Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Gardul
Autor: Dan Bercian  |  Album: Lumea in care traim  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de RadioUnison in 15/03/2016
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 1 vot
Gardul

Unul dintre cele mai comune lucruri este gardul. În orice parte ne uităm vedem garduri. Ştim că cineva deţine o proprietate undeva pentru că apare un gard. Probabil sunt zeci de mii de kilometri de garduri numai în România şi cine ştie câte milioane în lumea întreagă. De la garduri sofisticate, costisitoare, unele dotate cu senzori de avertizare şi camere de luat vederi, la simple garduri din sârmă sau din lemn, fiecare vrea să ne transmită câte ceva. În special vedem în gard o avertizare, să ştim că acolo se află un stăpân, dar uneori indică şi existenţa unui conflict. Ne-am obişnuit atât de mult cu gardul încât nici nu mai putem concepe viaţa fără el. Este un element care ne oferă o anumită protecţie şi siguranţă, sau cel puţin aşa ne place să credem.

Gardul spune multe despre noi; despre ce gândim, despre ce ne dorim, de ce ne temem. Fiind o barieră implicit vrem să arătăm că interzicem ceva, cuiva să intre în intimitatea noastră, să oprim pe cineva să ne facă rău, să dăm un semnal ca să se ştie cui aparţine proprietatea şi până unde.

Gardul spune multe despre societatea în care trăim. Normalitatea gardului, faptul că ne este atât de familiar şi îl apreciem ca normal, ca necesar, ne duce spre o societate speriată, ne temem de celălalt, de ceilalţi, ştim că vor să ne fure, să ne facă rău, să ne ia ce este al nostru, implicit recunoaştem că trăim într-o lume rea, o lume de hoţi.

Gardul este atât de mare cât temerile şi proprietăţile noastre; de la câţiva metri până la mii de kilometri.

Mereu citim în presă despre apariţia de noi garduri. Se pare că cel mai nou este gardul care se construieşte în Europa, parte din el chiar la graniţa cu România, împotriva emigranţior ce provin din ţările arabe şi cine ştie dacă nu va trebui să ridicăm şi noi unul ca să ne păzim de invazie. Dar garduri s-au construit în orice vreme, încă de la începutul existenţei omenirii. În urmă cu ceva vreme, câţiva ani în urmă, am putut afla că la Bagdad, în Irak, autorităţile au hotărât să construiască un zid de beton în jurul unuia dintre cartierele locuite de suniţi. Aşa se gândeau atunci autorităţile că vor putea ţine sub control violenţele sectare în urma cărora au murit sute de persoane. Un zid de circa cinci kilometri ar fi trebuit atunci să-i ţină departe pe suniţi de şiiţi şi să reducă numărul de morţi. Acesta era doar un prim pas dintr-un plan mai amplu, şi în alte cartiere din Bagdad. Cât de eficace au fost aceste garduri putem vedea azi prin haosul care domneşete în tot Irakul şi nu ştim de ce gard ar fi nevoie pentru a limita sau opri măcelul produs de fundamentaliştii musulmani.

Poate cel mai mare şi mai cunoscut gard construit vreodată pe acest pământ este Marele zid chinezesc, zid care ne uimeşte şi azi prin proporţiile lui impresionante. Construcţia lui a început undeva în secolul VII înainte de Hristos şi a continuat până în timpul dinastiei Ming, între anii 1368 -1644 după Hristos. Peste douăzeci de state şi dinastii feudale au participat la construirea zidului. Astăzi Marele zid din nordul Chinei are o lungime de circa şapte mii de kilometri dar dacă se unesc bucăţile de ziduri construite în diferite perioade lungimea lor depăşeşte cincizeci de mii de kilometri! Rolul acestui zid a fost unul de protecţie şi a fost iniţial un obiectiv strict militar. Cei ce l-au construit au dorit să fie protejaţi de atacul popoarelor aflate la nord. Acest zid are multe elemente care sunt în măsură să ne uimească. Evident proporţiile lui sunt de-a dreptul impresionante.

Venind mai aproape de zilele noastre vedem că această mentalitate a rămas şi că uneori soluţia extremă şi finală este zidul de protecţie sau zidul de separare.

În 1989, în noiembrie, a căzut un alt zid cunoscut – zidul Berlinului. Acest zid a fost construit de autorităţile comuniste din Germania de Est în 1961 pentru a stăvili valul de refugiaţi din fosta Republică Democrată Germană care căutau adăpost şi refugiu în Berlinul Occidental. Zidul trecea chiar prin mijlocul uneia dintre marile capitale europene şi a fost considerat de lumea occidentală o ruşine. Multe drame s-au consumat de-a lungul timpului în acest loc. La situaţia apărută după cel de-al doilea război mondial şi împărţirea care s-a făcut atunci, zidul Berlinului, se pare, a fost o soluţie ultimă pentru rezolvarea problemei. Un zid între oameni de acelaşi sânge dar despărţiţi de ideologii diferite.

Pur şi simplu unele probleme apărute nu le putem rezolva decât prin gard. Aşa că nu ne mai mirăm că guvernul SUA are în plan să construiască un gard lung de vreo 11.000 de kilometri la graniţa cu Mexicul, pentru a opri valul de emigranţi ilegali.

Un alt gard, mult mai sofisticat, pe care SUA îl are în plan, este atât de controversatul scut antirachetă, gard care a fost deja construit parţial în Europa, chiar în România o parte din el, un gard cât mai departe de ţara ce îl construieşte. Spuneam că gardul este atât de mare cât temerile noastre. Se pare că SUA este o naţiune speriată şi că are mari temeri deoarece planul cel mai grozav în acest sens este un scut spaţial, un gard amplasat undeva pe orbita pământului şi care ar trebui să apere ţara de un atac venit de pe această direcţie.

Dacă tot vorbim despre garduri nu putem să nu amintim Israelul care nu mai ştie cum să se apere de musulmanii fanatici plini de ură. În final şi pentru ei gardul a fost o soluţie, măcar pentru o parte a problemei. Nu au lipsit criticile din partea celor care nu erau implicaţi, spunând că gardul este o ruşine. Şi chiar este o ruşine pentru că arată spre răutatea din om, spre apetitul înnăscut de a face rău aproapelui, de a lua ce nu este al nostru, de a distruge ce aparţine altuia. Ruşine pentru cel ce vrea să facă rău nu pentru cel ce vrea să se apere. Este uşor să-i condamnăm pe cei ce doresc să se protejeze de duşmani dar dacă ne gândim la gardul pe care l-am aşezat în jurul proprietăţii noastre şi la tonul mânios cu care îl întâmpinăm pe străin atunci când se apropie de acest gard, atunci ar trebui să fim mai moderaţi în acuze.

Gardul trimite spre limitările noastre, spre micimea noastră, spre răutatea noastră, spre egoismul nostru, indiferent de ce parte a gardului ne-am afla, deşi uneori cei dinăuntru trebuie priviţi cu înţelgere şi compasiune. Uneori nu întotdeauna.

Pentru a se proteja, omenirea a mai inventat un gard şi acesta se numeşte închisoarea. Pentru a ocroti copiii, familia, proprietatea, comunitatea, închisoarea este gardul după care cei răi trebuie să stea pentru o vreme sau pentru totdeauna. Şi cu adevărat cum ar arăta o lume în care hoţii şi criminalii ar umbla liberi pe străzi, făcând tot ceea ce le trece prin cap?

Nu putem să nu remarcăm că dacă uneori îi criticăm pe cei ce pun garduri, de fiecare dată atunci când le punem noi considerăm că am făcut un lucru bun. Dar, oricum am întoarce problema, pe orice faţă, trebuie să recunoaştem că în lumea aceasta nu ne putem descurca fără gard şi nici pe viitor nu vom putea, oricât de mult ni se spune şi de insistent că urmează zile mai bune şi că omul va fi mai bun. Vedem bine că nu este aşa şi că gardurile nu sunt mai mici cu fiecare zi care trece ci mai mari şi mai sofisticate. Natura păcătoasă a omului face gardul necesar.

Un mare gard peste care nu putem trece este gardul prejudecăţilor noastre. Felul în care am trăit, felul în care am fost învăţaţi, poate pune o barieră de netrecut înspre adevărul pe care îl căutăm cu toţii. În timpul când Domnul Isus a fost pe pământ El a avut mult de-a face cu prejudecăţile celor cu care a stat de vorbă şi, nu de puţine ori, chiar cu prejudecăţile celor ce I-au fost ucenici.

Deci multe garduri vedem că sunt dar cel mai mare gard pare a fi gardul între oameni şi Dumnezeu. Un gard ridicat de Dumnezeu dar şi de oameni. Atunci când omul a păcătuit pentru prima dată, prin Adam, Dumnezeu a pus îngeri cu sabie de foc ca să-l oprească pe om să intre la pomul vieţii şi să trăiască veşnic. Păcatul omului nu putea sta împreună cu sfinţenia lui Dumnezeu. Trebuia să fie un gard. Dar acest gard l-au ridicat şi oamenii, tot mai sus şi tot mai gros, adăugând păcat după păcat. După cum spunea Dumnezeu, prin gura profetului Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să vă asculte!” (Isaia 59:2 )

Primul pas pentru doborârea acestui gard între Creator şi creaţia Lui l-a făcut Dumnezeu atunci când l-a chemat pe om să îşi reconsidere poziţia şi să se întoarcă la El, prin pocăinţă, prin credinţa în Isus Hristos. Dar omul nu dorea şi nici astăzi nu doreşte să facă aceasta. Pentru că oamenii nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi au o înţelegere greşită a Lui au ajuns să Îl perceapă pe Dumnezeu ca pe un duşman care stă împotriva fericii omului. Şi este normal ca de un duşman să te fereşti şi să pui garduri între el şi tine.

Mă uit în istorie şi văd lideri care au căutat să facă bine popoarelor în fruntea cărora s-au aflat construind ziduri şi cetăţi. În felul aceasta au căutat să-şi ferească supuşii de răutatea duşmanilor. Şi azi liderii care îşi iubesc poporul caută să facă la fel chiar dacă modalităţile prin care vor să aducă protecţie sunt diferite. În toată istoria omenii o singură comunitate de oameni se pare, dar numai se pare, că a fost lăsată în voia sorţii, fără garduri şi fără posibilitatea de a se apăra de duşmani. Dacă liderii politici şi militari au avut de-a lungul timpului preocuparea de a-şi păzi comunităţile aflate în subordinea lor aflăm despre un lider care le spune supuşilor Lui cuvinte care, pentru o vreme, i-au speriat. Şi nu este de mirare atunci când auzi astfel de cuvinte de la Cel în care ţi-ai pus speranţa şi de care ţi-ai legat viitorul. Cuvintele erau: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor”. Nici un gard de separare, nici o protecţie, direct în mijlocul duşmanului şi nu sub camuflaj ci direct, pe faţă, expuşi celor mai mari pericole. Aceştia erau chemaţi să dărâme gardurile nu să pună altele noi. Şi arma cea mai puternică pe care o aveau la îndemână era dragostea. Până atunci frica şi răutatea, dorinţa de a avea mai mult, chiar ceea ce nu era al tău, au pus garduri între oameni, acum dragostea trebuia să le dărâme. Când ai dragoste nu îţi mai pasă de ce este al tău. Când grija pentru celălalt este cel puţin atât de mare ca şi cea pentru tine gardurile cad. Liderul acestor oameni, Isus Hristos, a fost primul care s-a dat exemplu pe Sine în acest sens atunci când s-a lăsat batjocorit şi omorât pentru binele întregii omeniri, chiar a celor ce Îl omorau. Ar fi avut puterea şi posibilitatea să pună gard furiei oamenilor sau să-i nimicească dar nu a făcut-o, din dragoste pentru ei. Înainte de a se înălţa la cer a dat instrucţiuni ucenicilor Lui şi le-a spus să facă şi ei aşa cum a făcut El; să meargă în Numele Lui şi să propovăduiască mesajul dragostei lui Dumnezeu care face ca zidurile să cadă.

O vreme urmaşii Domnului Isus au făcut aşa şi mulţi oameni au găsit drumul către cer. Apoi au obosit şi ei şi au început să pună garduri. S-au ascuns după confortul catedralelor şi zidurilor de piatră, a religiozităţii, a confesiunii, a legilor omeneşti, a confortului, etc. Problema este că piatra şi toate celelate nu asigură protecţie decât pentru un timp scurt. La fiecare gard făcut de om şi la fiecare zid înălţat de el se găseşte şi un berbec care să-l spargă.

Un zid mare după care caută să se ascundă cei mai mulţi, chiar şi creştinii, este PACEA. Azi toţi lucrează de zor la înălţarea lui şi nu ştiu, sau ştiu dar nu vor să ia seama, că atunci când acesta se va zidi şi va fi gata va veni prăpădul şi nenorocirea peste toţi care l-au zidit. Pacea compromisului, ecumenismul, înseamnă lepădarea de Hristos. Ceea ce se întâmplă acum peste tot în lume, efortul acesta imens de a-i aduna pe toţi laolaltă, indiferent de ceea ce cred sau nu cred, mişcarea ecumenică care îl are în frunte pe Papa de la Roma, nu este un efort de dărâmare a zidurilor ci unul de a ridica un mare zid de despărţire între Dumnezeu şi oameni. Este noul turn Babel la care se lucrează de zor, este amestecul între politică şi religie care nu este altceva decât apa călduţă pe care Domnul o va scuipa din gura Lui împreună cu toţi care s-au scăldat în ea. Nu orice unitate vine de la Dumnezeu. Hoţii şi criminalii se unesc şi ei în scopurile lor, teroriştii de asemenea iar teroriştii spirituali şi mai mult. Satan, care este un imitator, încearcă să imite şi unitatea, oferindu-le oamenilor o pistă falsă care să semene cât mai mult cu cea adevărată.

Având în vedere toate acestea noi, cei ce spunem că suntem urmaşii, ucenicii Domnului Isus Hristos, trebuie să ne readucem aminte de chemarea şi de trimiterea pe care o avem. Suntem trimişi într-o lume ostilă pentru că lumea aceasta aparţine celui rău, vrăjmaşului lui Dumnezeu şi al nostru, şi nu vom fi primiţi cu braţele deschise. Cu toate acestea mesagerii, trimişii lui Dumnezeu dau gardurile la o parte şi se lasă sfâşiaţi de lupi în nădejdea că lupii vor deveni oi. Mesajul dragostei atrage ura şi dispreţul dar ura şi dispreţul – gardurile - nu pot fi topite decât de dragoste.

De-a lungul timpului gardurile au oferit o protecţie relativă, întotdeauna au fost hoţi care să le treacă. Şi Dumnezeu lasă azi ca cel mai mare gard, cel dintre viaţă şi moarte, să fie posibil de trecut. În gardul mare dintre oameni şi Dumnezeu s-a făcut în urmă cu 2000 de ani o spărtură. Ea este mică şi prin ea nu încape decât câte un singur om. Nu se poate intra la grămadă şi trebuie ca oamenii să intre unul câte unul, pe rând. Spărtura a făcut-o Domnul Isus Hristos când S-a adus ca jertfă de răscumpărare pentru toată omenirea. Cine vrea să treacă de partea lui Dumnezeu o poate face azi dar numai prin acest loc îngust şi nu o poate face decât pe genunchi, cu pocăinţă, recunoscând domnia Celui ce a fost mort dar care a înviat, biruind moartea. Prin Jertfa Lui, prin dragostea Lui, zidul a fost străpuns.

Trecem prin acest loc, se cheamă Golgota, ne luăm crucea noastră şi apoi mergem cu bucurie spre cer oferind celorlalţi dragostea lui Isus şi dând zidurile la o parte.

S-ar părea la prima vedere că cei ce cred în Isus Hristos sunt lăsaţi în voia soartei. Dar cei ce au pornit pe calea pocăinţei ştiu că nu este aşa. Ei ştiu bine că sunt păziţi de chiar puterea lui Dumnezeu prin tot ce trec şi mai ştiu bine că la final Dumnezeu va face un mare zid de despărţire între ei şi tot răul care există, între ei care i-au fost credincioşi lui Dumnezeu şi ceilalţi, necredincioşii. În Evanghelia după Luca, capitolul 16, găsim pilda spusă de Domnul Isus despre Lazăr şi omul bogat. Bogatul a respins dragostea lui Dumnezeu câtă vreme a trăit pe acest pământ. Probabil că şi-a făcut multe garduri şi ziduri groase pentru a se proteja pe el şi averile sale de hoţi. Lazăr, săracul, nu a avut nevoie de aşa ceva. Ajuns în iad, după moarte, datorită necredinţei lui, bogatul ar fi vrut să schimbe locul de chin şi să ajungă şi el în locul desfătărilor cereşti în care se afla Lazăr. Dar află din gura lui Avraam, părintele tuturor credincioşilor, că între el şi Lazăr este un zid de netrecut şi că nu mai are nici o şansă, absolut nici una; destinul lui este pecetluit pentru veşnicie dincolo de zid, în locul de chin veşnic.

Când Dumnezeu va arunca în focul cel veşnic pe toţi care au respins chemarea lui Dumnezeu la pocăinţă, respingând de fapt dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea oferită în dar prin credinţa în Domnul Isus, Dumnezeu îi va proteja pe cei ce au ascultat de El şi L-au urmat. Dacă aici pe pământ între ei şi greutăţi Dumnezeu nu a pus zid, în veşnicie El va avea grijă de ei şi nimeni şi nimic nu se va mai putea atinge de cei ce i-au fost credincioşi. Dumnezeu va ridica un zid de netrecut între cerul fericirii veşnice şi iadul chinului veşnic. Nici o posibilitate nu va mai fi de a trece nici dinspre iad spre fericire şi nici dinspre rai spre chin. Nici o spărtură nu va mai fi în acest ultim şi final zid. Va fi un gest al dragostei lui Dumnezeu pentru aleşii Lui. Nici o lacrimă nu va mai curge din ochii lor, nu va mai fi nici o durere, nici o suferinţă, pentru că cel ce astăzi provoacă suferinţă va fi legat pentru veşnicie şi aşezat în cea mai cumplită închisoare veşnică, acolo de unde nu va mai fi posibilitate de scăpare.

Dumnezeu nu a dorit gard între El şi om. Însă prin păcatul omului a fost nevoie de el. Dar, prin Domnul Isus gardul a fost dat la o parte şi omul poate intra din nou în prezenţa lui Dumnezeu, prin credinţă şi pocăinţă. Din nefericire cei mai mulţi resping această ofertă din partea lui Dumnezeu aşa că, în final, va fi din nou un gard, cel mai performant din tot universul, indestructibil, de netrecut, un gard veşnic între oamenii răi şi Dumnezeu. Acest gard va avea un dublu rol: pe cei răi îi va ţine departe de Dumnezeu pentru veşnicie iar pe cei ce au ascultat de Dumnezeu îi va proteja de orice rău. Pentru aceştia din urmă rolul zidului pus de Dumnezeu va fi de a le asigura o bucurie veşnică, o desfătare veşnică, atât de mari şi de intense încât probabil că nici măcar nu va mai fi aducere aminte a gardurilor şi temerilor pe care le-au avut de înfruntat pe pământul aflat odată sub blestem.

Impresionant! Și aș reține ideea: să nu construim garduri între noi, creștinii...
Adăugat în 19/03/2016 de loredanam
Statistici
  • Vizualizări: 461
  • Comentarii: 1
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni