi, poporul Lui, ne trimite înștiințări ca acestea fiindcă ne vrea gata pentru a-L întâmpina pe El ca o mireasă pregătită și împodobită pentru Mirele ei preaiubit.

Pentru a fi găsiți gata pentru întâmpinarea Mirelui înseamnă că mai întâi trebuie să devenim gata, și apoi să rămânem în această stare de gata până în clipa venirii Lui. Starea de gata înseamnă a fi desăvârșit. Cine este desăvârșit? Cel ce nu greșește în vorbire. (Iacov 3:2)  Mă pot verifica dacă am atins desăvârșirea verificând felul meu de vorbire; orice cuvânt nefolositor trebuie să fie dispărut din vorbirea mea.   De aceea ni se spune la Efeseni 4:11,12, că Dumnezeu a dat cele cinci slujbe duhovnicești: apostoli, proroci, evangheliști, păstori si învățători, pentru desăvârșirea sfinților. Fără aceste slujbe absolut necesare în poporul Domnului nu putem atinge starea de desăvârșire, apoi să și rămânem în această stare până în clipa venirii Mirelui. Ori aceste slujbe, care de fapt trebuie să formeze mâna lucrătoare a lui Dumnezeu, vedem bine că ne lipsesc în aceste vremuri grele. Dacă ne uităm cu băgare de seamă cam cum se ajunge la desăvîrșire în vremea aceasta, putem să constatăm că Domnul folosește nuiaua, ne dă trupul pe mâna satanei pentru nimicirea cărnii prin suferință, stingând astfel puterea firii noastre pământești, apoi ne ia acasă; sau ne ține în viață până când cu trupul slăbit de bătrânețe, nemaiavând pofte, putem atinge acea stare de gata și apoi ne ia acasă.

Dacă în clipa venirii Mirelui, nu vom fi găsiți desăvârșiți, riscăm să rămânem jos, fiindcă nimic întinat nu poate intra în cer, nimeni care trăiește în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului. (Apocalipsa 21:27)

 

Rog pe oricine citește apelul acesta și simte într-adevăr starea reală a lucrurilor și absoluta nevoie de trezire, să se alăture rugăciunii de mijlocire, să ne cerem iertare fiindcă am lărgit calea prin nepăsarea noastră, să ne întoarcem toți la calea cea îngustă printr-o pocăință reală în sac și cenușă, să eliminăm tot ce este păcat din viața noastră, ca să putem fi cu adevărat lumina lumii.

Rugăciunea, care a devenit foarte neglijată în vremurile acestea, este o slujbă duhovnicească la îndemâna oricui și este foarte bine răsplătită de Domnul.

Să strângem deci rândurile prin Duhul, punând timpul nostru în slujba Domnului, să-L rugăm stăruitor ca să aducă iarăși vremurile acelea binecuvântate, când biserica nu ducea lipsă de nici un dar duhovnicesc în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. (1 Corinteni 1:7)  Să ne rugăm pentru poporul Domnului care ne cuprinde pe noi toți; să mijlocim cum odinioară sfinți ca Ieremia, Daniel, Neemia au strigat cu lacrimi pentru izbăvirea poporului Domnului. Să ne așezăm în “spărtură” și să veghem în vederea rugăciunii, după cum ni se spune și prin mesajul lui Isaia dat pentru niște vremuri ca acestea: „Pe zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri care nu vor tăcea niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte Domnului de el, nu vă odihniți deloc! Şi nu-I dați răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul şi-l va face o laudă pe pământ.” (Isaia 62:6,7)

 

 

Capitolul 7

Căsătoria în Lumina Scripturilor

 

Când vorbim despre căsătorie, ne referim la căsătoria instituită de singurul  Dumnezeu adevărat, Acela care a făcut cerul și pământul. Aceasta înseamnă căsătoria dintre un bărbat și o femeie, adică între două persoane de sex opus. Este o lege veșnică, ce nu poate fi schimbată. Acest fel de căsătorie rămâne valabil pentru toate generațiile de oameni care vor locui pământul, indiferent de cultură, rasă sau  religie. Nu este un obicei tradițional, care ar putea fi considerat vechi și depășit de cei ce refuză să asculte de Dumnezeu, ci este porunca dată de însuși Dumnezeu chiar de la început.   În cartea lui Dumnezeu numită Biblia găsim prima poruncă dată de Dumnezeu omului după ce a fost făcut: „Creșteți, înmulțiți-vă și umpleți pământul.” (Geneza 1:28)  Pentru ca înmulțirea să aibă loc este nevoie ca două persoane de sex opus să se unească prin căsătorie. Unirea a două persoane de același sex nu poate realiza înmulțirea poruncită de Dumnezeu, de aceea nici nu se poate numi căsătorie, ci este un lucru scârbos pe care Dumnezeu îl urăște. (Leviticul 20:13)

„Nu este bine ca omul să fie singur” a zis Dumnezeu după ce l-a creat pe om. (Geneza 2:18) De aceea a făcut pentru el o femeie. „Fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui (1 Corinteni 7:2) și dacă cineva este necăsătorit este mai bine pentru el să se căsătorească decât să ardă” a scris apostolul Pavel. (1 Corinteni17:9)

Tot el zice că ar fi mai bine pentru cei necăsătoriți să rămână necăsătoriți ca el, dar fiecare are darul lui. (1 Corinteni7:7)  A rămâne necăsătorit fără a avea chemarea aceasta de la Dumnezeu înseamnă a te expune la mari pericole din partea ispititorului.

Dacă cineva vrea să ia hotărârea de a rămâne necăsătorit este bine să întrebe totuși pe Dumnezeu dacă hotărârea aceasta este după voia Lui. El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine în ce privește puterea și chemarea noastră.

Căsătoria este cel mai important lucru pe care o persoană fizică îl poate face în viața aceasta trecătoare. De felul cum îți alegi soțul depinde fericirea ta pe acest pământ și chiar fericirea ta veșnică. Apostolul Pavel ne spune că fiecare este liber să se căsătorească cu cine vrea dar numai în Domnul. Căsătoriile făcute fără Domnul creează multe probleme în biserici. Credinciosul care se căsătorește cu o persoană necredincioasă poate să se aștepte la multe necazuri pentru că este ca și cum ai pune împreună un bou și un măgar să tragă la același jug. Chiar și căsătorii făcute în Domnul, dar fără a-l consulta pe Domnul au întâmpinat mari probleme familiale uneori foarte grele, multe sfârșind prin a se destrăma.

Pentru a avea o familie tare este foarte necesar ca cei doi soți să se potrivească unul cu celălalt și să fie destul de duhovnicești ca să poată birui împreună necazurile vieții. Dacă ai ajuns la concluzia că trebuie să te căsătorești, primul lucru care trebuie făcut este să îți verifici relația ta cu Domnul Isus. Trebuie să fii sigur că ai o puternică relație pe verticală (spirituală) înainte de a începe o relație pe orizontală în vederea căsătoriei. Apoi este bine să începi să te rogi pentru căsătoria ta, căci dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce zidesc. (Psalm 127.1)

Sunt recomandabile două metode de a te ruga pentru un soț cât mai potrivit:

1) Îl rogi pe Dumnezeu să îți dea lumină și călăuzire în alegerea pe care o faci, sau chiar să aleagă El pentru tine.

2) Îl rogi pe Dumnezeu să îți facă un ajutor potrivit, așa cum i-a făcut lui Adam.

Indiferent de metoda pe care o vei folosi trebuie să ai siguranța că acela cu care te căsătorești este soțul pentru care te-ai rugat. De asemenea trebuie să îl rogi pe Dumnezeu să te facă un soț potrivit pentru persoana cu care te vei căsători. A-i cere lui Dumnezeu un soț credincios în timp ce tu nu vrei să fii tot așa înseamnă că ți-ai anulat șansa de a fi ascultat de El.

Pentru a avea o căsătorie fericită este bine să începi a te ruga pentru aceasta cât mai curând. Eu, ca părinte, am sfătuit pe copiii mei să se roage pentru căsătoriile lor de când au început ei să înțeleagă ce însemnează a avea o familie.

Personal dacă aș fi înțeles din copilăria mea însemnătatea rugăciunii pentru căsătorie aș fi început de atunci să mă rog pentru aceasta. Mai târziu fiind un adolescent am fost îndrumat de un unchi al meu să mă rog la Dumnezeu pentru ajutorul potrivit. El m-a învățat astfel: „Pentru căsătorie trebuie să te rogi. Dar ca să înțelegi bine lucrul acesta imaginează-ți că vrei să cumperi un costum de haine. Pentru aceasta ai două posibilități. Prima este să mergi la un magazin unde se găsesc costume noi deja făcute pentru toate mărimile și preferințele. Acolo vei alege pe cel care ți se potrivește cel mai bine. Dar s-ar putea să nu ți se potrivească  perfect. Dacă vrei să ți se potrivească perfect este o a doua posibilitate. Vei merge la un croitor. El îți va lua toate măsurile corpului tău și îți va face un costum care ți se potrivește numai ție. Diferența dintre cele două metode este că la prima lucrurile se rezolvă repede pe când la a doua metodă v-a trebui să aștepți.”

Așa este cu căsătoria. Prima metodă este cea mai ușoară și mai rapidă. Te rogi la Dumnezeu să te ajute să alegi fata care ți se potrivește cel mai bine și El te va ajuta în alegerea ta și chiar se poate să aleagă El pentru tine. A doua metodă este mai grea, căci trebuie să-L rogi pe Dumnezeu să prelucreze pentru tine o fată care să se potrivească întocmai cu tine dar și cu preferințele tale cu privire la ea. Dar pentru aceasta va trebui să ai răbdare până când Dumnezeu va duce la îndeplinire cererea ta.

Eu am luat în serios problema aceasta și am început să pun în practică cea de a doua metodă. M-am rugat cerându-i Lui Dumnezeu să-mi facă un ajutor care să se potrivească întocmai cu mine cât și cu preferințele mele, din punct de vedere duhovnicesc, sufletesc și fizic. De asemenea L-am rugat să mă prelucreze și pe mine, ca sa fiu soțul potrivit pentru soția pe care El o prelucrează pentru mine.

Fiindcă prin credință știam că ea se afla undeva, mă rugam Lui Dumnezeu ca El să o păzească, să o ocrotească, să o prelucreze și să o facă ajutorul potrivit pentru mine. În acest timp de așteptare au apărut alte posibilități de căsătorie, dar pentru că mă rugam pentru căsătorie, Dumnezeu m-a ocrotit și mi-a pus piedici în a mă căsători cu o altă fată. După mai mulți ani de rugăciune și așteptare Dumnezeu mi-a arătat-o într-o vedenie în timp ce mă rugam pentru ea. Apoi în vis El mi-a confirmat că numele ei este acela pe care eu dorisem să-l poarte.

Colaborarea părinților este foarte importantă dacă ei sunt duhovnicești. De aceea am împărtășit cu ei lucrarea aceasta și m-au sprijinit în rugăciune. Când fata pentru care m-am rugat a apărut, am considerat că acordul părinților va fi un alt semn de la Dumnezeu că ea este persoana pe care El mi-a  pregătit-o ca să fie soția mea. Și așa a fost. Amândoi părinții au fost convinși pe deplin că ea este fata pentru care ne-am rugat.   Dumnezeu mi-a dat ceea ce îi cerusem împlinindu-mi toate dorințele.

Ne-am căsătorit și dragostea este steagul care flutură peste casa noastră. Părinții mei de asemenea o iubesc pe soția mea ca pe fiica lor. Acum după 26 de ani de căsătorie fericită, continui să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru soția mea cât și pentru cei șase copii cu care El ne-a binecuvântat.

Noi ca oameni putem greși în alegerile noastre, dar Dumnezeu nu greșește niciodată. El dă lucruri bune copiilor Lui. Trebuie doar să cerem cu smerenie și cu evlavie și să avem răbdare până când El, olarul iscusit, va face pentru noi, cât și din noi, vase de cinste.

Când faci alegerea trebuie să fii sigur că persoana cu care te vei căsători este total liberă de a se căsători, adică nu are un soț care este în viață. Altfel poți intra într-o legătură păcătoasă, printr-o căsătorie cu o persoană divorțată ori separată de soțul ei.

Nunta celor credincioși ar trebui să fie total diferită de a celor necredincioși. Moda lumii și podoabele care au apărut în vremea aceasta pe la multe nunți creștine nu fac decât să se retragă mâna binecuvântătoare a lui Dumnezeu de la cei care se căsătoresc.

Bătrânii poporului ar trebui să fie foarte atenți pe cine binecuvântează. Ar trebui să cerceteze dacă este o căsătorie în Domnul, dacă Domnul și părinții au fost consultați și întrebați. A nu se pune mâinile cu grabă.

Aspectele sexuale nu ar trebui neglijate de către cei ce sfătuiesc pe tinerii care se căsătoresc. Multe familii suferă din pricina necunoștinței în această direcție pentru că de multe ori părinții sau bătrânii poporului nu își dau seama de importanța acestui lucru sau se rușinează să discute acest subiect.

Căsătoria înseamnă acceptarea unui jug pe care cei doi trebuie să-l poarte împreună. Aceasta presupune multe necazuri. La căsătorie ar trebui ca cei doi să fie pe deplin hotărâți să primească de la Dumnezeu toți copiii pe care El i-ar avea în plan pentru acea familie. Cele mai minunate binecuvântări date de Dumnezeu familiei sunt copiii. Orice nemulțumire sau cârtire cu privire la numărul prea mare de copii va determina pe Dumnezeu să-și retragă alte binecuvântări sau chiar să folosească nuiaua pentru a ne corecta.

Acum un sfat pentru tinerele care vor să se căsătorească. Este foarte important cum se poartă și cum se îmbracă o tânără. De ce? Pentru că tinerii care sunt duhovnicești sunt atrași spre tinere duhovnicești, iar tinerii care sunt firești sunt atrași spre tinere firești. Dacă vrei ca Dumnezeu să îți dăruiască un soț duhovnicesc înseamnă că tu trebuie să fii duhovnicească. O tânără duhovnicească este smerită cu inima, dar se vede aceasta și din felul cum se îmbracă. Dacă o tânără se îmbracă după moda lumii, un tânăr firesc va fi interesat să se căsătorească cu ea, și apoi problemele...

Acordul părinților este de foarte mare importanță în alegerea soțului. Dar este absolut necesar ca ei să fie duhovnicești. Părinții duhovnicești au de la Dumnezeu un simțământ care le spune dacă este sau nu voia lui Dumnezeu cu privire la alegerea pe care o face copilul lor. Pe vremea apostolului Pavel, părintele avea așa mare autoritate asupra copiilor încât  dacă un părinte voia să-și țină fata necăsătorită putea să o facă. (1 Cor. 7:37) În vremea noastră părinții nu ne obligă să rămânem necăsătoriți, de aceea este foarte bine să avem aprobarea lor pentru ca binecuvântarea să fie deplină.

Căsătoria este începutul unei călătorii care ține toată viața. Pentru a avea succes în călătoria aceasta este absolută nevoie a lua pe Dumnezeu cu tine ca Stăpân și Domn. El vine dacă este rugat și chemat. Dar acolo unde  lipsește Dumnezeu, în mod sigur va veni șarpele. El nu are nevoie de invitație.

 

Familia

 

După ce familia a fost întemeiată se cere multă rugăciune pentru a fi păzită, căci dacă nu păzește Domnul o cetate degeaba veghează cel ce o păzește. (Psalm 127:1) Dintre cei doi soți se știe că bărbatul are responsabilitatea, el fiind capul familiei. Deci dacă într-o familie lucrurile nu merg bine, Dumnezeu se va judeca mai întâi cu capul familiei.

Se poate înțelege aceasta din întâmplarea din Eden când după ce șarpele a intrat în familie înșelând vasul mai slab care este femeia, Dumnezeu nu a întrebat unde este Eva, ci unde este Adam. De ce? Pentru că el trebuia să vegheze ca nici o influență străină să nu pătrundă în familia lui. Știm că Adam era lângă Eva atunci când ea discuta cu șarpele și el nu a luat nici o măsură de a întrerupe această discuție periculoasă. Apoi lucrurile au mers atât de departe încât prima familie întemeiată de însuși Dumnezeu a pierdut fericirea paradisului pământesc.

Dacă într-o familie se întâmplă ca lucrurile să nu meargă bine ar trebui ca bărbatul să se cerceteze pe sine însuși înaintea lui Dumnezeu întrebându-L ce anume nu a făcut din ce era dator să facă. Dacă o familie a ajuns la despărțire, bărbatul ar trebui să întrebe pe Dumnezeu zicând: „Doamne de ce m-ai pedepsit în felul acesta, arată-mi în ce privință am greșit.”  De obicei se folosește blamarea celuilalt așa cum în cazul lui Adam care aruncă vina asupra Evei.

Bărbatul este ca un păstor, iar familia lui este turma de oi pe care i-a încredințat-o Stăpânul oilor. Dacă după o vreme păstorul este întrebat despre oile încredințate lui, iar el se prezintă cu oi lipsă căci s-au pierdut ori au fost sfâșiate de lupi, nu va trebui el să plătească oile lipsă? Va putea el să zică: „Iată-mă, eu și oile pe care mi le-ai încredințat Tu”?

Soția este o mare binecuvântare pentru om, dar se cere de la om să păstreze această binecuvântare având în vedere și existența șarpelui. Noi iubim pe Dumnezeu căci El ne-a iubit mai întâi. Dragostea Lui față de noi face ca dinspre noi să se reflecte spre El dragostea noastră. Tot astfel este în familie, dragostea soțului față de soția lui face ca soția să-i răspundă cu dragoste. Nu aștepta să fii iubit dacă tu nu iubești. Trebuie ca soția să simtă că este iubită și atunci te va iubi. Dumnezeul dragostei să umple de dragoste inimile tuturor capilor de familii! Și dragostea aceasta să crească tot mai mult.

Familia poate fi asemănată cu o corabie care se află în mijlocul mării. Vânturile și valurile pot lovi corabia. Pentru a fi în siguranță cel  mai important lucru este ca Isus să fie în corabie; atunci nu va fi nici o teamă. Când marea va fi înfuriată, în corabie va fi pace și liniște căci Isus este la cârmă. Cei doi care încep o familie chiar dacă se potrivesc unul pentru celălalt, aceasta nu însemnează că ei sunt perfecți. Ei au nevoie să crească împreună până la statura plinătății lui Hristos. De aceea se cere din partea fiecăruia multă înțelegere, îngăduință și răbdare.

„Rufele se spală în familie,” spune un proverb. Neînțelegerile care pot apărea într-o familie trebuie rezolvate numai de către cei doi împreună cu Domnul. Dacă unul din soți se va plânge despre celălalt soț la o a treia persoană s-ar putea ca situația să se înrăutățească. Multe familii au ajuns chiar la despărțire din pricina sfaturilor rele primite de la alții. Chiar părinți au ajutat la distrugeri de familii atunci când un soț s-a plâns la părinții lui despre celălalt soț. Numai părinții și prezbiterii care sunt duhovnicești și care au experiența vieții de familie pot să dea sfaturi bune în situații de crize familiale.

Este scris că omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de nevasta lui. Niciodată nu trebuie a spune lucruri negative despre soțul tău spre o altă persoană. Șarpele caută informații pe care să le poată folosi împotriva familiei tale. Când nu se respectă aceste cerințe lucrurile se pot agrava și cei doi nu vor mai ști ce să facă. Atunci va trebui să se apeleze la ajutorul părinților și bătrânilor poporului, dar numai dacă aceștia sunt oameni duhovnicești, altfel lucrurile vor putea merge și mai rău.

O problemă foarte des întâlnită și pe care trebuie să o recunoaștem ca adevărată chiar și între creștini, este soacra. Dacă un soț sufere din partea soacrei, celălalt soț nu trebuie să stea nepăsător, ci să acționeze prin încurajare, mângâiere, rugăciune, și prin discuții cu mama lui care s-ar putea să nu-și dea seama de ceea ce face. Este de dorit, ca fiecare femeie să fie gospodină la casa ei. Dacă este cu putință, pentru a se evita neînțelegerile dintre soție și soacră, sau chiar dintre părinți și copii, este bine a se locui separat față de părinți.

Un lucru foarte important este comunicarea dintre soți. Multe familii se distrug din lipsa de comunicare. Un soț trece prin anumite situații critice iar celălalt nu știe nimic pentru că nu au timp unul pentru celălalt. Nepăsarea, și tăcerea lui Adam i-a ajutat șarpelui să își facă lucrarea lui de distrugere. Se cere a petrece timp cu familia. Au fost chiar slujitori ai evangheliei care fiind foarte ocupați cu lucrul în via Domnului au neglijat familiile lor și șarpele le-a făcut mari pagube. Totodată, postul care este foarte necesar pentru a fi unit cu rugăciunea, dacă este practicat fără rânduială poate ajunge un motiv de distrugere a familiei. S-a întâmplat ca soția să se despartă de soț pentru că el postind foarte mult nu și-a îndeplinit datoria de soț.

Uneori se poate întâmpla ca unul din soți să devieze de la calea cea dreaptă. Cel care are mai multă lumină îl poate ajuta prin rugăciune, prin răbdare și iubire, nu strigând la el: „Tu trebuie să te schimbi!”  Cel mai bine este a zice: „Eu trebuie să mă schimb; apoi eu fiind lumină pentru soțul meu, Dumnezeu îl va schimba și pe el (sau pe ea).”

Se întâmplă în unele familii că femeia își asumă conducerea familiei ridicându-se deasupra bărbatului, și ar părea că lucrurile merg bine. Aceasta nu este ordinea așezată de Dumnezeu. Copiii vor învăța de la mama lor nesupunerea față de bărbat și le va fi greu de a se supune  părinților, cât și soților lor când se vor căsători. Fie că soțul este credincios sau necredincios, femeia trebuie să se supună bărbatului în toate lucrurile, în afară de păcat. (Safira, soția lui Anania s-a supus soțului ei la un lucru rău și a fost pedepsită cu aceeași pedeapsă ca și el) (Fapte 5:9-10)

Atât timp cât bărbatul are mintea sănătoasă, el este și trebuie să rămână capul familiei lui.

 

Copiii

 

Multe familii au fost distruse din cauza înțelegerii greșite a binecuvântării lui Dumnezeu. Mulți cred că a fi binecuvântat înseamnă a avea bunăstare pământească. În realitate lucrurile nu stau chiar așa. Pentru cel ce se teme de Domnul, adevărata binecuvântare este a avea dragoste, pace, sănătate, prin prezența Domnului în familie. Psalmul 128  ne arată cum este binecuvântat omul care se teme de  Domnul și umblă pe căile Lui: el se bucură de lucrul mâinilor lui, este fericit și îi merge bine. Nevasta lui este ca o viță roditoare înlăuntrul casei lui, copiii lui stau ca niște lăstari de măslini împrejurul mesei lui.

A lucra zi și noapte pentru a face bani, a te concentra pe confortul firesc, înseamnă a neglija starea ta duhovnicească, a nu avea suficient timp pentru soție și pentru copii, și poți pierde adevăratele binecuvântări. Foarte multe afaceri bune au distrus familii bune.

De asemenea se cere comunicarea cu copiii. Copilul lăsat de capul lui face rușine mamei sale, dar nuiaua și certarea dau înțelepciune. (Prov. 29:15) A pedepsi copilul fără a discuta cu el ori a fi exagerat de aspru uitând că chiar Dumnezeu e răbdător cu noi, înseamnă a-l ajuta pe copil să devină rebel împotriva părinților și chiar împotriva lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prea multa îngăduință față de copil, îl poate face un rebel.

Altarul familiei, care este rugăciunea împreună cu toată familia, nu trebuie să fie neglijat. Personal am început să mă rog pentru copiii mei înainte de a mă căsători, hotărând o zi din fiecare săptămână ca fiind ziua de post pentru familie, aceasta rămânând un obicei. L-am rugat pe Domnul să-mi dea copii credincioși și sănătoși care să fie scriși în cartea vieții. Și în prezent mă rog nu numai pentru ei ci și pentru copiii copiilor lor până la al miilea neam. L-am rugat și Îl rog mereu pe Domnul să fie El însuși un zid de foc, un zid de apărare între ei și lume. De asemenea mă rog pentru căsătoriile lor ca Domnul să îi binecuvânteze așa cum m-a binecuvântat pe mine.

 

 

Logodna

 

Logodna este un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor prin care un bărbat și o femeie declară că se vor căsători după un anumit timp pe care ei îl hotărăsc împreună. Logodna nu este ceva obligatoriu, nu toate căsătoriile trebuie să fie precedate de logodnă.   Acest legământ are aceeași putere ca și legământul care se face la căsătorie, nu poate fi rupt decât dintr-un singur motiv care este arătat mai jos. La Dumnezeu nu este și da și nu, de aceea o hotărâre luată în felul acesta nu  poate fi desființată. Dacă un bărbat ar rupe logodna, aceasta ar aduce o mare durere și rușine pentru fata cu care s-a logodit. Cel ce umblă în neprihănire nu aruncă ocara asupra aproapelui său și nu-și ia vorba înapoi dacă a făcut un jurământ în paguba lui. (Psalm 15:3-4)

La Matei 19:9 găsim că din pricină de curvie un om ar putea să-și lase nevasta. Aici este folosit cuvântul curvie pe care Biblia îl folosește și pentru cei necăsătoriți. Ca să înțelegem despre ce este vorba putem citi la Matei 1:18-20 unde vedem cum Iosif se gândea să o lase pe Maria logodnica lui aflând că ea a rămas însărcinată. Logodnica are statut de nevastă, (Deuteronom 22:23-25) de aceea îngerul Domnului îi spunea lui Iosif să nu se teamă să ia la el pe Maria, nevasta lui. (Matei 1:20) Deci bărbatul poate să se despartă, adică să strice logodna numai în cazul când află că logodnica lui a curvit. Despărțirea poate avea loc în cazul acesta fiindcă cei doi nu deveniseră un singur trup prin căsătorie. Logodna este un legământ care nu poate fi rupt decât din motivul acesta. După ce au devenit un singur trup prin căsătorie, este prea târziu pentru cei doi de a se despărți, căci s-au unit pe viață. De aceea trebuie a deschide bine ochii înainte de a se face actul căsătoriei.

 

 

Despărțirea

 

Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. (Marcu 10:9) Satana luptă să distrugă familiile credincioșilor ca prin aceasta să slăbească biserica lui Dumnezeu. Familiile sunt atacate de tot felul de duhuri din afară. Se cere multă veghere și rugăciune pentru a putea face față tuturor acestor atacuri. Dar dacă altarul familiei este dărâmat, soții fiind prea mult ocupați cu lucruri lipsite de importanță duhovnicească, dragostea se răcește, șarpele pătrunde înăuntru și unitatea familiei se slăbește. Se ajunge că fiecare are viața lui, nu-i mai pasă de celălalt. Stau împreună în aceeași casă dar se înstrăinează unul de celălalt încât sunt ca și separați. În așa condiții, pentru Satan este foarte ușor să introducă o altă persoană în viața unuia dintre soți făcând să se ajungă la lucruri foarte rele. Pe unele familii îi mai țin împreună doar prezența copiilor sau alte interese materiale. Unii apar în public împreună zâmbind ca și cum toate lucrurile merg bine, dar acasă „tună și fulgeră.” Unii au grijă să ascundă realitatea de copiii lor, dar atmosfera de răceală nu poate rămâne neobservată. Copiii au viața lor după cum le-o aranjează prietenii sau împrejurările care devin tot mai periculoase. Soții caută uneori soluții de împăcare dar nu acolo unde ar trebui căutate. Fiecare din cei doi consideră că celălalt este vinovat. Niciunul nu se poate smeri ca să-și ceară iertare la celălalt și la Dumnezeu.

Așa se ajunge la despărțire. Unul din soți hotărăște că nu are rost să se mai ascundă „gunoiul sub covor,” ci mai bine să se dea lucrurile pe față și hotărăște să se despartă.

Unii consideră că dacă vor sta o vreme despărțiți, lucrurile se vor îmbunătăți, dar Dumnezeu urăște despărțirea în căsătorie:

„Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta din tinerețea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este tovarășa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!” Nu ne-a dat Unul singur, Dumnezeu, suflarea de viață şi ne-a păstrat-o? Şi ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască! Luaţi seama, dar, în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios nevestei din tinerețea lui!                                                                                           
Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie – zice Domnul Dumnezeul lui Israel – şi pe cel ce îşi acoperă haina cu silnicie – zice Domnul oștirilor. De aceea, luați seama în mintea voastră şi nu fiți necredincioși!” (Maleahi 2:14-16)

Lucrurile pot deveni și mai grave. Se ajunge înaintea judecătorilor sau avocaților care nu prea încurajează împăcarea, văzând în despărțirea familiilor doar surse de câștig. Se pierde timp și bani, se împart lucrurile acumulate împreună, se despart copii de părinți sau chiar copii de copii. Nu mai este binecuvântare căci a venit blestemul, cei doi au divorțat.

 

Ce este divorțul? Este încălcarea unui legământ pe care cei doi l-au făcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor  că se vor iubi până la moarte. Poate hotărârea de divorț să desființeze o familie? Nicidecum. Formalitățile de divorț nu au puterea de a dezlega ceea ce a legat Dumnezeu, și nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, fiind o încălcare a poruncii Lui.

Cine este primul vinovat dintre cei doi soți în cazul că s-a ajuns la despărțire. Bineînțeles, capul familiei. Prin ne veghere, el a pierdut oile care îi fuseseră încredințate.

Ce ar trebui să facă bărbatul în cazul că se trezește și își recunoaște vina înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru este să se smerească în sac și cenușă cerându-și iertare înaintea lui Dumnezeu. Să nu blameze pe soția lui sau pe alte persoane care au contribuit la despărțire ci să ia asupra lui vina așa cum se cuvine. Apoi să strige la Dumnezeu ca să-l schimbe din starea lui și să facă din el un dregător de spărturi, căci Satana a intrat în cortul lui prin spărturile care s-au format prin nevegherea lui. Dumnezeu dă har celor smeriți și acționează în favoarea lor. Chiar și Ahab care era unul dintre cei mai răi împărați ai lui Israel, atunci când s-a smerit, a înduplecat pe Dumnezeu ca să îi  ușureze pedeapsa.

În cazul că soțul nu se trezește, dar se trezește soția și se smerește cerându-și iertare la soțul ei și la Dumnezeu, în cazul că el nu vrea să se împace cu familia, rugăciunile ei la Dumnezeu Îl pot îndupleca să acționeze în favoarea ei lucrând la inima soțului ei. Femeia înțeleaptă își zidește casa. (Proverbe 14:1)

Când unul dintre soți cade în păcatul de preacurvie și după aceea îi pare rău și își cere iertare la celălalt soț, este bine a fi iertat, mai ales că de foarte multe ori un soț cade în păcat din cauza ne vegherii celuilalt. Despre femeia prinsă în preacurvie se înțelege că avea bărbat (cuvântul „preacurvie” se folosește în cazul persoanelor căsătorite). Domnul Isus îi zice: „Nici Eu nu te osândesc, du-te și să nu mai păcătuiești.” (Ioan 8:11) Aceasta este cum i-ar fi zis: „Du-te și să nu îți mai înșeli bărbatul.”  Porunca de a ierta se aplică și în cazul acesta. Sunt familii de necredincioși care se iartă și continuă să trăiască în pace, deci cu atât mai mult ni se cere nouă să fim iertători.

S-ar putea ca un soț să zică: „Eu iert dar nu vreau să mai am legătură cu soțul care a preacurvit, ca nu cumva să mă întinez în felul acesta.”  Pavel ne asigură că soțul necredincios nu întinează pe cel credincios (1 Corinteni 7:14) și se știe că preacurvia este un păcat obișnuit la cei necredincioși.

La căsătorii, soții promit că se vor iubi și la bine, si la rău. Când unul din soți este bolnav sufletește sau duhovnicește și începe să facă lucruri nesănătoase ajungând chiar să părăsească familia, atunci este la rău. Atunci iubirea este pusă la încercare. Atunci trebuie să te lupți pentru vindecarea soțului pe care ai declarat că îl vei iubi până la moarte. Cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate. (Iacov 5:20) Apoi știe Dumnezeu care este și măsura ta de vină care a contribuit la căderea în păcat a soțului tău, vină pentru care s-ar putea că ar trebui să-ți ceri iertare de la el (sau de la ea) și de la Dumnezeu.

 

 

Recăsătorirea

 

Conform Bibliei numai moartea poate dezlega o căsătorie.   Apostolul Pavel scrie că femeia căsătorită este legată de bărbatul ei câtă vreme trăiește el. Dacă îi moare bărbatul este liberă să se căsătorească.

( Romani 7:2; 1 Corinteni 7:9) Aceasta înseamnă că cei doi sunt legați unul de celălalt pentru toată viața chiar dacă ei sunt despărțiți sau divorțați.   Deci dacă bărbatul care are deja o femeie legată de el, s-ar căsători cu o alta, ar însemna că va avea două femei legate de el.

Dacă din cuvintele Domnului Isus scrise la Matei 5:32 s-ar putea înțelege că din pricină de curvie bărbatul ar putea să se despartă de nevasta lui nu găsim nici un cuvânt că el ar fi liber să se recăsătorească. Apostolul Pavel lămurește problema celor despărțiți: „Dacă (femeia) este despărţită, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.” (1 Corinteni 7:11). La 1 Corinteni 7:15)  Pavel scrie că dacă soțul necredincios se desparte, fratele sau sora nu sunt legați. Și aceștia intră apoi în categoria celor despărțiți.

Există femei care se despart zicând că vor rămâne despărțite fiindcă Pavel dă dezlegare de a sta despărțite dacă nu se căsătoresc cu alte persoane. Dar când Pavel zice ca femeia să rămână despărțită se referă la situația în care nu este posibilă împăcarea. Altfel ea se va face vinovată de încălcarea  poruncii dată de Domnul prin Pavel ca nevasta să nu se despartă de bărbat.   (1 Corinteni 7:10) Apoi, despărțindu-se, va da prilejul celuilalt ca să cadă în păcatul de preacurvie.

Căsătoria făcută înainte de a se pocăi cineva este recunoscută de Dumnezeu ca fiind valabilă.   (Maleahi 2:14)  Când o persoană necredincioasă se desparte de soțul necredincios, apoi se pocăiește, dacă pocăința este reală, trebuie să se împace cu soțul sau să rămână necăsătorită dacă el refuză împăcarea. Dacă persoana este deja recăsătorită cu un alt soț în momentul când se pocăiește, în acest caz bătrânii bisericii vor trebui să cerceteze bine toate aspectele situației înainte de a lua o decizie corectă în lumina adevărului și cu ajutorul Duhului Sfânt cu privire la situația ei. S-ar putea ca primul soț să aștepte întoarcerea acasă a celui ce s-a pocăit, considerând că acum se va repara familia lor. În caz contrariu primul soț ar putea blama biserica pentru că nu i se spune celui ce s-a pocăit să se întoarcă acasă.

Domnul Isus ne spune că dacă femeia lăsată de bărbat se căsătorește cu altul, preacurvește. (Matei 5:32)  Unii spun că legea aceasta este valabilă numai pentru femei și că bărbatul lăsat de nevastă s-ar putea recăsători. Pavel zice că în Hristos nu mai este parte bărbătească și parte femeiască fiindcă toți suntem una în Hristos. (Galateni 3:28) Acum Cuvântul se adresează în mod egal atât la bărbați cât și la femei. Dacă cineva, din pricină că soțul său nu a fost fidel, vrea să se despartă, va trebui să se gândească bine dacă după aceea va putea să rămână necăsătorit pentru că va intra în categoria celor despărțiți cărora Pavel nu le dă șansa de a se recăsători. Foarte multe familii au fost reparate prin pocăința celui ce se consideră partea vătămată (înșelată). Smerindu-se, și apropiindu-se de Dumnezeu prin recunoașterea propriei stări de nepăsare și ne veghere care au dus la căderea în păcat a celuilalt, Dumnezeu l-a făcut un dregător de spărturi și cel căzut fiind recuperat, familia a supraviețuit.

Dacă un soț părăsit de soția lui se căsătorește cu o alta, iar după un timp ca răspuns la rugăciunile lui făcute mai dinainte, adevărata lui soție se vindecă de boala păcatului și se întoarce acasă, nu îl va găsi ea pe el cu o altă femeie? De aceea trebuie așteptată vindecarea celui bolnav cu răbdare și cu iubire după cum și Dumnezeu așteaptă pentru noi.

În vremea de azi foarte mulți soți divorțează și se recăsătoresc fără a le părea rău de vina lor în ce privește distrugerea prin ne veghere a propriilor familii. Acesta este un semn al vremurilor din urmă despre care Domnul Isus a zis: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie…” (Matei 24:37,38) A se însura sau a se mărita o singură dată este ceva normal, dar când lucrul acesta se repetă, este ceva anormal. Nu este de mirare că există așa mulți copii care fiind lipsiți de părinții lor naturali cresc în familii destrămate, cu părinți vitregi, ajungând să fie abuzați ori neglijați. Unii cad pradă drogurilor, alcoolismului, crimelor, sexualității, homosexualității, iar în închisori ei formează majoritatea.                             

 

 

Capitolul 8

Un Mesaj pentru Familii

Lăsați Copilașii să Vină!

 

Ne vom ocupa în continuare de o problemă care este foarte neluată în seamă de către cei ce ar avea responsabilitatea de a trage semnalul de alarmă, având în vedere gravitatea unui păcat care s-a strecurat în poporul Domnului.   Este vorba de refuzul multor familii creștine de a naște toți copiii pe care Domnul îi are în plan pentru a fi crescuți în credința și dragostea Lui.

Acest păcat, care ar trebui menționat, ca o atenționare, la toate evenimentele de căsătorii, întinează poporul și împiedică pe Duhul Sfânt să lucreze cu mare putere în poporul Lui. De asemenea, de multe ori sunt împiedicate rugăciunile, prin întinarea mâinilor celor ce ar trebui să le înalțe curate către Dumnezeu, în mijlocirile pentru salvarea celor de afară.

Se știe că lumea din cele mai vechi timpuri a folosit diferite metode de a împiedica nașterile de copii, de la metoda sângeroasă a avortului până la metodele cele mai moderne de evitare a concepției copilului.   Unele familii creștine au împrumutat de la lume, metode așa zise nevinovate deoarece nu presupun vărsare de sânge ori uciderea seminței prin folosirea de medicamente.   Astfel de metode sunt: evitarea relațiilor intime în anumite zile calendaristice în care poate avea loc fecundarea fătului, abstinența pentru perioade mai lungi de timp ori chiar sterilizarea unuia dintre soți.

Viața este darul lui Dumnezeu de care noi ne bucurăm, și îi mulțumim pentru harul de a exista, iar părinților noștri le suntem recunoscători pentru faptul ca ne-au acceptat în familiile lor. De acest dar al vieții ar trebui să se bucure și copiii noștri cărora noi le refuzăm dreptul de a veni pe lume. Viața în sine, este însuși Domnul Isus Hristos; a nu-i da voie să-și facă lucrarea Lui de a da viață copiilor noștri înseamnă a Îi contesta dreptul de a fi Stăpân și Domn în viața noastră.

Cum putem noi să salvăm pe oameni de la moarte, aducându-i la viața în Isus Hristos, dacă noi refuzăm să aducem la viață pe proprii noștri copii? Lumea refuză copiii pentru că se teme de suferință, pentru că se îngrijorează de ziua de mâine sau pentru că i se pare o rușine a avea mulți copii în familii. Creștinii care gândesc ca lumea nu au putere de a se încrede în Domnul, și resping venirea copiilor din aceleași motive.

A te căsători, înseamnă a lua de bună voie un jug care trebuie dus în doi. Jugul reprezintă toate necazurile și greutățile care apar în viața de familie. Putem evita acest jug numai dacă rămânem necăsătoriți. (1 Corinteni 7:7,26, 27)  Dacă vrem să beneficiem de plăcerea de a fi căsătoriți se cade să acceptăm și prețul cu care trebuie plătită această plăcere, ducând jugul prin nașterea și creșterea tuturor copiilor pe care vrea Dumnezeu să ni-i dăruiască.

Cei ce opresc căsătoria sunt numiți de apostolul Pavel, oameni lepădați de credință, însemnați cu fierul roșu în cugetul lor. (1 Timotei 4:1-3) Se pune întrebarea, care păcat este mai mare: a opri căsătoria sau a opri nașterea copiilor?   Cei ce opresc pe Dumnezeu de a da viață celor rânduiți la viață mai pot ei spera că Dumnezeu le va da lor viața veșnică? Apostolul Pavel zice: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit, ce seamănă omul, aceea va și secera.” (Galateni 6:7)

Intr-o viziune avută de o soră credincioasă din România (Sora Vetuța de la Arad) s-a văzut o femeie, într-o adunare de credincioși, care era foarte bine apreciată de bătrânii adunării pentru felul ei de a se purta, de a lucra în via Domnului, de a ajuta și de a învăța pe femeile mai tinere cum să se poarte. Dar Domnul Isus le-a zis: „În cartea mea este scris despre ea că este moartă pentru totdeauna. De ce? Pentru că atunci când este întrebată câți copii are, ea zice: - Numai doi mi-a dat Domnul - cu toate că Eu am vrut să-i dau mai mulți, dar ea nu a vrut să-i primească.   Păcatul ei de a refuza copiii, dublat de minciună a atras asupra ei pedeapsa veșnică pentru că ea nu se căiește și nu plânge înaintea lui Dumnezeu ca să capete iertare.”

Sora Estera din comuna Hamba de lângă Sibiu, a fost sfătuită de alte surori din aria Sibiului să țină calendarul pentru a nu mai avea copii. Pe când se gândea ea cum ar putea să pună în practică acest lucru în așa fel ca soțul să nu afle, a avut un vis dumnezeiesc în care se făcea că mergea pe o cărare îngustă. În fața ei pe aceeași cărare mergeau mama și soțul ei. De o parte și de cealaltă a cărării era o prăpastie întunecoasă. Deodată a auzit glasul Domnului Isus care zicea: „Ai grijă, ce vrei să faci, căci dacă vei pune în practică lucrul acesta, mama ta și soțul tău vor ajunge în rai, dar tu vei ajunge în foc. Sora a înțeles mesajul acesta și a lăsat toți copii să vină. Are 11 copii în viață. Într-adevăr, nu este ușor, dar răsplătirile vor fi pe măsură.

Domnul i-a vorbit prorocului Ieremia astfel: „Mai înainte de a-i fi fost întocmit în pântecele mamei tale te cunoșteam.” (Ieremia 1:5)  Deci dacă Dumnezeu este cel ce planifică mai dinainte venirea unui om în lume, cine suntem noi ca să intervenim cu voia noastră împotriva voiei Lui, planificând  câți copii să aducem pe lume, sau când să îi aducem?

Împăratul Solomon scrie: „Mulțimea poporului este slava împăratului; lipsa poporului este pieirea voievodului.” (Proverbe 14:28) Domnul, Împăratul nostru, are nevoie de un popor mare la număr și puternic, după cum zice în Psalmul 112 versetul 2: „Sămânța Lui va fi puternică pe pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat,” iar lui Avraam i se promite o sămânță numeroasă ca nisipul mării și ca stelele cerului. Noi suntem sămânța lui Avraam printr-o credință asemănătoare cu a lui și avem datoria să umplem casa lui Dumnezeu cu copii binecuvântați de El.

Porunca dată oamenilor cât și animalelor de a se înmulți și de a umple pământul a rămas valabilă, căci pământul nu s-a umplut, iar în Psalmul 119 versetul 4 este scris că Dumnezeu a dat poruncile Lui ca să fie păzite cu sfințenie.   Dumnezeu nu s-a schimbat și porunca aceasta a fost dată înainte de darea legii lui Moise.   Animalele respectă porunca aceasta, numai omul o încalcă. Dacă animalele nu s-ar înmulți ar fi o pagubă pentru om, iar dacă omul nu se înmulțește este o pagubă pentru Dumnezeu.   Prin împotrivirea la această poruncă se zădărnicește planul lui Dumnezeu de a împlini numărul aleșilor Lui cu copii scriși în cartea vieții Mielului.

Sufletele celor uciși prin avorturi se află deja în rai, dar cei care nu au fost lăsați să ia ființă, prin folosirea de metode considerate nevinovate, vor trebui să se nască în alte familii care nu resping venirea lor și care sunt deja numeroase. Astfel de familii se află de obicei în țările sărace.   Se întâmplă ca în pilda talanților când cel care avea zece talanți a primit și pe al celui ce l-a ascuns în pământ.

Unii nu numai că nu se rușinează de păcatul acesta dar chiar critică pe cei ce au mulți copii zicând că nu au înțelepciune, căci Dumnezeu a dat această înțelepciune oamenilor ca să regleze numărul copiilor lor și prin aceasta se poate regla chiar numărul populației pământului. A pune pe seama lui Dumnezeu o asemenea lucrare este o ofensă la adresa Celui ce nu poate nici să vadă răul, dar să fie El însuși sursa răului acesta … Înțelepciunea aceasta nu vine de sus.

Creșterea copiilor este o slujbă duhovnicească. Unii din cei ce refuză să primească de la Dumnezeu pe proprii lor copii sunt foarte binevoitori în a ajuta copii orfani iar alții sunt foarte activi în a naște copii duhovnicești prin răspândirea evangheliei spre cei nemântuiți. Acestea nu pot fi decât ciudățenii ale vremurilor din urmă.

Musulmanii, măcar că nu au lumina Evangheliei lui Hristos, au copii mulți chiar și în familiile monogame, făcând ca balanța natalității să fie foarte mult în favoarea lor în comparație cu creștinii care în unele țări sunt chiar în descreștere numerică.   Poporul Israel se dorea mare la număr tocmai pentru ca să fie superior față de celelalte popoare.

Dumnezeu dă o casă celei sterpe și face din ea o mamă veselă în mijlocul copiilor ei. (Psalm 113.9)  Iată cum este binecuvântat omul care se teme de Domnul: „Nevasta ta este ca o viță roditoare înăuntrul casei tale, copiii tăi stau ca niște lăstari de măslin în jurul mesei tale.” (Psalm 128:3,4)  Se pune întrebarea: ce fel de viță este nevasta care refuză a da naștere la toți copiii și ce fel de binecuvântare poate avea omul acela?

Cuvântul lui Dumnezeu zice în Psalmul 107: „El îi binecuvântează și se înmulțesc nespus … și înmulțește familiile ca pe niște turme.   Oamenii fără prihană văd lucrul acesta și se bucură, iar orice nelegiuire își închide gura.” Astăzi putem zice chiar invers, că cei nelegiuiți își deschid gura zicând: „Iată că și ei sunt ca noi, pentru ce să ne pocăim, tot câte doi copii au și pocăiții.”

Solomon zice: „Iată fiii sunt o moștenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.” (Psalm 127:3)  Esau când a văzut copiii lui Iacov a întrebat: “Cine sunt aceștia”? Și Iacov i-a răspuns: „Aceștia sunt copiii pe care i-a dat Dumnezeu robului tău.”  Pavel zice: „Femeia va fi mântuită prin nașterea de fii dacă stăruiesc cu smerenie în credință și în sfințenie.” (1 Timotei 2:15)

Sunt unii creștini care se tem să împiedice nașterea copiilor, dar care nu se bucură de venirea lor așa cum ar trebui, ci murmură sau cârtesc împotriva lui Dumnezeu care, zic ei, le dă prea mulți copii. Din această cauză ei sunt lipsiți de adevărata binecuvântare din partea Domnului și se întâmplă chiar să fie pedepsiți prin copiii de care ei nu se bucură, fie că aceștia se îmbolnăvesc, fie că sunt neascultători de părinți.

Dacă refuzăm greul de a crește copii, cum vom putea cântări greu în cântarul lui Dumnezeu atunci când se va alege grâul de pleavă?   David zice: „Am fost tânăr și am îmbătrânit dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui cerșindu-și pâinea.” (Psalm 37:25)  Apostolul Petru zice: „Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși îngrijește de voi.” (1 Petru 5:7)

Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite.   A nu crede pe Dumnezeu care a zis că are grijă de noi și de copiii noștri înseamnă a-L face mincinos.

Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în noi prin iubirea de frați. Copilașii sunt frații noștri, și chiar mai mult, ei sunt roadele dragostei noastre ca părinți.   Dacă într-o familie nu se acceptă aceste minunate roade ale dragostei, poate fi acolo o dragoste reală?

O mare vină pentru acest păcat care s-a strecurat în viața creștinilor ultimelor zile o poartă și unii păstori sufletești, căci mulți dintre ei fiind întinați cu acest păcat nu numai că nu mustră pe cei ce păcătuiesc, dar chiar îi încurajează spunând că Dumnezeu le-a dat această „înțelepciune.”  Unii credincioși chiar spun că în ce privește copiii. . să îi facă păstorul căci are numai doi.   Deci în timp ce păstorii dorm păcatul se înmulțește iar poporul slăbește spiritual.

Este vremea să ne trezim în sfârșit din somn, să ne sfâșiem inimile înaintea lui Dumnezeu, să ne mărturisim păcatele, rugându-L dacă este cu putință să ne ierte; să ne spălăm mâinile și hainele în sângele Mielului printr-o pocăință sinceră, iar cei ce au ochii deschiși și văd această stare de lucruri sunt datori să strige la Dumnezeu, să mijlocească în rugăciune, implorând mila Lui pentru trezirea celor ce dorm, căutând a salva pe unii smulgându-i din foc.

Isus a zis: „Oricine primește pe un copilaș ca acesta în Numele Meu mă primește pe Mine.” (Matei 18:5)  Să-i primim deci cu bucurie în Numele Domnului Isus și El nu va întârzia să ne răsplătească; să deschidem celor ce bat la poarta vieții, ca și El să ne deschidă când vom bate la poarta Lui.

Domnul să vă înmulțească tot mai mult pe voi și pe copiii voștri. Fiți binecuvântați de Domnul care a făcut cerurile și pământul. (Psalm 115:14,15) Și a Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, rânduindu-ne să fim lumina lumii și sarea pământului, să fie toată slava cinstea și lauda în vecii vecilor. Amin.

 

 

Capitolul 9

 

Cum să se îmbrace credincioşii

 

                Felul cum ne prezentăm în adunare este foarte important atât din punct de vedere al evlaviei cât și din punctul de vedere al felului cum ne raportăm la cei ce ne înconjoară. Se poate uneori prin felul cum ne îmbrăcăm să devenim pricină de păcătuire pentru copiii Domnului. A fi pricină de păcătuire este un păcat pe care Domnul Isus îl consideră ca fiind foarte grav. (Matei 18:6)

Slujiți Domnului cu frică și bucurați-vă tremurând. (Psalm 2:11)

Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în Casa Ta şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt. (Psalm 5:7)

Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe sfinte, tremuraţi înaintea Lui, toţi locuitorii pământului! (Psalm 96:9)

Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor.” (Evrei 12:28,29)

În 1 Timotei 2:9 citim: Vreau, de asemenea, ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.

 

Purtarea de Podoabe

 

Se știe că încă din timpuri foarte vechi oamenii aveau obiceiul să poarte podoabe. Ce sunt de fapt podoabele? Sunt obiecte făcute din aur, argint, fildeș, pietre prețioase, materiale textile, etc. pe care unii oameni obișnuiesc să le poarte atașate la îmbrăcăminte, la anumite părți ale trupului sau desenate pe haine sau pe trup sub formă de tatuaje.

Scopul podoabelor este pentru a atrage atenția asupra persoanei care le poartă, pentru a marca poziția socială a persoanei, apartenența la un grup religios sau de altă natură, pentru a defini starea civilă (inelul de logodnă sau de căsătorie) sau pentru a oferi protecție or favoare din partea zeilor sau a unor spirite. Unele culte zise creștine poartă cruci, icoane, tatuaje zise creștine sau alte obiecte de cult, considerând că astfel pot căpăta favoarea lui Dumnezeu și a sfinților care au murit. Mulți cred că purtarea unor obiecte ca bijuterii sau tatuaje le aduc noroc având putere magică. Unii poartă podoabe în amintirea celor dragi trecuți dincolo, sau pentru că le-au primit în dar de la cei dragi. Cei mai mulți poartă bijuterii sau alte podoabe din plăcere ori pur și simplu pentru că așa se poartă (este la modă).

Acum să vedem ce ne spune Biblia despre purtarea de podoabe. Podoabele apar pentru prima dată în cartea Geneza 24:22 unde găsim pe robul lui Avraam dăruind Rebecăi o verigă și două brățări de aur. Acestea aveau ca principal scop să dovedească Rebecăi și familiei ei caracterul darnic și starea materială a familiei viitorului ei soț. A se observa reacția lui Laban, fratele Rebecăi, la vederea darurilor în versetele 29-31.

A doua oară găsim tot în Geneza pe Iacov care înainte de a aduce o jertfă Domnului poruncește familiei lui să scoată toți dumnezeii străini din mijlocul ei. Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini care erau în mâinile lor și cerceii pe care îi purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ. (Geneza 34:2-4) În Geneza 32:2-4 găsim că Aaron a făcut un idol (vițelul de aur) din cerceii femeilor evreice. La Exodul  33:5, citim că Dumnezeu fiind mâniat pe popor îi cere să arunce podoabele de pe el pentru a vedea ce hotărâre va lua cu privire la el. Podoabele apar deci în Vechiul Testament ca semne ale prosperității și ale idolatriei.

În noul Testament la 1Petru 3:3, scrie: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.” La 1 Timotei 2:9 citim: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.”

Apostolii Petru și Pavel se adresează femeilor pentru că, în general, ele sunt purtătoarele de podoabe. Putem constata aceasta și din cuvântul scris la Isaia 3:16-26, unde Dumnezeu, mustrând pe femeile din Iuda, dă o listă cu podoabele pe care ele le purtau.

Dacă în Noul Legământ podoabele sunt interzise, de ce în Vechiul Legământ nu au fost interzise? Putem găsi răspunsul la Matei 19:8 când Domnul Isus adresându-se fariseilor le-a zis: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele, dar de la început n-a fost așa.” Mai găsim chiar că Dumnezeu însuși îi dăruise lui David multe neveste cu toate că de la început nu a fost așa. (2 Samuel 12:8) Se înțelege deci că în vechime îngăduința lui Dumnezeu a fost cea care le-a permis oamenilor să facă lucruri anormale, din pricina împietririi inimilor lor. Domnul Isus… N-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. (Isaia 53:2) Dar privit cu ochi duhovnicești El este cel mai frumos dintre oameni. (Psalm 45:2)

 

 

Acoperirea capului la partea feminină

 

Folosesc cuvântul acoperire și nu învelire deoarece sensul cuvântului original din limba greacă în care a fost scris Noul Testament este acesta: „acoperire.”

În noul Testament, la 1Petru 3:3, este scris pentru femei: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.” La 1 Timotei 2:9 citim: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.”

Închinarea înaintea lui Dumnezeu se cere a se aduce cu frică și cu evlavie și fără podoabe. Dar Dumnezeu totuși i-a dat femeii o podoabă, adică părul lung. (1 Corinteni 11:15)  Cum poate atunci a se închina o femeie dacă nu poate purta podoabe. Dumnezeu prin Pavel ne dă soluția: să se acopere, pentru ca podoaba să nu se vadă, sau să se tundă pentru ca podoaba să nu mai fie. Părul scurt al bărbatului nu este nevoie să fie acoperit.

Apostolul Pavel scrie la 1 Corinteni 11:10 că femeia trebuie, din pricina îngerilor, să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Aceasta este din pricină că îngerii îl reprezintă pe Dumnezeu care nu este un Dumnezeu al neorânduielii ci al rânduielii.

Numai femeile căsătorite trebuie să se acopere sau și fetele necăsătorite? Pavel nu folosește expresia nevestele, sau femeile căsătorite, de aceea se înțelege că este vorba de partea feminină. De asemenea când zice că este rușine ca un bărbat să se roage cu capul acoperit este clar că este vorba de partea bărbătească, altfel ar însemna că tinerii necăsătoriți pot să se roage cu capul acoperit.

În ce privește semnul stăpânirii se știe că femeia căsătorită are ca stăpân pe bărbatul ei, (Geneza 3:16) dar și cea necăsătorită are ca stăpân pe tatăl ei. (1 Cor 7:37)  Dacă femeia care nu vrea să se acopere, se va tunde, cât de lung va trebui să fie atunci părul ei?   Putem găsi răspunsul tot în Biblie căci cuvântul „tundere” este folosit și cu privire la oi. (1 Samuel 25:2) Cât de lungă poate fi lâna unei oi tunse?

Trebuie să precizăm că baticuri transparente, jumătăți de baticuri puse pe vârful capului, sau panglici, nu pot fi numite acoperitori.

Se cere ca femeia să fie acoperită numai în adunare?   Pavel nu zice numai în adunare, ci când se roagă sau prorocește, iar din cuvintele Domnului Isus adresate femeii samaritene aflăm că închinătorii adevărați se închină Tatălui în Duh și în Adevăr fără a fi legați de un loc anume, cum ar fi Ierusalimul sau muntele Garizim. Apostolul Pavel îndeamnă bărbații să se roage în orice loc, (1 Timotei 2:8) iar la 1 Tesaloniceni. 5:16 tot el ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat.

Apostolul Petru recomandă totuși o podoabă: „. omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:4)

 

 

Vopsirea și coafarea părului

 

Prin adăugarea vopselei care este ceva artificial, părul capului devine o podoabă artificializată la fel cum prin vopsirea pielii în cazul tatuajelor. Părul capului trebuie acoperit, dar nu cu vopsea. Cât privește perii albi sunt o cunună de cinste, (Proverbe 16:31) nu ceva de care cineva ar trebui să se rușineze.

Pentru coafarea părului apostolii Pavel și Petru folosesc expresii ca: „Împletituri de păr” (1 Timotei 2:9) sau „Împletitura părului,” (1 Petru 3:3) iar Isaia: „Păr încrețit.” (Isaia 3:24)

Nu este vorba aici de legarea părului sau împletirea lui în mod simplu pentru a nu sta răvășit ci de stilizarea și ornamentarea părului după moda lumii.

 

 

Încălțămintea cu tocuri înalte și alte aspecte necuviincioase

 

Tocurile înalte se poartă pentru a mai adăuga la înălțime, pentru a da o notă de modernism sau pentru că așa se poartă, deși Dumnezeu când a creat femeia nu a găsit cu cale să îi prevadă călcâie mai înalte decât ale bărbatului. Se încadrează în categoria podoabelor.

De asemenea, purtarea de fuste scurte, strâmte sau crăpate; purtarea de pantaloni de către  partea feminină, folosirea machiajelor, a tatuajelor, vopsirea ochilor sau a buzelor, vopsirea unghiilor, purtarea unghiilor lungi, folosirea de unghii sau gene artificiale, folosirea de peruci, jumulirea sprâncenelor, purtarea de haine transparente, sau vopsite în culori stridente; purtarea de rochii decoltate sau haine rupte cu scopul de a se expune părți ale trupului; purtarea de pantaloni căzuți cum în cazul bărbaților tineri, purtarea părului lung de către bărbați, sunt toate devieri de la umblarea în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială. (1 Timotei 2:9)

 

 

Cravata la bărbați

 

Este o podoabă făcută dintr-un material textil. Poate avea forme diferite ca acelea de șnur, papion, eșarfă, cravată, etc. Purtătorii de cravate din biserici nu ar putea nicidecum să predice tot adevărul despre purtarea de podoabe căci li s-ar răspunde: „Tu care înveți pe alții, pe tine nu te înveți?”  De aceea s-a și ajuns la situația pe care o vedem în vremurile acestea în ce privește moda lumii intrată în biserici.

 

Capitolul 10

 

Păcatul Cu Voie sau Fără Voie

 

Deoarece am întâlnit în viață frați care lovesc fără milă în cei căzuți în păcat, spunându-le că nu mai au iertare, și am întâlnit frați căzuți care nu se mai pot ridica din pricina celor ce îi califică – pierduți pentru totdeauna - voi scrie în continuare despre păcatele făcute cu voie sau fără voie.   De aceea doresc să luăm seama la cele ce sunt scrise în Cuvântul Domnului cu privire la acest subiect foarte disputat.

 

 

Păcatul fără voie  (care se iartă, care nu duce la moarte)

 

După Legea lui Moise numai pentru păcatul fără voie se putea aduce jertfă:

„Preotul să facă ispășire pentru cel ce a păcătuit fără voie înaintea Domnului; când va face ispășire pentru el, i se va ierta.” (Numeri 15:28)

Pentru păcatul cu voia, omul trebuia pedepsit cu moartea:

„Dar dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu voie, hulește pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său.” (Numeri 15:30)

Vedem în continuare un caz care nu intră în categoria păcatelor cu voia și pentru care se putea aduce jertfă: Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: „Când va păcătui cineva şi va săvârși o nelegiuire față de Domnul, tăgăduind aproapelui său un lucru încredințat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila, sau va înșela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru oarecare pe care-l face omul şi păcătuiește; când va păcătui astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila, sau luat prin înșelăciune, sau încredințat lui, sau lucrul pierdut pe care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a cincea parte din prețul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui, chiar în ziua când își va aduce jertfa lui pentru vină. Iar ca jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un berbec fără cusur, luat din turmă, după prețuirea ta, şi să-l dea preotului. Şi preotul va face pentru el ispășirea înaintea Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greșeala de care se va fi făcut vinovat.” (Leviticul 6:1-7) Deci omul respectiv a mințit, a luat cu sila lucrul altuia, a înșelat, a jurat strâmb; și totuși nu a păcătuit cu voia căci pentru toate aceste păcate i se oferea iertarea.

Un alt caz din Noul Legământ ne arată cum Domnul poruncește unor oameni din biserică să se pocăiască de faptele lor, unii dintre ei fiind numiți robi ai Lui: ”Dar iată ce am împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să învețe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.” (Apocalipsa 2:20-22)

Găsim că aceștia se făceau vinovați de curvie, de preacurvie, de mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, de faptul de a amăgi pe alții prin proorocii mincinoase și totuși nu au păcătuit cu voia căci li se oferă șansa de a se pocăi de faptele lor rele.

Păcatele făcute din neputința de a birui firea pământească nu sunt considerate păcate cu voia: „Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani 7:19)

Există oameni care prin ne veghere, au ajuns să fie prinși în diferite curse ale Satanei și sunt astfel robii anumitor patimi rele. Ei ar vrea să iasă din acele situații rele dar nu au puterea necesară. Aceștia au șansa să fie eliberați și înnoiți iarăși căci ei păcătuiesc nu cu voia lor, ci pentru că au ajuns să fie prinși în cursa diavolului: „ … și venindu-și în fire să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” (2 Timotei 2:26)

Dacă vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viața, pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru păcatul acela. Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat care nu duce la moarte.” (1 Ioan 5:16-17)

Reabilitarea din cădere este la îndemâna oricui: „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește şi se lasă de ele capătă îndurare”. (Proverbe 28:13)

 

 

Păcatul cu voia  (Care nu se iartă, sau care duce la moarte)

 

Este multă discuție și sunt multe păreri cu privire la păcatele de moarte. Unii cred că păcate mari ca uciderea sau curvia sunt păcate de moarte. Alții consideră că dacă se vorbește împotriva celor ce prorocesc este o hulă împotriva Duhului Sfânt și deci ar fi un păcat de neiertat. Este adevărat că în lege se pedepseau cu moartea anumite păcate mari cum ar fi uciderea, preacurvia sau răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Găsim că această metodă era folosită pentru ca oamenii să-și ispășească păcatul prin moartea lor. (Numeri 16:38)

În noul legământ când se vorbește de păcatul care duce la moarte se înțelege că este vorba de moartea duhovnicească sau de moartea a doua care este iazul de foc și de pucioasă.

Autorul Epistolei către Evrei scrie despre acest fel de păcătuire: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate.” (Evrei 10:26)

Nu trebuie confundată căderea în păcat cu căderea de la credință.

În mintea celui căzut de la credința s-a făcut întuneric: „ … şi să păstrezi credința şi un cuget curat, pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credință.” (1 Timotei 1:19)  Deci păcatul întinează cugetul, pregătind căderea de la credință.

Celor căzuți de la credință nu li se mai oferă o a doua șansă:

„Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși şi aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” (Evrei 6:4-6)

Dar celui căzut în păcat i se scrie: „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi.” (Apocalipsa 2:5)

Un căzut de la credință este un om care s-a întors la viața de păcat de bună voie și nesilit de nimeni: „Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă.” (2 Petru 2:22) Deci păcatul cu voia este atunci când omul, de bună voie, alege să păcătuiască respingând toate mustrările și nu vrea nicidecum să iasă din starea lui.

Iată mai jos o situație în care oamenii au ales să păcătuiască: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului, ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinții noștri, împărații noștri şi căpeteniile noastre…”  (Ieremia 44:16-17)

Și acum iată hotărârea lui Dumnezeu ca răspuns la atitudinea lor: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Voi şi nevestele voastre aţi mărturisit cu gurile voastre şi aţi împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruinţele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură!” De aceea, acum, după ce v-aţi împlinit juruinţele şi v-aţi înfăptuit făgăduinţele, ascultaţi cuvântul Domnului, voi toţi cei din Iuda care locuiţi în ţara Egiptului: „Iată, jur pe Numele Meu cel mare, zice Domnul… toţi oamenii lui Iuda care sunt în ţara Egiptului vor fi nimiciţi de sabie şi de foamete, până vor pieri de tot.” (Ieremia 44:25-27)

Dumnezeu oferă omului posibilitatea de a alege: „Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca să trăiești.” (Deuteronom 30:15,19)

Vedem mai jos cum un păcat poate deveni un păcat cu voia prin împotrivirea la mustrări: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameș.” (Matei 18:15-17)

Dumnezeu se adresează unui popor ca unui om: „Vai de cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire! Ea n-ascultă de niciun glas, nu ține seama de mustrare, nu se încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său.” (Ţefania 3:2)

Iată cum un om poate deveni un păcătos cu voia: „Un om care se împotrivește tuturor mustrărilor va fi zdrobit deodată şi fără leac.” (Proverbe 29:1)  Deci orice păcat, mare sau mic, dacă este înfăptuit cu voia poate să devină păcat de moarte, sau de neiertat. Păcatul devine păcat cu voia atunci când omul refuză să iasă din el (voiește să păcătuiască mai departe) în ciuda tuturor mustrărilor primite din partea lui Dumnezeu, din partea fraților, sau  din partea Bisericii lui Hristos care are de fapt puterea primită de la Domnul Isus de a lega și de a dezlega pe pământ. (Matei 18:18)

Martirul Ștefan, în Faptele Apostolilor capitolul 7, le spunea celor care îl persecutau:   „…oameni tari la cerbice, netăiați împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, aşa faceți şi voi.” Vedem aici că împotrivirea lor era permanentă (totdeauna) și săvârșeau un păcat împotriva Duhului Sfânt. (Între aceștia era și tânărul Saul, dar el a fost iertat pentru că păcătuia din neștiință, în necredință. (1 Timotei 1:13)

 

 

Capitolul 11

 

Căderea ca Parte din Viața Credinciosului

 

Cineva poate va zice: „Eu nu am experimentat nici o cădere în toată viața mea de pocăit.” Aș vrea să-i pot da dreptate, dar apostolul Ioan scrie către sfinți: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” (1 Ioan 1:8)  Umblarea în adevăr înseamnă deci și a recunoaște că avem păcat.

                Căderile nu sunt la fel pentru toți; unii au căderi mari, alții au căderi mici. Nu toți oamenii sunt la fel, ci unii sunt mai tari, iar alții sunt mai slabi. Există diferiți factori care pot contribui la căderea cuiva. Avem situații când un frate este ținta atacurilor Satanei fiindcă este implicat într-o lucrare duhovnicească, sau este un vas de mare folos poporului prin darurile pe care le are de la Duhul Sfânt. Un frate trece prin niște încercări foarte grele pentru că Domnul îl pregătește pentru o lucrare a Lui și s-ar putea să aibă căderi mari. Un altul pentru care Domnul nu are un plan deosebit s-ar putea să nu aibă încercări mari și deci nici căderi mari. Un alt frate s-ar putea că nu face parte dintr-o biserică foarte duhovnicească și este mai slab. Altul este susținut foarte mult în rugăciuni de către adunare. Chiar condițiile de creștere duhovnicească pot fi diferite pentru fiecare frate.

Este un mare pericol, pentru cei ce nu văd nici o cădere în viețile lor, de a cădea în păcatul mândriei, pe care David îl numește păcat mare. (Psalm 19:13) De obicei oamenii fac mare caz de păcatele vizibile și rușinoase, cum ar fi hoția sau curvia; dar mândria inimii, pentru că nu se vede, trece neobservată chiar de cel ce o are. Fariseul din templu nu vedea nimic rău în viața lui, dar vedea foarte clar greșelile vameșului. (Luca 18:11)

                În ce privește ridicarea din cădere, pentru unii se face mai ușor, pentru alții mai greu. Unii se ridică repede pe când alții au nevoie de timp mai mult.   Dumnezeu care cunoaște pe fiecare, și care este plin de îngăduință și de îndelungă răbdare, știe cum să ridice și cum să dea putere fiecăruia pentru a se ridica și a rămâne în picioare.

 

 

Încercarea credinței

 

Ceea ce câștigă biruința noastră asupra lumii este credința noastră și cel neprihănit va trăi prin credință. Bătălia care se dă între Satana și sfinți se dă pentru credință. Satana se luptă să ne facă să cădem de la credință, iar noi trebuie să ne luptăm ca să rămânem în credință. Prin credința în Numele Domnului Isus Hristos am fost salvați de la moartea veșnică și fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. De aceea Iuda, ne scrie ca să ne luptăm pentru credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Căderea de la credință înseamnă moarte; boldul morții este păcatul. Satana folosește căderea omului în păcat pentru a-l face să cadă de la credință. Dacă omul se ridică din căderea lui în păcat, rămâne în credință. Dar dacă în căderea lui își pierde credința, ajunge un căzut de la credință. Apoi pentru omul căzut de la credință nu se mai poate face nimic, căci nu mai este nici o jertfă pentru salvarea lui, iar el nici nu mai are credința necesară mântuirii.

Biruința în încercare vine prin sângele Mielului care ne spală de orice păcat: „Ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.”  (Apocalipsa 7:14)

 Tot în sângele Mielului este puterea prin care respingem atacurile Satanei. Simpla rostire a cuvintelor: „Sângele  Mielului,”   îndepărtează duhurile rele care ne îndeamnă la păcat. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viața chiar până la moarte. (Apocalipsa 12:11)

Toți credincioșii au nevoie să-și spele hainele nu numai în momentul venirii la Hristos, ci și după aceea, fiindcă toți greșim în multe feluri.   Intrarea pe porțile raiului este garantată pentru cei ce își spală hainele. Spălarea hainelor în sângele Mielului este o lucrare care ține până la atingerea stării de desăvârșire, când omul ajunge gata de a fi turnat ca o jertfă de plăcut miros (fără cusur) pentru Dumnezeu. (2 Timotei 4:6-8)

 

 

Căderea de la credință

 

Să vedem în continuare cum are loc căderea de la credință. Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul, dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22:32)

Știm că … păcatul, odată făptuit, aduce moartea. (Iacov 1:15)  Dar Petru a păcătuit și totuși nu a murit. Înseamnă că după înfăptuirea păcatului urmează un proces al morții, căderea în păcat fiind primul pas spre moarte. Știm că Petru după ce a păcătuit a plâns cu amar fiindcă i-a părut rău pentru fapta lui.   Se înțelege că a plâns înaintea lui Dumnezeu cerându-I iertare.   A avut credința că Dumnezeu l-a iertat și s-a ridicat din căderea lui. El a păcătuit fără voie și a fost iertat.

Să privim acum la un alt caz, cel al lui Iuda Iscarioteanu. Iuda a fost înștiințat de Domnul mai dinainte cu privire la trădarea pe care a pus-o la cale. (Luca 9:44; Ioan 6:70) Iuda tăcea și pregătea totul; i s-au cântărit chiar și arginții. (Matei 26:15,16) Apoi Domnul Isus l-a înștiințat, atenționându-l de gravitatea păcatului în care era deja intrat: „…vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului!   Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!”  Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a răspuns Isus, „tu ești! .” (Matei 26:24,25)

Iuda a săvârșit vânzarea în grădina Ghetsimani unde, chiar și acolo, a fost înștiințat de Domnul Isus pentru fapta lui: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (Luca 22:48), dar el s-a împotrivit tuturor mustrărilor.

De ce Domnul Isus nu s-a rugat și pentru credința lui Iuda? Din același motiv pe care îl scrie Ioan: „Este un păcat care duce la moarte, nu-i zic să se roage pentru păcatul acela.” (1 Ioan 5:16) Iuda se afunda-se atât de mult în păcat încât devenise un drac;  (Ioan 6:70) inima lui nu a mai avut sensibilitatea necesară pentru a reacționa pozitiv la mustrare.

Și lui Iuda i-a părut rău de păcatul lui, dar el nu a avut credința necesară pentru a cere iertare de la Dumnezeu. El căzuse de la credință prin săvârșirea păcatului cu voia.

Ce face Satana după ce omul a căzut în păcat? Prin duhul de necredință, îi spune omului că nu mai are iertare, deci de acum  poate să păcătuiască mai departe căci oricum el este căzut de la credință. Sau îi spune celui căzut: „Nu are rost să mai trăiești, ia-ți viața.”

Este posibil să cadă de la credință chiar și cel ce nu a păcătuit cu voia? Da, dacă nu este nimeni care să mijlocească pentru el, ori nimeni care să-l ridice. Petru ar fi putut să aibă aceeași soartă ca a lui Iuda Iscarioteanu; dacă nu s-ar fi rugat Domnul Isus pentru el; ar fi crezut spusele Satanei căzând în deznădejdea de moarte

 

 

Lepădarea de credință

 

Domnul Isus a zis:   „Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12:9)  Prin lepădarea de credință, omul, silit de alții sau de împrejurări hotărăște să se lepede de credință.

În România, pe vremea guvernării mareșalului Ion Antonescu, s-a dat ordin ca pocăiților să li se ceară să se închine la icoane și la cruce. Cei ce refuzau erau arestați și condamnați la închisoare. Unii care au fost mai slabi au cedat, iar alții mai tari au refuzat și au fost închiși. Apoi după un timp mareșalul Antonescu a fost arestat și credincioșii au fost eliberați din închisori. La întoarcerea lor de la închisoare au constatat că unii dintre cei ce se lepădaseră de credință au continuat să facă adunări așa cum făcuseră mai înainte. Cei care nu se lepădaseră de credință au zis: Noi nu ne adunăm cu cei ce s-au lepădat. Așa au apărut atunci două feluri de adunări: adunările lepădaților și adunările celor nelepădați.

În  „Cartea Martirilor”  scrisă de John Fox putem citi despre martiri care în timpul anchetelor s-au lepădat de credință dar care după aceea s-au căit și au fost omorâți pentru credință.

Dima, ajutorul lui Pavel în lucrare, s-a săturat să tot stea cu Pavel, slujindu-l la închisoare și a hotărât să-l părăsească: „Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic.” (2 Timotei 4:10)

Unii se leapădă de credință atunci când trebuie să se confrunte cu greutățile căii înguste: „Tot aşa, cei înfățișați prin sămânța căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie; dar n-au rădăcină în ei, ci țin până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” (Marcu 4:16,17)

Unii se leapădă prin acceptarea altor învățături, străine de adevăr: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare şi de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4:1)

Un motiv de lepădare poate fi pierderea răbdării: „Dacă răbdăm, vom şi împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, şi El se va lepăda de noi.” (2 Timotei 2:12)

Lepădarea de credință este o cădere în păcat care poate deveni un păcat de moarte dacă omul respectiv nu se căiește ca să fie iertat și spălat prin sângele Mielului. Dacă omul nu se ridică pentru că nu vrea, sau pentru că nu mai crede în iertare, ajunge să devină un căzut de la credință. Domnul are putere ca să ridice pe cel căzut în acest păcat așa cum a ajutat și a iertat pe Petru care s-a lepădat de trei ori.

 

 

Hula împotriva Duhului Sfânt

 

În timpul vechiului legământ dacă cineva a hulit Numele lui Dumnezeu era pedepsit cu moartea. Cine va blestema Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu. (Leviticul 24:16)

În Noul Legământ găsim că Domnul Isus a zis: „De aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” (Matei 12:31)

Am auzit cum oamenii din lume blestemă și înjură pe Dumnezeu și pe Domnul Hristos. Dar nu am auzit pe nimeni să blesteme ori să înjure pe Duhul Sfânt.   De asemenea nu am auzit pe nimeni să-L vorbească de rău pe Duhul Sfânt. Aceasta deoarece necredincioșii nu știu prea multe despre Duhul Sfânt. Toate aceste blesteme și înjurături li se iartă oamenilor dacă se pocăiesc. Dar dacă cineva blestemă, înjură sau vorbește de rău pe Duhul Sfânt nu poate avea iertare. A hulit împotriva Duhului Sfânt. Este un atac împotriva persoanei „Dumnezeu – Duhul Sfânt”.

 

Avantajele izbăvirii din cădere

 

Se cade să mulțumim Domnului pentru căderile noastre?   Da, trebuie să-I mulțumim pentru toate lucrurile, căci toate lucrurile lucrează împreună pentru binele nostru. De exemplu, nu aș fi cunoscut bucuria izbăvirii, dacă nu aș fi cunoscut amărăciunea înfrângerii. Unii oameni au fost izbăviți de mândrie în urma căderilor lor în alte păcate. Chiar împăratul David a rămas un om după inima Domnului, fiind izbăvit de mândrie tocmai prin căderile lui.

Autorul Psalmului 119 recunoaște înaintea Domnului avantajul de a fi fost izbăvit de mândrie: „Până ce am fost smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău.” (Psalm 119:67)

Nu ni se spune că Domnul Isus s-a rugat ca Petru să nu se lepede de Domnul, dar știm că s-a rugat să nu i se piardă credința. Petru trebuia să experimenteze căderea pentru a fi izbăvit de mândrie. Apoi a venit izbăvirea care a avut loc datorită rugăciunii Domnului pentru el. Tocmai acea mare grijă din iubire a Domnului pentru el îl determină să-L iubească pe Domnul mai mult decât ceilalți ucenici; și cui i s-a iertat mult a iubit mult. Din momentul declarației sale de dragoste pentru Domnul Isus, lui Petru i se putea încredința turma ce trebuia dusă la pășune, (Ioan 21:15-17) căci cel ce fusese  oaia căzută avea să înțeleagă situația oilor căzute.

 

 

Ce este de făcut în situații de căderi?

 

Puterea pe pământ de a declara pe un om ca fiind lepădat sau căzut de la credință, o are numai Duhul Sfânt împreună cu Biserica (nu Biserica fără Duhul Sfânt). Eu, ca persoană particulară, nu am dreptul de a spune despre o altă persoană că nu mai are iertare, sau că nu va fi mântuită, deoarece pot deveni, în felul acesta, ucigașul fratelui meu, anulându-i șansa de a se ridica din căderea lui.

Este foarte important ca bătrânii Bisericii să fie oameni plini de Duhul Sfânt și de înțelepciunea de sus pentru ca prin „Duhul de sfat și de tărie” să poată lua hotărâri drepte cu privire la cei ce păcătuiesc.

Am întâlnit un frate care după ce se pocăise a participat la nunta fiului său necredincios. Când în Duminica următoare s-a dus la adunare, bătrânii foarte autoritari i-au zis: „De ce ai mai venit? ești căzut.” Trecuseră câțiva ani și nimeni nu l-a chemat înapoi la adunare. Am căutat să-l încurajez spunându-i că Domnul nu l-a lepădat, dar eu nu aveam autoritatea celor care l-au legat. Am văzut și cazuri contrare când din cauză că nu se iau nici un fel de măsuri cu privire la cei ce păcătuiesc se creează motive de vorbiri de rău și de judecăți care slăbesc unitatea și puterea poporului.

Am văzut oameni care se consideră sfinți pentru că nu au săvârșit păcate mari, dar care stăruie în a trăi în păcate mici, în timp ce aruncă cu pietre în cei ce au săvârșit păcate mari. Orice fel de păcat, mare sau mic, dacă eu continui să-l fac cu bună știință și nu vreau să ies din el, poate deveni păcat de moarte. Nimic întinat nu poate intra în cer, de aceea trebuie să ne lăsăm de orice fel de păcat, mare sau mic. De asemenea orice păcat pe care l-am  săvârșit, dar pentru care niciodată nu-mi pare rău, nici chiar după ce am aflat că lucrul acela este într-adevăr un păcat, poate deveni păcat de moarte. Un exemplu în acest sens poate fi oprirea nașterilor de copii.

Nimic întinat nu poate intra în cer, de aceea trebuie să ne cerem iertare ca să fim spălați cu sângele Mielului și să ne lăsăm de orice fel de păcat, mare sau mic.

Dumnezeu nu leapădă pe cineva mai înainte de a-i oferi toate posibilitățile de a se salva: „Doresc Eu moartea păcătosului?” – zice Domnul Dumnezeu. „Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezechiel 18:23)

Spune-le: „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?” (Ezechiel 33:11) „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând. ” (Isaia 55:7)

Harul sau îndurarea lui Dumnezeu este ceea ce ne-a salvat și ne salvează din căderile noastre. Dar noi nu trebuie să glumim cu păcatul zicând că Dumnezeu este bun și ne iartă. Dumnezeu este un foc mistuitor și pedepsește păcatele copiilor Lui. Dacă Dumnezeu folosește căderile noastre spre binele nostru aceasta nu însemnează că noi trebuie să căutăm să păcătuim ca să avem parte de căderi, ci însemnează că Dumnezeu este atât de înțelept încât poate să schimbe în avantajul Lui și al nostru chiar și lucrările vrășmașului, făcându-l să cadă în groapa pe care o sapă. Un foarte grăitor exemplu este lucrarea Satanei de omorâre a Domnului Isus, pe care Tatăl a direcționat-o în folosul nostru, al tuturor.

„Cutremurați-vă și nu păcătuiți” ni se spune prin Cuvântul Sfânt, „învățați-vă să faceți binele, încetați să mai faceți răul; fie-vă groază de rău, alipiți-vă tare de bine; nu vă atingeți de nimic necurat; curățiți-vă mâinile păcătoșilor, simțiți-vă ticăloșia; râsul vostru să se prefacă în plâns și veselia voastră în tânguire. Cel ce stă în picioare să ia seama bine să nu cadă.” (Psalm 4:4; Isaia 1:16,17; Romani 12:9; Iacov 4:7-10; 1 Corinteni 10:12)

Omul, este acela care se leapădă de Dumnezeu prin atitudinea inimii lui care nu vrea să se pocăiască, apoi inima lui se împietrește:

- „Luați seama, dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel Viu.” (Evrei 3:12)

- „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:1,2)

- „Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.” (Evrei 3:13)

- „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu.” (Romani 2:50)

Dumnezeu, pentru copilul Lui, folosește și pedeapsa pentru a-l ajuta să iasă din situația lui păcătoasă; (Evrei 12:6-11) ori pur și simplu pentru că își merită pedeapsa, îl pedepsește în viața aceasta pentru a nu fi osândit odată cu lumea (1 Corinteni 11.32): „Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?” (Evrei 12:7) Pedeapsa este pentru o vreme: „Este destul pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai mulți; așa că, acum, este mai bine să-l iertați şi să-l mângâiați, ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire.”

(2 Corinteni 2:6, 7) Noi ca oameni putem să ajutăm pe cei căzuți, nu judecându-i sau vorbindu-i de rău, ci procedând așa cum ne învață Cuvântul Domnului: „Mustrați pe cei ce se despart de voi; căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alţii iarăși fie-vă milă cu frică…” (Iuda 1:22,23).   „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Şi ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Galateni 6:1)

 

Capitolul 12

 Suferința ca o Mare Binecuvântare

 

Suferința este manifestarea dragostei Lui Dumnezeu față de omenire. Din dragoste pentru noi Domnul Isus a suferit pe cruce durerile nașterii noastre din Dumnezeu. Dragostea adevărată suferă totul. (1 Corinteni 13:7) Din dragoste pentru El și pentru aproapele nostru și noi la rândul nostru suferim crucea, necazurile, durerile în trup, prigonirile și chiar moartea. Domnul Isus, modelul desăvârșirii noastre, a fost om al durerii, obișnuit cu suferința. (Isaia 53:3)  Pe El, Dumnezeu L-a desăvârșit prin suferințe măcar că nu a avut păcat. (Evrei 2:10) Domnul Isus ne cere și nouă să fim desăvârșiți: „Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5:48) Apostolul Petru ne scrie să ne înarmăm cu același fel de gândire ca al lui Isus (de a suferi), pentru ca prin suferința în trup s-o sfârșim cu păcatul (1 Petru 4:1), adică să atingem desăvârșirea.

Deci suferința este ceva de dorit în viața credinciosului. Ea face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la viața fiecăruia. Atunci când necazul sau încercarea vine peste noi, este pentru că am ajuns la punctul acela din planul lui Dumnezeu făcut mai dinainte cu privire la noi. Este tocmai timpul potrivit de a-I mulțumi lui Dumnezeu și chiar mai mult, de a privi aceasta ca o mare bucurie. (Iacov 1:2)

Noi obișnuim să ne rugăm Tatălui ca să ne curățească de tot ce este rău în noi, ca să ne sfințească și să ne desăvârșească și ca răspuns la rugăciunile noastre (care de fapt au fost făcute după voia Lui), El acționează folosind metodele cele mai bune pentru noi, adică ne mângâie cu nuiaua, ne dă suferințe, necazuri, pedepse, încercări, etc. Apoi apare reacția noastră care poate fi pozitivă (de bucurie, mulțumire și laudă la adresa lui Dumnezeu), sau negativă (de nemulțumire, amărăciune, cârtire, răzvrătire).

Este trist faptul că de multe ori uităm că necazul este tocmai răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre, și atunci când el vine, începem să ne rugăm pentru a fi îndepărtat de la noi, ca fiind ceva ciudat care nu ne trebuie. Ne este foarte ușor să mulțumim pentru zilele bune, dar trebuie să mulțumim și pentru zilele rele, căci și pe acelea tot Dumnezeu le-a făcut, spre binele nostru. Am văzut reacții ca acestea: „Fraților, am o cauză, rugați-vă pentru mine ca să fiu vindecat căci sunt bolnav; sau trec printr-un necaz, rugați pe Domnul să-l îndepărteze de la mine.”

Trebuie să știm că bolile, necazurile, nu sunt cauze, ci ele sunt efectele unor cauze. Trebuie găsit din ce cauză am ajuns să fim în necaz, din ce cauză Dumnezeu folosește nuiaua Lui, cerând nu îndepărtarea bolilor, ci rezolvarea cauzelor care le-au provocat. Reacția pozitivă ar fi cam așa: „Fraților, bucurați-vă împreună cu mine, căci Dumnezeu care mă iubește mi-a răspuns la cererile mele pentru curățire, sfințire, etc. și mi-a dat un necaz, o suferință, o încercare. Vă rog ajutați-mă în rugăciune ca să mi se dea răbdare și să înțeleg care este cauza că trec prin aceasta, ce rău anume trebuie să îndepărtez din viața mea, din caracterul meu, din familia mea și dacă este voia Domnului să mă vindece aș fi mai bucuros.”  Cauza fiind îndepărtată, efectul poate să dispară, fiindcă nu mai există cauza care să-l determine.

Am întâlnit credincioși care fiind în suferință, lăudau pe Domnul pentru aceasta. Vizitând o soră cu numele Suzana, bolnavă de cancer osos, la Nămoloasa, Galați, am fost impresionat de felul ei pozitiv de a primi suferința. Măcar că avea dureri foarte mari, încât lacrimile erau permanente, lăuda pe Domnul și nu se plângea, ci dimpotrivă căuta să mângâie pe cei ce o vizitau, astfel că cei ce veneau s-o întărească, plecau ei înșiși întăriți.

Apostolul Pavel zice:   „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Isus, cu privire la voi” (1 Tes. . 5:18); „Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă.” (2 Corinteni 4.17)

Unchiul meu de la Oarja care a fost bolnav de la vârsta de 16 ani până la 46 de ani când a plecat la Domnul, mulțumea Domnului pentru suferință zicând: „Ce bine este că sunt bolnav.”

În dimineața unei zile am primit un mesaj Dumnezeiesc care zicea astfel: „Nu poți pune alături necazul tău ciudat, de slava ce te-așteaptă în cerul minunat.”

Este bine să cerem Domnului încercări și necazuri? Desigur, căci așa este mult mai ușor de a mulțumi când ele vin. Împăratul David se ruga astfel: „Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi inima!” (Psalm 26:2)

Ce se poate întâmpla dacă strigăm la Domnul ca să îndepărteze paharul (încercarea, necazul, boala) de la noi, nelăsând ca răbdarea să-şi facă desăvârșit lucrarea, ca să ajungem desăvârșiți, întregi şi să nu ducem lipsă de nimic? (Iacov 1:4)

Dumnezeu, în credincioșia Lui, va răspunde la rugăciunile noastre insistente, îndepărtând necazul sau vindecând boala. Apoi noi îi vom mulțumi și vom vesti minunile Lui de vindecare. Dar scopul lui Dumnezeu cu privire la noi poate rămâne neîmplinit. Nu am lăsat ca încercarea să-și facă pe deplin lucrarea de transformare în viața noastră, având în vedere planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Deci, am avut credință în puterea lui Dumnezeu de a ne vindeca, dar nu am avut răbdarea de a trece prin încercarea pe care El o trimisese peste noi. Am zădărnicit astfel planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Vestim minunea de vindecare trupească după ce am zădărnicit vindecarea noastră duhovnicească sau sufletească pe care Domnul a vrut s-o facă prin suferința trimisă de El. Astfel putem deveni sănătoși trupește, în timp ce am rămas nevindecați duhovnicește.

Ce mai poate face Dumnezeu pentru noi după ce am zădărnicit planul Lui de vindecare duhovnicească?   Poate să ne trimită alte necazuri, sau boli. Sunt cazuri de credincioși care mărturisesc multe minuni de vindecare din viața lor. De ce? Pentru că ori de câte ori după vindecare le-au fost trimise alte boli (fiindcă erau necesare), ei au reacționat în același fel stăruind ca ele să fie luate de la ei. Am auzit cuvinte ca acestea la rugăciuni pentru bolnavi: „Fraților vreau să laud pe Domnul și să-I mulțumesc căci m-a vindecat de multe ori. Și acum vă rog să vă rugați pentru mine fiindcă iarăși sunt bolnav.” Astfel, există oameni mereu vindecați, dar mereu bolnavi.

Unii fiindcă nu reușesc să atingă, nivelul de credință pentru ca să fie vindecați, duc suferința înainte cu nemulțumiri, cu cârtiri, până când prin suferință este zdrobită starea de împotrivire și apoi Domnul, ori îi ia acasă la El, ori dacă au ajuns la nivelul de creștere duhovnicească de care era nevoie prin acceptarea voii Lui, îi poate face niște vase de cinste pentru lucrarea Lui. Dumnezeu, fiindcă ne iubește, ne mântuiește, ne curățește până la urmă și ne ia acasă, dar planurile minunate cu privire la lucrarea Lui cu noi s-ar putea să rămână nerealizate datorită neacceptării voii Lui.

                Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Deci, dacă cineva se curăță de acestea, va fi un vas de cinste, sfințit, folositor Stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 2:21)

Domnul Isus ne sfătuiește să cumpărăm de la El aur curățit prin foc.  (Apoc. 3:18) Aceasta se face prin acceptarea cuptorului de foc, căci: „aurul se încearcă prin foc.” (1 Petru 1:7)

Nu este rău a dori vindecarea trupească, ori a apela la ajutorul medicinei, căci și pe acestea Dumnezeu le-a lăsat pentru binele omului, ci este necesar a rămâne într-o stare de pace și mulțumire acceptând voia Domnului cu privire la noi în toate lucrurile. L-am rugat pe Domnul ca în cazul că vreo dată voi cere de la El ceva care nu este după voia Lui, să nu mă asculte.

Domnul Isus, pentru a fi adus ca jertfă trebuia să fie Mielul fără cusur al lui Dumnezeu. Blândețea și smerenia sunt ceea ce caracterizează un miel. Domnul Isus se prezintă pe Sine însuși ca fiind blând și smerit cu inima, cerându-ne să învățăm de la El. Blândețea și smerenia se învață în școala răbdării. Încercările lucrează răbdare. Avem nevoie de necazuri pentru a deveni blânzi ca niște miei și fără răutate ca niște copilași.

Moise, era caracterizat ca fiind cel mai blând om de pe pământ. Pentru a deveni așa Dumnezeu l-a trecut prin școala răbdării, timp de patruzeci de ani. Așa l-a făcut un vas de cinste pe care l-a folosit pentru lucrarea Lui. În ce privește sănătatea trupească, apostolul Ioan ne ajută să înțelegem că ea depinde și de sănătatea sufletească. (3 Ioan 1:3)

Deci să ne rugăm ca Domnul să ne vindece mai întâi sufletește și duhovnicește, iar dacă este voia Lui, să ne vindece și trupește.

Acum să privim puțin la neprihănitul Iov. Dumnezeu îngăduie Satanei să-l încerce. Iov nu înțelege rostul încercării, argumentând, și plângăndu-se de soarta lui. Dumnezeu îi vorbește prin Elihu: „Să fie (Iov) încercat dar mai departe, fiindcă vorbește ca cei răi... ” (Iov 34:36) Tot prin Elihu, Iov este înștiințat că Dumnezeu vorbește omului când într-un fel când în altul, dar omul nu ia aminte. El vorbeşte prin vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înștiințări şi le întipărește învățăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile sabiei. Şi prin durere este mustrat omul în culcușul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele. (Iov 33:14-19) Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, şi prin suferință îl înștiințează. (Iov 36:15)

Dumnezeu vorbește lui Iov din mijlocul furtunii prezentându-Și atotputernicia și înțelepciunea Sa. Iov îi dă dreptate lui Dumnezeu zicând: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit o dată, şi nu voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic.” (Iov 40:4,5)  Apoi Iov recunoaște puterea lui Dumnezeu de a controla toate lucrurile: „Știu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”  (Iov 42:2)

În final, Iov, copleșit de măreția lui Dumnezeu exclamă: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în țărână şi cenușă.” (Iov 42:5,6)

Apoi găsim cum Dumnezeu, după ce Și-a atins scopul încercării lui Iov, aducându-l la starea după voia Lui, schimbă suferința în fericire, dublându-i binecuvântarea. Dacă neprihănitul Iov a avut nevoie ca să fie trecut prin suferință pentru a se smeri și pentru a se pocăi, oare eu nu am nevoie de suferință.   Dacă Domnul Isus a suferit și noi suntem chemați la suferință. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. (1 Petru 5:10)

Iacov, fratele Domnului, ne dă o soluție pentru eliminarea cauzelor care aduc bolile trupești - mărturisirea păcatelor:                                       
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. (Iacov 5:16)

 

 

Necazul cel mare

 

Sfânta scriptură ne atenționează că înainte de venirea Domnului, biserica Lui va fi trecută printr-un necaz foarte  mare, pentru a fi curățită și desăvârșită. (Daniel Cap. 12) Sfinții vor fi prigoniți și omorâți de către fiara care va pretinde închinare. Va fi un necaz foarte mare pe întreg pământul (nu doar în Israel) timp de trei ani și jumătate (42 de luni). (Apocalipsa  Cap. 13) Dar Domnul Isus, la venirea Lui îndată după necazul acela mare, va trimite pe îngerii Lui care vor aduna pe toți aleșii Lui din cele patru vânturi ale pământului, de la o margine a cerului până la cealaltă. (Matei 24:29-31) Atunci El își va întinde cortul Lui peste ei și nu-i va mai dogorî nici soarele, nici vreo arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, şi Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor. (Apocalipsa 7:9-17) Este bine, deci, ca acele zile de necaz să ne găsească obișnuiți cu suferința.

 

 

                                                                       Capitolul 13

Condiții pentru Așteptarea Venirii Domnului

 

Visul sorei Zina

O soră credincioasă din Portland, numită Zina, a primit din partea Domnului un vis în care se arăta cum trebuie să fie statura duhovnicească a credincioșilor ce așteaptă venirea Domnului Isus a doua oară și cum se poate ajunge la acea statură.

În visul sorei se arăta că erau trei stări duhovnicești, sau trei etape prin care omul lui Dumnezeu trebuie să treacă în creșterea lui duhovnicească pentru a ajunge la statura de gata, pentru a putea avea parte de răpire. Rugăciunea era arătată ca fiind factorul principal în lucrarea aceasta de pregătire. Se vedeau în visul sorei, trei grupe de credincioși care se rugau în trei clădiri diferite. Fiecare grupă corespundea uneia din cele trei etape de pregătire.

Astfel sora s-a găsit pe ea însăși în prima etapă. Sora se ruga, dar nu oricum, ci se lupta în rugăciune. Ținta luptei ei era să atingă prin rugăciune o statură de creștere duhovnicească și părtășie cu Domnul cât mai înaltă ca să poată intra în rândurile celor din a doua etapă care se aflau în a doua clădire. Împreună cu sora Zina se ruga și mama ei. În timpul luptei lor uneori se deschidea ușa de la cea de a doua clădire și sora putea să vadă pe cei ce se rugau acolo. Se putea vedea diferența dintre cele două stări. Rugăciunile celor din a doua clădire erau mult mai fierbinți, erau făcute în unitate printr-o mare putere a Duhului Sfânt. Credincioșii se rugau prin Duhul Sfânt, prin vorbiri în alte limbi; era o stare duhovnicească înălțătoare.

După multă luptă în rugăciune mama sorei Zina a reușit să intre în a doua clădire unde se rugau cei din a doua etapă de pregătire pentru răpire. Sora Zina se gândea că mama ei a reușit să intre în a doua etapă fiindcă ea nu avea așa multe grijuri pământești, cum ar fi creșterea copiilor și ocupațiile zilnice ale vieții de familie. Dar a continuat lupta ei în rugăciune cu mai mult zel. După multă luptă în rugăciune a reușit să intre și ea în categoria celor din a doua etapă de creștere duhovnicească care se rugau în a doua clădire. Acolo a întâlnit-o pe mama ei care văzând-o i-a zis: „Ai reușit!” „Da, dar greu” a răspuns sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei. „Nu știi…” a fost răspunsul sorei Zina.

Acolo se ducea o luptă în rugăciune mult mai fierbinte pentru a se putea intra în cea de a treia și ultima categorie a credincioșilor. Aceia atinseseră statura de gata pentru venirea Domnului Isus. Și de aici, din a doua clădire, se putea vedea, când se deschidea ușa, statura celor din a treia clădire. Rugăciunile celor ce erau acolo se auzeau ca un vuiet cam așa cum s-a auzit în ziua de cincizecime. Nici măcar nu era nevoie de cuvinte. Unirea Duhului era deplină. Credincioșii erau una cu Domnul în mod desăvârșit.

Dorința sorei Zina de a ajunge acolo, în cea de a treia categorie de credincioși, era tot mai mare. De aceea sora se lupta tot mai fierbinte în rugăciune ca să atingă acea statură de gata, și apoi să rămână gata pentru răpire. Mama sorei a ajuns să intre în a treia clădire înaintea ei, iar sora a continuat lupta cu mai mult zel. După multă luptă în rugăciune prin puterea Duhului Sfânt, a reușit și sora Zina să intre acolo unde ajunsese mama ei. Acolo, din nou, a întâlnit-o pe mama ei care văzând-o i-a zis: “Ai reușit!” „ Da, dar greu” a răspuns sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei. „Nu știi…” a fost răspunsul Sorei Zina.

Prezența Domnului Isus între cei din această categorie a credincioșilor care erau gata pentru răpire era foarte reală, și comunicarea se făcea fără cuvinte care să fie auzite, căci era o legătură desăvârșită, permanentă. Era o atmosferă cerească.

Domnul Isus i-a zis sorei Zina: „Acum du-te și spune credincioșilor mei ceea ce ți-am arătat și cum trebuie să se pregătească pentru venirea mea.”  Sora Zina a făcut ceea ce i-a zis Domnul Isus. S-a dus și a înștiințat pe credincioși despre lucrurile care i-au fost arătate și despre felul cum trebuie să se pregătească pentru venirea Domnului Isus. Dar, spre surprinderea ei, nu a fost luată în seamă nici chiar de credincioșii pe care altădată îi știa foarte aproape de Domnul. Dezamăgită, a zis: „Doamne Isuse, acum când venirea Ta este așa de aproape, nepăsarea credincioșilor Tăi este așa de mare!” Așa s-a sfârșit visul sorei Zina.

 

 

Visul unei surori din Portland

 

O soră credincioasă din Portland, Oregon (care nu mi-a dat permisiunea să-i scriu numele) a avut un vis dumnezeiesc. A văzut cum două familii erau într-o ceartă foarte aprinsă. La un moment dat a văzut cum din cer a coborât o pasare albă și mare. Cele două familii care se certau văzând pasărea aceea au fugit până au dispărut. După ce pasărea a coborât pe pământ a văzut cum un înger al lui Dumnezeu a ieșit din interiorul ei. Îmbrăcămintea îngerului era de culoare albă iar fața lui radia bucurie. El avea un dosar în mâinile lui. Coperta dosarului era în trei culori: roșu, alb, albastru; iar într-un colț erau imprimate cinci stele. Îngerul a deschis dosarul acela și a arătat evenimente care trebuie sa aibă loc în viitor. Sora își amintește doar atât că la unul din acele evenimente era scris cuvântul „neocomunism. ” În vis sora își zicea că trebuie să arate acest dosar fratelui Nelu Niță pentru deslușirea lui. Visul s-a încheiat cu o cântare având în vedere venirea Domnului Isus pe care sora o cânta cu bucurie. Sora s-a trezit cântând refrenul acesta al cântării: „Vom pleca, da noi vom pleca unde nu vor fi dureri și necaz; bucuroși în slava Lui noi vom pleca.”

Eu, Nelu Niță, am fost contactat de sora care mi-a spus visul, la care Domnul mi-a dat următoarea deslușire:

Visul are în vedere poporul Domnului care la ora aceasta se află într-o stare de dezbinare, în neînțelegeri denominaționale, etc. Dacă la intervenția divină certăreții au dispărut înseamnă că duhurile de dezbinare vor fugi. Faptul că îngerul Domnului era bucuros arată că el aducea vești bune pentru poporul Domnului. Comunism, înseamnă că Domnul va aduce iarăși vremurile epocii de aur a creștinismului când toți credincioșii erau într-o părtășie deplină (aveau toate lucrurile în comun).   Prefixul „neo” care pre cedează cuvântul „comunism” arată că această lucrare va fi una nouă, spirituală, întrecând în putere și slavă pe cea de la început (El face toate lucrurile noi).

Referitor la cele trei culori, am găsit că există un stat al cărui drapel este colorat cu cele trei culori: roșu, alb, albastru. Numele acestui stat este: „Réunion”. Cuvântul acesta spune același lucru pe care îl așteptăm și îl dorim cu toții. Cele cinci stele reprezintă cele cinci slujbe duhovnicești pe care Dumnezeu le-a dat pentru desăvârșirea și creșterea sfinților, până vom ajunge toți la înălțimea staturii plinătății Celui ce este Capul, Hristos. Aceste slujbe sunt: apostoli, proroci, evangheliști, păstori și învățători. (Efeseni 4:11-16) Cele cinci slujbe mai pot fi interpretate ca cele cinci degete ale mâinii lucrătoare a lui Dumnezeu. (Fapte 4:30)  Deci conținutul dosarului are în vedere pregătirea miresei prin reunirea sfinților, apoi desăvârșirea lor în vederea întâmpinării Mirelui care, după cum s-a arătat prin cântarea din finalul visului, va veni curând. Da, Cel ce vine va veni și nu va zăbovi, dar ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

 

 

 

Capitolul 14

 

Să-L cunosc pe El…

 

Moise, omul lui Dumnezeu a dorit să vadă fața lui Dumnezeu, dar nu era cu putință ca omul muritor să vadă fața lui Dumnezeu și să rămână în viață. David și alți oameni ai lui Dumnezeu căutau fața lui Dumnezeu sau îl rugau să facă să strălucească fața Lui. Dorința aceasta a oamenilor a împlinit-o Dumnezeu trimițând în lume pe Fiul Său care este chipul Său. (Coloseni 1:15) Astfel ucenicii Domnului Isus au privit slava Lui, au văzut strălucind fața Lui pe munte. Domnul Isus a zis că cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu.   Acest lucru a devenit realitate când Dumnezeu – Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi.

Apostolul Pavel a văzut strălucirea feței Lui pe drumul Damascului. Dar apostolul nu rămâne satisfăcut pe deplin cu faptul că l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu, ci merge mai departe dorind să-l cunoască pe El ca Dumnezeu. De aceea el zice: „… să-l cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtășia suferințelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui.” (Filipeni 3:10)

Pentru a cunoaște bine o persoană este nevoie de a te apropia de acea persoană. Dar ca să te apropii va trebui să iubești. Numai dragostea poate să îndepărteze toate zidurile de despărțire. Cu cât iubești mai mult o persoană cu atât mai bine o cunoști. Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8,16) Lucrarea lui Dumnezeu cu noi este ca prin Fiul Dragostei Lui să devenim ca El, adică fii ai Dragostei Lui. De aceea ținta poruncii este dragostea, care vine: dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credință neprefăcută. (1Timotei1:5)                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                           Pentru a-L cunoaște pe Domnul trebuie a-L iubi și pentru a-L iubi trebuie o inimă curată, (sinceră, fără viclenie). Cugetul bun, sau curat se întreține prin cugetarea la Cuvântul Domnului, dar cine cugetă la lucruri rele își întinează cugetul. Prin cugetarea la Cuvântul Lui și prin rugăciune, se petrece timp cu El, se cinează cu El. Credința neprefăcută este credința totală în singurul Dumnezeu adevărat. Orice credință la care s-au adăugat idoli, interese personale, învățături străine de adevăr, este o credință prefăcută, nesinceră, alterată.

Chiar în viața de toate zilele dacă vrei să te apropii cu nesinceritate de o persoană, inima acelei persoane s-ar putea să simtă aceasta și se va închide față de tine. Dar Dumnezeu care cunoaște toate ascunzișurile inimilor se va lăsa El cunoscut de noi care am fi nesinceri față de El?

Pentru a cunoaște pe cineva trebuie a petrece foarte mult timp împreună, adică a avea părtășie. Ca să înțelegem mai bine acest lucru să privim la o ilustrație din viață. De exemplu, cine poate zice că îl cunoaște pe președintele unei țări? Oricine ar putea zice că îl cunoaște pentru că l-a văzut apărând la televiziune, sau l-a văzut când a fost în vizită în orașul lui. Cineva i-a strâns mâna președintelui. Altcineva a avut un interviu sau chiar mai multe cu președintele. Cineva chiar a luat masa împreună cu el. Toate acestea sunt doar contacte tangențiale cu persoana președintelui. Dar există și persoane care chiar îl cunosc: soția și copiii președintelui. Ei au părtășie permanentă cu el, cinează cu el, locuiesc împreună cu el. Ei îl iubesc. Ei sunt într-adevăr cunoscuți și iubiți de către președinte.

Rugăciunea Domnului Isus cu privire la noi a fost așa: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care l-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3) De aceea Domnul Isus stă la ușă și bate, ca să cineze cu noi, să ne ofere posibilitatea de a-L cunoaște și de a fi cunoscuți de El. Cunoscându-L pe Domnul Isus, fiind tot timpul cu El, putem cunoaște caracterul Lui, și astfel putem deveni ca El.    Cei ce se iubesc locuiesc împreună. Domnul Isus a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el.” (Ioan 14:23)

Domnul Isus a spus că în ziua aceea mulți vor pretinde că au făcut minuni în Numele Lui, dar El le va răspunde că niciodată nu i-a cunoscut. (Matei 7:22,23) Este cum le-ar zice: Voi ați iubit mult lucrările Mele, și ați fost foarte mult timp ocupați cu ele, dar nu ați avut timp pentru Mine, pentru a cina cu Mine, pentru a petrece timp împreună, pentru a Mă cunoaște și pentru a vă cunoaște.

 

 

Capitolul 15

Fraților, ce să Facem? . .

 

După ce Apostolul Petru a vorbit în ziua Cincizecimii celor ce se adunaseră pentru a vedea cele ce s-au petrecut la revărsarea Duhului Sfânt, aceia străpunși fiind la inimă au strigat: „Fraților ce să facem?”  „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

 

Ce este pocăința?

- Este o recunoaștere a stării păcătoase prin care omul a ajuns separat de Dumnezeu, și căindu-se înaintea Lui, se roagă pentru iertare. (Fapte 8:22)

- Este primul cuvânt cu care Ioan Botezătorul, cât și Domnul Isus, și-au început lucrarea de propovăduire: „Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor este aproape.” (Matei 3:2; 4:17)

- Este lucrul pe care trebuie să-l facă orice om. Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință şi poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. (Fapte 17:30)

- Este o lucrare pe care omul o face prin credința care vine în urma auzirii Cuvântului, căci fără credință este cu neputință să ne apropiem de Dumnezeu. (Evrei 11:6)

- Este lucrarea Duhului Sfânt în inima omului. Duhul Sfânt îl dovedește pe om păcătos și-l îndeamnă să se pocăiască. (Ioan 16:8)

- Este schimbarea felului de a gândi printr-o înnoire în duhul minții. (Efeseni 4:23)

 

Ce este Botezul în apă?

- Este o poruncă dată de Domnul Isus: „Cine va crede și se va boteza va fi mântuit... ” (Marcu 1:16)

- Este o imagine închipuitoare care mântuiește pe cei ce cred și este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 3:21)

- Este îngroparea omului vechi și învierea omului nou împreună cu Hristos. (Romani 6:4; Coloseni 2:12)

- Este îmbrăcarea cu Hristos. (Galateni 3:27)

- Este lucrarea de curățire a Bisericii prin Cuvânt, premergătoare sfințirii. (Efeseni 5:26)

- Este garanția iertării celui ce s-a pocăit. (Fapte 2:38)

 

Cine are dreptul de a fi botezat?

- Cel ce se pocăiește. (Fapte 2:38)

- Cel ce crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. (Fapte 8:37; Marcu 1:16; Evrei 11:16)

 

Ce este darul Duhului Sfânt?

- Este umplerea cu Duhul Sfânt sau botezul cu Duhul Sfânt. (Marcu 1:8)

- Este pecetluirea credinciosului pentru ziua răscumpărării. (Efeseni 1:13; 4:30)

 

 

Capitolul 16

Fiți Plini de Duh. . !

 

A fi plini de Duhul Sfânt este nu numai o promisiune, (Ioel 2:28; Fapte 1:8, etc.) ci și o poruncă dată fiecărui mădular al Bisericii: „... fiți plini de Duh!” (Efeseni 5:18) În urma revărsării Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului Isus, toți s-au umplut de Duhul Sfânt.

 

Cum arătau oamenii plini de Duhul Sfânt?

- Se manifestau într-un mod care părea ciudat față de cei de afară. (Fapte 2:12,13)

- Vorbeau și lăudau pe Dumnezeu în alte limbi cunoscute sau necunoscute de cei ce ascultau. (Fapte 2:4; 1 Corinteni 14:2)

- Propovăduiau Cuvântul cu îndrăzneală (Fapte 4:31), cu înțelepciune (Fapte 4:8) și cu puterea semnelor și a minunilor. (Fapte 6:8,10)

- Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. (Fapte 2:42)

- Erau o inimă și un suflet. (Fapte 4:32)

Duhul Sfânt este prezentat de Domnul Isus ca fiind „Apa Vieții”:  „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”  Spunea lucrurile acestea despre Duhul Sfânt care nu fusese încă dat. (Ioan 7:38,39)

Pentru a înțelege ce înseamnă a fi plini de Duhul Sfânt să privim la imaginea prezentată de Dumnezeu în cartea lui Ezechiel, capitolul 47.  Prorocul a intrat într-un râu care seamănă foarte mult cu râul vieții din cartea Apocalipsa 22:1,2. Unitatea de măsură a adâncimii apei era chiar trupul omenesc. În apa acestui râu se putea intra până la glezne, până la genunchi, până la brâu sau până când tot trupul se putea scufunda și apa nu se mai putea măsura. Această fază de scufundare sau imersiune, înseamnă Botez (latin: botezo → scufundare).

Noi putem avea din Duhul Sfânt o măsură mai mare sau mai mică în funcție de cât de departe intrăm în apă sau chiar fără măsură dacă intrăm acolo unde apa ne poate acoperi. Domnul Isus a zis despre Duhul Sfânt că El va fi în noi și cu noi (Ioan 14:7); este tocmai imaginea celui care atunci când înoată în râul vieții are apa în jurul lui și în el dacă o bea în timpul acela. (Psalm 110:7)

 

Cum putem să fim umpluți (botezați) cu Duhul Sfânt?

- Prin rugăciune stăruitoare. (Fapte 1:14); 4:31) Domnul Isus a promis că Tatăl nostru din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-l cer. (Luca 11:13)

- Prin auzirea Cuvântului propovăduit cu puterea Duhului Sfânt, precum în casa sutașului Corneliu. (Fapte 14:4)

- Prin punerea mâinilor de către oameni plini de Duhul Sfânt. (Fapte 8:17; 19:6)

 

Cum putem ști că am fost botezați cu Duhul Sfânt?

- Semnul primirii botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi. (Fapte 2:4; 10:44-47; 19:6)

 

Se poate ca cineva să fi fost botezat cu Duhul Sfânt fără să fi vorbit în alte limbi?

- Nu. A putut să fie cercetat sau însuflat de Duhul Sfânt, dar nu umplut.

Umplerea deplină se manifestă prin vorbirea în limbi. (Fapte 2:4; 10:44-47; 19:6)

 

De ce este necesară vorbirea în alte limbi?

- Ca semn pentru cei necredincioși. (1 Corinteni 14:22)

- Când mă rog în altă limbă duhul meu se roagă, fără ca mintea mea să participe. (1 Corinteni 14:14) Atunci Duhul Sfânt mijlocește la Tatăl pentru sfinți. (Romani 8:26)

 

A fost botezul cu Duhul Sfânt promis numai primilor creștini, sau și nouă, copiii lor din vremurile din urmă?

- Apostolul Petru spune: „Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru. (Fapte 2:39)

 

Cum putem să ne menținem plini de Duhul Sfânt?

- Rugându-ne în toată vremea prin Duhul. (Efeseni 6:11)

- Rugându-ne fierbinte. (Iacov 5:16)

- Rugându-ne împreună. (Fapte 4:24,31)

- Ne întristând pe Duhul Sfânt, prin neascultarea de îndemnurile Lui. (Efeseni 4:30)

- Stăruind în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni. (Fapte 2:42)

 

Putem avea Duhul Sfânt chiar dacă nu am primit botezul cu Duhul Sfânt?

- Da, putem avea o măsură mai mare sau mai mică, dar nu putem fi plini de Duhul Sfânt, adică fără măsură. ( Ioan 3:34) Domnul Isus suflase peste ucenicii Lui zicându-le: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20:22); totuși a trebuit după aceea să fie botezați cu Duhul Sfânt. (Fapte 1:5)

 

Pot face semne și minuni și aceia care nu au fost botezați cu Duhul Sfânt?

- Da, ucenicii primiseră putere de la Domnul Isus să vindece bolnavii, să scoată afară dracii, să învieze morții, mai înainte de a fi botezați cu Duhul Sfânt. (Matei 10:8)

 

Putem fi botezați cu Duhul Sfânt dacă nu am fost botezați în apă?

Da. Cei din casa lui Corneliu au fost botezați cu Duhul Sfânt, apoi au fost botezați în apă. Sunt foarte frecvente cazurile când copii, nebotezați în apă, sunt botezați de Domnul cu Duhul Sfânt și vorbesc în limbi. (Fapte 10:44)

 

De ce este necesar Botezul cu Duhul Sfânt?

- Pentru a primi puterea de a fi martori ai Domnului Isus până la marginile pământului (Fapte 1:8); apostolul Pavel o numește: „Această putere nemaipomenită.” (2 Corinteni 4:7)

- Pentru a primi darurile Duhului Sfânt, necesare zidirii sufletești a bisericii. (1 Corinteni 12:4)

- Pentru a primi pe „Mângâietorul” care ne învață toate lucrurile și ne aduce aminte poruncile Domnului Isus. (Ioan 14:26)

- Pentru a fi plini (umpluți) de Duhul. (Fapte 2:4; 4:31)

- Pentru a fi plini de roada Duhului. (Galateni 5:22)

- Pentru a ni se arăta o cale nespus mai bună. (1Corinteni 12:31)

- Pentru a fi în clocot pentru Domnul. (Apocalipsa 3:16)

- Pentru a fi călăuziți în tot adevărul. (Ioan 16:13)

- Pentru a avea parte de învierea din morți.  (Romani 8:11)

- Pentru a ne ruga prin Duhul. (Efeseni 6:18; Iuda 1:20)

- Pentru ca să facem să moară faptele trupului și să trăim (Romani 8:13)

 

Se poate ca Duhul Sfânt să se depărteze de noi?

- Da, de aceea apostolul Pavel ne scrie: „Nu stingeți Duhul.” (1 Tes. 5:19)

- Se poate ca un om care a fost plin de Duhul Sfânt cândva să ajungă la o statură de om căldicel și chiar să ajungă la o măsură a Duhului mai mică decât altul care nu a fost niciodată botezat cu Duhul Sfânt.

Pierzând starea de clocot putem risca să fim vărsați din gura Domnului Isus. (Apocalipsa 3:16) Contează cum vom fi găsiți la venirea Domnului Isus, nu cum am fost cândva. Sunt credincioși care au fost botezați cu Duhul Sfânt dar care au ajuns să spună că cei ce nu au fost botezați cu Duhul Sfânt nu sunt mântuiți. Această atitudine față de frați nu este una duhovnicească. Am văzut frați nebotezați cu Duhul Sfânt, fiind mai duhovnicești decât alții care au fost cândva botezați cu Duhul Sfânt dar care s-au răcit după aceea. Domnul este Cel ce cunoaște pe cei ce sunt ai Lui. (2 Timotei 2:19)

 

 

Capitolul 17

Un Strigat în Miez de Noapte

 

La miezul nopții s-a auzit o strigare: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Matei 25:6) Vegheați, dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. (Marcu 13:35)                                                                               
                Pe la miezul nopții, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau. (Faptele apostolilor 16:25)

Mă scol la miezul nopții să Te laud pentru judecățile Tale cele drepte. (Psalmi 119:62)

În noaptea a paisprezecea, pe când eram împinși încoace şi încolo cu corabia pe marea Adriatică, pe la miezul nopții, marinarii au bănuit că se apropie de pământ. (Faptele apostolilor 27:27)

                Moise a zis: „Aşa vorbește Domnul: „Pe la miezul nopții, voi trece prin Egipt. (Exodul 11:4)

La miezul nopții, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui faraon, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniță, şi până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor. (Exodul 12:29)

 

 

Încheiere

 

                Sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Ne apropiem de miezul nopții când întunericul păcatului își atinge apogeul. Datorită stării tot mai avansate de păcătoșenie a celor de afară, poporul Domnului este tot mai mult atacat și în pericol de a fi contaminat de păcat. Familia, care este - nucleul societății - este tot mai mult desconsiderată și pe cale de a fi înlocuită cu alte sisteme, străine chiar și de bunul simț omenesc. Copiii noștri sunt confruntați cu pericole tot mai mari din partea lumii. Mas – Media, școala, prietenii, colegii de școală, colegii de serviciu, influențează felul de a gândi al celor tineri, astfel ca învățăturile părinților să li se pară depășite. Bisericile, parcă pierd influența asupra familiilor și asupra tinerilor. Din cauza lipsei de putere duhovnicească, pentru a face față presiunilor din afară, tot mai multe biserici apelează la programe artificiale. Se încearcă involvarea tinerilor în diferite programe muzicale sau de altă natură pentru a-i ține totuși în biserici.

Ce va fi cu generațiile care vin, dacă lucrurile vor continua tot așa? Puterea Duhului Sfânt prin care altădată cei înrobiți de diferite patimi erau eliberați se manifestă tot mai puțin. Ne uităm neputincioși la copiii noștri pe care am vrea să îi vedem izbăviți de sub puterea drogurilor, a pornografiei sau a altor duhuri rele care bântuie lumea de acum. S-a schimbat Dumnezeu? Nicidecum. Noi ne-am schimbat. Puterea Cincizecimii fusese dată ca să fie cu noi până la sfârșit.  (Matei  28:2) Unde am ajuns prin starea de ne veghere? Într-adevăr este foarte ușor a coborî, dar este foarte greu a recâștiga terenul pierdut.

                Sunt convins că avem nevoie de un staul al lui Dumnezeu, unde prezența Păstorului cel Bun să se manifeste așa ca pe vremea primilor creștini. O întoarcere la ceea ce am pierdut este soluția izbăvitoare. „Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” - este chemarea Bunului Păstor. (Apocalipsa 2:5) Primul pas în direcția aceasta nu poate fi altul decât rugăciunea fierbinte, din toată inima, a celor ce într-adevăr simt marea nevoie pentru o trezire cum nu a mai fost vreodată: „Trezirea de la miezul nopții?”  (Matei 25:6,7)  Avem nevoie de intervenția Domnului Isus, acum, mai mult ca oricând.   Amin!

 

*****

 

               Chemarea Iubirii

 

Dumnezeu în  mila-i mare

Pentru fiul cel pierdut,

Cheamă: „Vino s-ai iertare,

Te iubesc, ca la-nceput!

 

Vreau să fii cu Mine-acasă,

Cu toți frații tăi iubiți.

Lasă lumea păcătoasă,

Nu te vinde pe arginți.

 

Nu lăsa să treacă vremea

Îndurării Celui Sfânt,

Azi te scoală, te grăbește,

Viața-i scurtă pe pământ.

 

M-ai rănit și plâng, știi bine,

Sufăr... ca un răstignit.

Mi-am dat viața pentru tine;

Tu de Mine ai fugit.

 

Dar, de nu te-ntorci la Mine,

Va veni un - Prea târziu -

Când chemarea-ți să răsune

Ca un strigăt în pustiu... ”

 

 

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 71
Opțiuni