Imaginează-ți următoarea situație:

Câțiva prieteni te invită la o zi de cățărări pe munte, o zi de traseu montan. Totul e perfect și rămâne să vă întâlniți a doua zi, când te vor lua de acasă cu mașina. Aparent, ești pregătit: rucsac în spate și echipament lejer. Când ajungi însă la destinație, îți vezi prietenii echipându-se: încălțăminte, pioleți, sfori și toate cele. Tu... ? Păi nu ți-ai luat nimic din toate acestea. Nu le aveai dinainte pentru că ești la început... De unde era să știi? Invitația părea prea interesantă ca să te mai gândești la detalii.

Ca să nu zici că ai mers degeaba cu ei, primești o carte sau niște broșuri ca să vezi cum e acolo sus și rămâi să mai înveți la poalele muntelui.

Se întâmplă asta și pe plan spiritual?

Strigăm la Dumnezeu ca psalmistul David în Psalmul 61: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!”, dar uităm să ne facem partea noastră:

„De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul. Stați gata, deci, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6:13-17)

Oricât de bun ar fi Dumnezeu, oricât de puternic ar fi, ne lasă și pe noi să ne facem partea și nu primim totul mură-n gură. Ești prea slab sau nepregătit să urci? Nu se supără nimeni să rămâi la poalele Muntelui cu Biblia în mână. Și asta înseamnă să te apropii de Dumnezeu, să te pregătești pentru timpul când vei putea să urci alături de cei pe care îi numești frați sau prieteni.

Doamne ajută!