Mormântul de pe munte

   Cărarea dusese spre marginea unei râpe, oprindu-se brusc. Acest defileu asemănător unui mormânt se căscă înaintea lor în toate direcţiile cât vedeau cu ochii, făcând imposibilă orice înaintare. Era atât de plin de nori şi ceaţă încât nu putură aprecia adâncimea lui şi nici nu putură vedea până în cealaltă parte a lui, ci mai degrabă acesta se întindea înaintea lor ca un mormânt uriaş gata să le înghită. Pentru o clipă Mult-Temătoarea se întrebă dacă acesta eraîntr-adevăr locul, dar oprindu-se pe marginea canionului putură auzi desluşit sunet de ape puternice, realizând că trebuie să se afle undeva în apopierea marginii cascadei celei mari, acesta fiind de fapt locul indicat.

   Privindu-şi tovarăşele întrebă încet:

   "Ce trebuie să facem acum? Putem sări până peste cealaltă parte?"

   "Nu, ar fi imposibil! Va trebui să sărim în canion!"

   "Desigur, nu mi-am dat seama de la început, dar aşa va trebui să procedăm."

   Apoi, pentru ultima dată în această călătorie -cu toate că în acel moment ea nu ştia acest lucru- ea întinse mqinile spre cele două tovarăşe ale ei pentru ajutor. Ajunsese să fie atât de slăbită şi epuizată că în loc să o prindă de mâini, ele veniră aproape de ea şi o sprijiniră pe braţe. Astfel, rezemându-se cu toată greutatea pe Suferinţă şi Tristeţe, Mult-Temătoarea se aruncă în mormântul căscat.

   Locul în care se aruncară era adânc şi dacă ar fi fost singură s-ar fi rănit grav în urma căderii. Totuşi, tovarăşele ei se dovediră atât de puternice încât saltul nu păru să le afecteze deloc. Mult-Temătoarea fu purtată atât de uşor între ele, iar căzătura fu atenuată atât de blând încât nu se alese decât cu zgârieturi şi scuturături. Apoi, deoarece canionul era plin de ceaţă şi nori groşi care împiedicau vedere, ele începură să înainteze încet, pipăindu-şi calea, până ce văzură înaintea lor o stâncă plată, înaltă. Ajungând la ea descoperiră un soi de piatră de altar, în spatele ei aflându-se figura neclară a unei persoane.

   "Acesta este locul" spuse Mult-Temătoarea încet. "Aici va trebui sa-mi aduc jertfa". Se duse spre altar şi îngenunche: "Domnul meu", zise ea uşor în ceaţă, "Vrei să vii acum la mine şi să mă ajuţi să-mi aduc jertfa, după cum mi-ai poruncit?"

   Dar pentru prima dată în această călătorie nu păru să vină nici un răspuns - iar Păstorul nu veni.

   Era îngenuncheată acolo singură în ceaţa rece şi umedă, lângă altarul dezolant în această vale a umbrelor şi în minte îi reveniră cuvintele pe care i le aruncase Amărăciune cu mult timp în urmă, pe când se plimba pe malurile Singurătăţii: "Mai devreme sau mai târziu, după ce te va fi dus în locurile pustii de pe munţi, îţi va da un fel de cruce şi EL TE VA LĂSA CU EA." Păru că într-un fel anume Amărăciune avusese dreptate, îşi zise Mult-Temătoarea, însă el fusese prea ignorant pentru a şti şi ea prea neştiutoare la acea vreme pentru a cunoşte că doar un singur lucru conta pe lume, a face voia Celui pe care Îl iubea şi Îl urma, indiferent de preţ sau cerinţe. Cu toate că era destul de ciudat, căci ea se găsea acolo în faţa altarului ca şi abandonată în acel cumplit moment de criză, nu exista totuşi nici un semn sau sunet al prezenţei vrăjmaşilor ei. Mormântul de pe munte se afla exact la marginea Înălţimilor şi imposibil de ajuns pentru Mândru sau Amărăciune, Revoltă sau Autocompătimire şi chiar şi pentru Frică, da, de parcă ar fi păşit în cu totul altă lume, căci ei nu s-ar fi putut arunca niciodată în acel mormânt.

   Era îngenuncheată acolo, nesimţind nici disperare, nici speranţă. Ştia de acum cu certitudine că nu exista nici un înger din cer care să-i anunţe anularea jertfei, dar această certitudine nu-i crea nici groază, nici reţinere. Ea nu simţea nimic decât o mare pace în care rămânea doar o singură dorinţă, aceea de a face ceea ce El îi spusese, pentru simplul fapt că El i-o ceruse. Acea singurătate rece care îi cuprinse inima în peşteră dispăruse cu desăvârşire; ardea doar o singură flacără constant, flacăra dorinţei arzătoare de face voia Sa. Tot restul se stinsese şi devenise cenuşă.

   După o scurtă aşteptare în care El tot nu veni, ea întinse mâna şi cu un ultim efort de putere apucă dragostea umană firească şi dorinţa care îi creştea în inimă şi încercă sa le smulgă afară. La prima atingere simţi suferinţa străbătându-i fiecare fibră şi nerv şi îşi dădu aproape disperată seama că rădăcinile se încolăciseră şi cuprinseseră fiecare părticică a fiinţei ei. În ciuda faptului că folosi toată puterea ce-i mai rămăsese în eforturile ei de a le smulge afară, nici macar una dintre cele mai mici rădăcini nu se desprinseră. Pentru prima dată ea simţi ceva asemanător panicii. Pur şi simplu NU ERA ÎN STARE SĂ ÎNDEPLINEASCĂ ACEST LUCRU PE CARE EL I-L CERUSE.

   CU TOATE CĂ AJUNSESE ÎN SFÂRŞIT LA ALTAR, NU DISPUNEA DE PUTEREA DE A SE SUPUNE. ÎNTORCÂNDU-SE SPRE CELE DOUĂ CĂLĂUZE, EA LE SOLICITĂ AJUTORUL DAR PENTRU PRIMA DATĂ ELE O REFUZARĂ.

   "Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru tine, dar aceasta nu o putem face."

   Atunci silueta neclară din spatele altarului păşi în faţă spunând încet:

   "Eu sunt preotul acestui altar - o voi smulge Eu din inima ta dacă doreşti".

   Se aşternu liniştea preţ de câteva clipe...

   ...domni liniştea de mormânt căci într-adevăr, se găsea în mormântul propriilor speranţe fără sa fi primit picioarele de caprioară... fară sa fi ajuns pe Înalţimi...ba mai mult cu perspectiva de a fi aşezată pe altar; acesta era locul în care o conduse lunga şi istovitoarea ei călătorie. Dar înainte de a fi aşezată pe altar repetă pentru ultima dată promisiunea glorioasă:

   "Domnul Dumnezeu este tăria mea; El îmi face picioarele ca ale cerbilor şi mă face să merg pe Înălţimile mele".

   Preotul întinse o mână de fier direct spre inima ei; se auzi un sunet de rupere şi smulgere, iar dragostea firească, împreună cu miriadele ei de fibre şi radăcinuţe, ieşi la iveală. El spuse:

   "Da, era coaptă gata pentru a fi îndepărtată, îi sosise timpul; nici una din rădăcini nu lipseşte şi niciuna nu este ruptă."

   Spunând acestea, El o aruncă pe altar şi îşi întinse mâinile deasupra; o limbă de foc apăru... în urmă nu rămase decât cenuşă... Mult-Temătoarea fu cuprinsă de o senzaţie de odihnă şi pace absolută, copleşitoare. În sfârşit, ofranda fusese adusă; după ce preotul o dezlegă, ea se aplecă deasupra cenuşii şi spuse:

   "S-a isprăvit!"

   APOI, COMPLET EPUIZATĂ CĂZU ÎNTR-UN SOMN ADÂNC.