Supunerea, când ea pare absurdă

   Dintotdeauna am fost o persoană practică. Mi-a plăcut să fac lucrurile aşa cum păreau să aibă cel mai mult sens şi cât mai eficient din multe puncte de veder, dar am ajuns la concluzia că, din pricina condiţiei noastre umane, ceea ce poate părea practic în ochii noştri nu se potriveşte uneori cu planul lui Dumnezeu.

   M-am căsătorit cu un bărbat minunat. Lucra din greu, era echilibrat în toate şi gata să-i ajute pe alţii. Dar era încet la gândire. Foarte, foarte, încet. Citea cu greutate şi nu scria. Dar, desigurcă îl iubeam şi aşa. Ştiam despre aceste lucruri dinainte de căsătorie şi credeam că nu conta aşa de mult. Şi nici nu au contat - la început! Însă, nu după multă vreme, nu-mi părea deloc potrivit să aştept până gândea el şi cântărea încet problemele sau situaţiile cu care ne confruntam. Felul meu eficient de gândire găsea soluţii mult mai repede şi eu, le făceam cunoscute. Uneori, primea ideile mele, dar de multe ori, nu. Alteori luam o decizie, o punema în practică, iar lucrurl respectiv era în plină desfăşurare, când aflam că el nu era de acord. Şi desigur că era mai greu să renunţ la planurile şi acţiunile mele în acel moment. Încercam să îl conving cu privire la motivele practice pentru întreprinderile mele, dar adeseori el nu le accepta. În cele din urmă, am început, puţin câte puţin, să înţeleg că, în calitate de soţie,, menită să-i fiu ajutorul potrivit, am  eşuat.

   Mai era şi aspectul financiar. La început, ştiind că m-aş descurca bine, m-am gândit că voi administra eu acest domeniu. Astfel, îi spuneam ce cheltuiam şi pentru ce se cheltuia, dar şi ce sume pot fi cheltuite. Dar nu a mers. Pur şi simplu nu a acceptat ca eu să fac aşa ceva. Aşa că, i-am predat toate reponsabilităţile. Deşi îmi cerea să-l ajut uneori, mi se părea că, dacă el vrea sa fie liderul, trebuie să fie cel care să administreze totul. Astfel, am păşit pe drumul unui declin financiar ce a durat mulţi ani. Fiecare an, ne găsea cu tot mai multe datorii şi pe el adâncit în depresie cu privire la starea noastră financiară. Într-un târziu, am început să văd că am eşuat în rolul meu de soţie, menită să-i fiu ajutor.

   În aşa de multe privinţe gândirea mea avea mult mai mult sens decât a lui. Adeseori, când întâmpinam o problemă sau eu îi prezentam o situaţie, mintea lui era goală ca o coală de hârtie. Pur şi simplu nu avea nici o soluţie; gândirea lui, nu aducea nici o soluţie. Alteori, avea idei dar când te uiati la ele din toate unghiurile, era clar că nu se puteau realiza. Lăsa pe dinafară, de exemplu, un aspect foarte important. Alteori, avea idei viabile, dar când venea timpul să le pună în practică, ceea ce spusese că va face. Mergea, să zicem la oraş pentru a cumpăra ceva dar când ajungea acolo, uita totul cu desăvârşire.

   Pentru mine a fost o vreme a frustărilor. Tot mai mult vedeam că nu se cădea ca eu să fiu în controlul tuturor lucrurilor. Dumnezeu nu m-a făcut cap al familiei. Dar vedeam limpede că soţul meu nu putea să fie administrator. Pur şi simplu nu avea capacitatea mintală necesară. Atunci, cum putea căminul nostru merge bine?

   Apoi a urmat pentru mine o perioadă de căutări asidue. Dumnezeu i-a făcut pe bărbaţi să fie lideri în cămin. Nicăieri nu am citit că toţi bărbaţii pot fi lideri, mai puţin cei cu cu un IQ redus sau cu probleme de învăţare. În Efeseni 5.23 şşi 24, citim:

   "Căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica, este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor în toate lucrurile".

   Întotdeauna mi-am dorit ca soţul meu să fie lider în familie. M-am gândit că e minunat să urmez un om inteligent. Dar chiar trebuia să îl las pe acest soţ să administreze totul? Căutările m-au dus la alte pasaje. Aveam mult de învăţat din 1 Petru 3.1-6:

   "Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără Cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat şi în temere. Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu şi erau supuse bărbaţilor lor; ca Sara, care asculta pe Avraam şi-l numea 'domnul ei'. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele fără să vă temeţi de ceva".

   În primul rând, se afirma că eu trebuia să mă supun soţului meu, aşa cum a făcut Domnul. Iar Dumnezeu nu face greşeli când îi creeaza pe copiii Săi. De asemenea, El m-a ales pe mine să-i fiu soţie, deci eu lui trebuia să-i fiu supusă, doar lui. Mai mult, dacă soţul meu nu ar fi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, eu aş fi putut, fără să vorbesc, fără să predic nici măcar un cuvânt, să-l câştig pentru Domnul. Aş fi putut face aceasta prin purtarea mea, prin umblarea mea curată cu Domnul, dacă eram în stare să mă împodobesc cu un duh blând şi liniştit, pe care Dumnezeu îl preţuieşte atât de mult.

   Un astfel de duh mi se părea greu de avut. Pur şi simplu să stau liniştită, în timp ce soţul meu se zbătea prin greşeli, nu părea deloc potrivit. Un alt verset care m-a ajutat foarte mult este în Isaia 30.15:

   "... în seninătate şi încredere va fi tăria voastră".

   Seninătatea şi încrederea trebuie să fie în puterea Domnului, nu în gândirea mea practică. Acolo, deci, se găsea o parte din răspunsul pentru mine.