Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Iosif în Egipt - Studiu biografic
Autor: Pop Tiberiu Emeric  |  Album: fara album  |  Tematica: Misionari
Resursa adaugata de pop_doulos in 22/10/2017
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi

                                                        TIBERIU     EMERIC      POP

 

 

 

                                                                   IOSIF ÎN EGIPT

                                                      - STUDIU CARACTEROLOGIC -

 

                                               EDIŢIA A II-A REVIZUITĂ ŞI ADĂUGITĂ

 

 

 

 

Dedic această carte bunului meu fiu István, de la care am învăţat multe lucruri în ceea ce priveşte problemele cu care se confruntă tinerii şi modul în care ei pot să trăiască liberi în aşa fel încât să nu îşi compromită identitatea şi mărturia creştină.

 

 

 

                                                                               CUPRINS

 

 

Prefaţă / 4

 

Introducere / 5

 

1. Iosif urât de fraţii săi (Geneza 37:1-36) / 8

              1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11) / 8

              1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36) / 10

 

2. Iosif sclav şi aruncat în închisoare (Geneza 39:1 - 40:23) / 13

              2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20) / 13

              2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23) / 17

              2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-23) / 17

 

3. Înălţarea lui Iosif (Geneza 41:1-57) / 19

              3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36) / 19

              3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57) / 21

 

4. Fraţii lui Iosif (Geneza 42:1 - 43:34) / 24

              4.1. Prima întâlnire - teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38) / 24

              4.2. A doua întâlnire - primirea fraţilor (Geneza 43:1-34) / 26

 

5. Iosif se descoperă fraţilor săi (Geneza 44:1 - 45:28) / 30

              5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34) / 30

              5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28) / 31

 

6. Iacov şi Iosif (Geneza 46:1 - 48:22) / 33

              6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 - 47:12) / 33

              6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31) / 35

              6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22) / 36

 

7. Moartea lui Iacov (Geneza 49:1 - 50:21) / 38

 

8. Moartea lui Iosif (Geneza 50:22-26) / 40

 

9. Concluzii - Iosif, un arhetip al Domnului Isus / 41

 

Încheiere / 42

 

Bibliografie

 

 

 

PREFAŢĂ

 

În practica cercetării teologice şi a studiului biblic în general, se cunosc mai multe metode de studiu, care se grupează, în funcţie de principiile taxonomice aplicate, în mai multe categorii.

De exemplu, după un anumit principiu, se cunosc: metoda sintetică, constând în obţinerea unei scheme grafice a cărţii ca întreg, prin notarea părţilor sale componente, a relaţiilor dintre ele şi a relaţiilor dintre părţile componente şi cartea luată ca întreg, metoda geografică adică studiul asupra geografiei ţărilor biblice, metoda culturală adică studiul culturii şi civilizaţiilor biblice, metoda istorică sau studiul istoric al naraţiunii biblice, metoda biografică sau studiul vieţii personajelor biblice, metoda doctrinară care este un studiu al doctrinelor găsite în Biblie, metoda tematică adică studiul unui subiect din Sfânta Scriptură, metoda practică sau căutarea adevărurilor şi principiilor valabile pentru oricine, câtă vreme aplicarea personală leagă adevărul exprimat în principiu de specificul persoanei respective şi, în fine, metoda tipologică, o metodă axată pe studierea antetipurilor sau arhetipurilor din Vechiul Testament, care reflectă adevăruri legate de cele din Noul Testament.

O altă clasificare posibilă este cea care urmează: metoda explicativă, care constă în citirea şi explicarea unui anumit pasaj biblic, cu ajutorul unui comentariu sau a altui instrument de cercetare, metoda ciclopedică adică studiu biblic realizat cu ajutorul dicţio-

narului care arată înţelesul cuvintelor, metoda tipică sau tipologică, o metodă care explică tipurile care ilustrează lucruri legate de Domnul Isus, de Biserică sau altele, metoda micro-

scopică sau analiza unui cuvânt până la maximele detalieri posibile, metoda telescopică sau studiul unei cărţi vizând scopul şi conţinutul ei, metoda paralelă care constă în studiul texte-

lor paralele ale Scripturii şi metoda topică adică studiul unor subiecte biblice.

Importanţa studiului biblic, de oricare tip ar fi acesta[1], rezidă în primul rând în faptul că în urma studiului putem să Îl cunoaştem şi să Îl  înţelegem mai bine pe Dumnezeu, apoi că putem să tragem învăţăminte pentru viaţa noastră şi pentru creşterea noastră spirituală, şi la urmă dar nu în ultimul rând, îi putem ajuta pe cei din jurul  nostru sau pe cei din sfera noastră de influenţă, ca să înveţe şi ei şi să se maturizeze în umblarea lor cu Domnul.

Cu siguranţă mai pot fi creionate şi alte aspecte, însă  acestea pot fi încadrate în cele trei mari categorii menţionate mai sus.

Studiul de faţă este un studiu biografic sau caracterologic, realizat la un nivel accesibil oricui, având ca surse bibliografice cărţi care sunt la îndemâna celor care doresc să parcurgă un studiu biblic într-un mod pertinent.

 

 

 

 

INTRODUCERE

 

          Societatea, aşa cum o cunoaştem noi, parcă are nevoie de eroi, de figuri marcante care să reprezinte aspiraţiile noastre, şi dacă aceştia nu există, oamenii îşi crează proprii eroi, personaje care să corespundă imaginii romantice existente în sufletul fiecăruia, personaje care să ajute omul robit de cotidian să se înalţe deasupra problemelor zilnice şi a neputinţei de a le rezolva în mod satisfăcător.

          Într-un fel, acest lucru este de înţeles pentru că într-o lume în care decadenţa, instaurarea non-valorilor drept valori şi corupţia iau locul valorilor-etalon şi proclamă pluralismul tolerant, oamenii simt nevoia acută de a apela la persoane legendare, eroi invincibili, care să le dea speranţa zilei de mâine şi să-i amăgească, la urma urmei, atât în litaratură cât şi în arta cinematografică, demonstrând aparent că omul este propriul său salvator şi că bunătatea umană este leacul universal, iar justiţiarii sunt aceia care sunt che- maţi să restabilească ordinea în societate şi  să o conducă astfel spre restaurare şi reabilitare. Această tânjire este de fapt o proiecţie a nevoii omului de Dumnezeu, a nevoii de a umple golul spiritual din suflet, a dorinţei nemărturisite de a recâştiga Paradisul pierdut, dacă ne este îngăduită această formulare.

          Însă şi marile religii îşi au eroii lor, personalităţi care au avut o contribuţie substan- ţială la conturarea doctrinelor religioase, sau au avut un mare impact asupra vieţii de cre- dinţă a celor din jur, respectiv a celor credincioşi, eroi care prin învăţăturile şi faptele lor au devenit un fel de simboluri asociate în mod biunivoc cu religia lor. În mod evident, de aceeaşi prestanţă au parte şi cei care le-au fost discipoli, urmaşi sau le-au urmat exemplul.

În ceea ce priveşte creştinismul, putem menţiona o serie de personalităţi marcante[2], începând încă din perioada imediat post-apostolică, cu: Ignaţiu, Policarp, Iustin Martirul, continuând apoi cu Atanasie, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa, Grigore de Nazians, Ioan

Hrisostom, Augustin de Hippo, Anselm de Canterbury, Toma d'Aquino, Martin Luther, Jean Calvin, John Knox, John Wesley, iar mai aproape de vremurile noastre, cu: Charles H. Spurgeon, Dwight L. Moody, C.S. Lewis, Dietrich Bonhoeffer, şi de ce nu, Billy Graham.

          Trebuie să recunoaştem însă faptul că Biserica, traversând o periculoasă criză de identitate, într-un context post-modern şi în multe locuri chiar post-creştin[3], deseori nu se inspiră din Sfânta Scriptură ci din Tradiţie[4] sau şi mai rău, din sistemul lumesc de valori, atunci când îşi caută modelele umane de slujire, sau „eroi” ai vieţii de credinţă.

Deoarece Biserica este numită „stâlp şi temelie a adevărului” de către sfântul apostol Pavel (1Timotei 3:15), şi trebuie să se ridice la nivelul acestei definiri pentru a putea vieţui şi a putea fi cu adevărat relevantă pentru societatea în mijlocul căreia fiinţează, credem că este în mod imperios necesar să ne întoarcem la exemplele scripturale de trăire evlavioasă şi să ne inspirăm din ele, în căutarea modelelor sau eroilor noştri.

 

          În lucrarea de faţă ne propunem să studiem viaţa lui Iosif, fiul lui Iacov, aşa cum ne este relatată pe paginile Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, şi vom avea astfel prilejul să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu un proeminent personaj biblic, un om al cărui destin aventuros a fascinat şi continuă să îi fascineze pe cititori.

          Iosif este un om atât de real, atât de uman, cu toate problemele şi angoasele, cu toate eşecurile şi izbânzile omului contemporan nouă, dar atât de diferit de oamenii de atunci şi de cei de astăzi, în ceea ce priveşte modul său de raportare la evenimentele vieţii sale!

Iosif s-a născut la Haran, la 75 de ani după moartea lui Avraam şi cu 30 de ani înainte de a muri Isaac, atunci când tatăl său avea aproape 90 de ani[5]. În momentul naşterii sale, mai erau 8 ani până la întoarcerea familiei în Canaan. Iosif a fost vândut ca sclav la vârsta de 17 ani şi a petrecut 13 ani în casa lui Potifar şi în închisoare.

Dacă la puţin timp după sosirea în Canaan (≈ 2.000 B.C.) Avraam s-a coborât în Egipt ca să scape de foamete (Geneza 12:10), tot în Egipt avea să ajungă şi Iosif, după ce a fost vândut de fraţii lui (Geneza 37:12-36).

Urmărind povestea vieţii sale, vom găsi modalităţi practice de împotrivire faţă de ispită şi de a evita căderea în păcat, în mijlocul celor mai grele împrejurări, şi vom putea observa modul de lucru al lui Dumnezeu, care îi binecuvântează pe aceia care îşi pun nădejdea în El şi Care îi cinsteşte pe aceia care se ştiu smeri cu inima.

          Iosif este o personalitate atât de marcantă încât putem citi despre el nu doar în Biblie ci şi în tradiţia iudaică, în care Iosif este acuzat, ca o crudă ironie a vieţii, că a cauzat robia egipteană. Îl găsim însă şi în tradiţia mahomedană, în care este admirat sub numele de Yusuf ben Yacub şi este considerat unul dintre oamenii evlavioşi din timpurile vechi, care la moartea sa s-a dovedit a fi un adevărat musulman[6].

De asemenea, şi arta[7] a consemnat experienţele vieţii sale, prin prisma literaturii şi a artei dramatice, a picturii şi a muzicii.

Desigur că Scriptura nu prezintă fiecare detaliu al vieţii lui Iosif, dar din cele relatate vom putea trage concluzii de importanţă  deosebită pentru viaţa noastră de credinţă şi pentru propria noatră creştere spirituală, după ce Îl vom fi văzut în spatele evenimentelor pe Dumnezeu, Care este la cârma istoriei universale dar şi individuale.

Dumnezeu Se implică în mod plenar, activ şi dinamic în viaţa celor pe care îi iubeşte şi care răspund prin credinţă la această dragoste, şi vom putea înţelege în acest context că Dumnezeu îl binecuvântează, îl păzeşte şi îl formează pe cel care se încrede în El, ca apoi să îl folosească pentru slava Sa şi binecuvântarea multora.

Vom arăta că istoria vieţii lui Iosif este de fapt istoria implicării lui Dumnezeu în viaţa umană, este istoria iubirii Sale reflectată în viaţa unui om care a ştiut să trăiască în aşa fel încât să Îl onoreze prin atitudinile şi faptele sale.

Vom arăta de asemenea că şi noi putem avea ocazia să experiem binecuvântările Dumnezeului cel atotputernic, în ciuda adversităţilor sau a circumstanţelor nefavorabile, deoarece iubirea Sa izvoreşte din Dumnezeirea Sa, care tronează deasupra tuturor evenimen-

telor şi tuturor protagoniştilor acestor evenimente, şi care transcede tot ceea ce putem noi gândi.

 

 

 

                                                         1. IOSIF URÂT DE FRAŢII SĂI

                                                                   (Geneza 37:1-36)

                                              1.1. Tinereţea lui Iosif (Geneza 37:1-11)

   

          Povestea vieţii lui Iosif a fost marcată încă de la început de faptul că a fost fiul favorit al tatălui său, şi aceasta datorită mai multor lucruri: înainte de toate, a fost fiul născut de Rahela, so­ţia pe care Iacov a iubit-o cu adevărat, apoi el s-a născut la bătrâneţe (Geneza 37:3) şi în ultimul rând, el era mezinul familiei iar ataşamentul părinţilor faţă de cel mai mic copil din familie este proverbial.

Ştim că Iacov s-a îndrăgostit la prima vedere de Rahela, deoarece dacă ar fi fost vorba doar de o pasiune fulgerătoare, Iacov nu ar fi acceptat să lucreze încă şapte ani pentru Rahela, după ce a slujit şapte ani pentru Lea. De altfel, este interesant de observat că Iacov care şi-a înşelat fratele şi apoi tatăl, este înşelat la rândul său de socrul său Laban, care i-a dat de soţie pe Lea, care nu avea trecere înaintea peţitorilor.

Dragostea lui Iacov pentru Rahela se vede clar şi în anticiparea întâlnirii sale cu Esau, fratele pe care l-a trădat în tinereţe, ocazie în care Iacov, pentru a o proteja pe Rahela şi pe fiul ei Iosif, i-a aşezat ultimii în coloana care se îndrepta spre Esau[8] (aşa cum putem citi în pasajul Geneza 32:1 - 33:16).

Fiul născut de femeia iubită are deci în inima lui Iacov un loc deosebit, mai ales că Rahela a fost stearpă şi cu greu a putut să-i dăruiască un fiu soţului ei. Iacov a mai avut fii şi cu Lea, precum şi cu sclavele soţiilor sale, dar nici unul dintre aceşti fii nu era ca Iosif. În mod parentetic putem vedea cum Iacov nu a învăţat nimic din lecţia amară a favoritismului părintesc, trăită în experienţa proprie în copilărie şi în tinereţe.

Iosif deci a fost cel de-al unsprezecelea fiu al patriarhului Iacov, căruia Dumnezeu i-a dăruit doisprezece fii şi o fiică, şi este cel dintâi fiu al Rahelei. A fost supranumit de unii Iosif visătorul sau Iosif cel frumos. Momentul şi felul în care Iosif îşi primeşte numele este relatat în cartea Geneza, capitolul 30, versetele 22-24, unde citim că Dumnezeu a ascultat-o pe Rahela şi a făcut-o să aibă copii. Rămânând însărcinată, i-a pus numele Iosif (Adaos) fiului ei, arătând astfel dorinţa ca Dumnezeu să-i mai dăruiască încă un fiu.

Toţi fiii lui Iacov erau voinici şi sănătoşi, mergeau zilnic cu turmele la păşune. Între fiii lui Iacov, cel mai aşezat şi mai cuminte era Iosif. El nu a profitat de avantajul statutului său privilegiat în familie, aşa cum poate ar fi fost de aşteptat, ci era supus şi îşi vedea de treburi, împreună cu fraţii săi. Mulţi tineri din ziua de astăzi ar trebui să-l ia pe Iosif de exemplu în ceea ce priveşte relaţiile lor cu părinţii şi cu fraţii lor.

Dacă Iosif, care şi-a petrecut o bună parte din copilărie la Hebron (Geneza 35:27), cândva la începutul secolului XVII B.C.[9], nu ieşea niciodată din voia părinţilor, vorbea numai prin cuvinte frumoase şi părinţii îl iubeau mult, fraţii săi în schimb au ajuns să îl urască, deoarece au observat (cum ar fi putut oare să treacă cu vederea haina deosebită primită de Iosif de la tatăl lor?) că Iacov îl iubea mai mult pe Iosif decât pe oricare dintre ei.      Dan, Neftali, Aşer şi Gad erau fiii sclavelor soţiilor lui Iacov şi statutul lor era usor diferit de cel al lui Iosif (deşi era ceva obişnuit în acele vremuri ca stăpânul să aibă copii cu sclavele, aceştia fiind socotiţi fii ai soţiei care deţinea sclava respectivă).

Ştim de asemena că Iosif nu suporta vorbele rele ale fraţilor săi şi le spunea tatălui lor, lucru pentru care era considerat pârâcios şi era tratat ca atare. Nu putem şti câtă dreptate au avut fraţii lui Iosif: poate că era un copil răsfăţat şi pârâcios, poate era doar sincer şi bine intenţionat faţă de tatăl său şi sensibil în relaţiile cu fraţii săi. Probabil că sinceritatea şi naivitatea sa au fost interpretate în mod greşit de fraţii săi.

De altfel, fiii lui Iacov cu Lea au arătat în decursul vieţii lor că nu sunt oameni spiri- tuali sau duhovniceşti.[10] Este e ajuns să menţionăm răzbunarea violării Dinei (Geneza 34:1-31), relaţia dintre Iuda şi Tamar (Geneza 38:1-30) şi aventura lui Ruben cu Bilha (Geneza 35:21-22).

Însă Iosif, care are vise date de Dumnezeu este de o altă factură spirituală. Visul lui, în care snopii fraţilor săi au înconjurat snopul său şi s-au aruncat la pământ înaintera acestuia, a avut darul să întărâte şi mai mult resentimentele şi ura fraţilor săi. Dacă până atunci fraţii săi nu puteau să-i spună nici o vorbă prietenoasă, de atunci încolo l-au urât de-a binelea şi nu este exclus ca, măcar în mintea unuia din ei, să se fi născut gândul de a scăpa în mod defini- tiv de Iosif. Şi, în mod cu totul surprinzător, în loc să fie descurajat de această atitudine ostilă, Iosif împărtăşeşte fraţilor lui, în prezenţa lui Iacov, şi cel de-al doilea vis al său. În acest vis, se făcea că soarele, luna şi unsprezece stele s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea sa. Iacov, evident tulburat de cele auzite, l-a mustrat pe Iosif, lucru care nu este de mirare pentru că posibilitatea sugerată de vis ca părinţii şi fraţii săi să se proştearnă înaintea lui Iosif era una care ducea la indignare. Chiar dacă era răsfăţatul tatălui său, acest vis s-a părut a fi de o îndrăzneală ieşită din comun. Se pare că soarele şi luna îi reprezintau fie pe Iacov şi Rahela, care putea fi însărcinată cu Beniamin (era vorba de unsprezece stele în vis), fie pe Iacov și Lea, pentru că Rahela deja murise (în această situație oare Bilha, roaba Rahelei, a continuat să-l îngrijească pe Iosif?). Dar cine dintre familie ar fi putut şti ce avea Dumnezeu pregătit pentru viitor?

Este vrednic de admirat faptul că, în loc să tacă, aşa cum ar fi fost mai comod, Iosif

le-a spus fraţilor şi tatălui lor tot ce a primit de la Dumnezeu, fără a se gândi prea mult la repercusiuni - sau dacă s-a gândit la aşa ceva, a avut puterea să ignore acest aspect. Nu putem şti cât de mult Îl cunoştea Iosif pe Dumnezeu, probabil că a auzit despre El în relată-

rile lui Iacov, care aşa cum ar face toţi părinţii cu fiul favorit, i-a povestit experienţele sale cu Dumnezeu. Din această cauză, îndrăzneala lui Iosif în relatarea viselor avute poate fi atribuită mai mult naivităţii şi nu încrederii sale în Dumnezeu. Oricum, a fost bine că el a povestit acele vise, pentru că au devenit nişte semne divine pentru familia sa, iar Iacov a ţinut minte aceste lucruri. În mod evident, la împlinirea lor, Iosif a fost pe deplin justificat înaintea familiei sale și s-a putut vedea că visele lui nu au fost reflexia unei ambiții personale bine ascunse.

Există posibilitatea ca într-un context încărcat de forţa evenimentelor de viaţă şi de schimbările complexe legate de maturizare, viaţa interioară a lui Iosif să fi devenit oarecum agitată, la fel ca a oricărui alt adolescent[11].

Toate aceste tensiuni se brodează însă pe marginea problemei hainei deosebite primite de Iosif de la tatăl său. Ştim că în acele vremuri îmbrăcămintea bărbaţilor cuprindea câteva piese vestimentare, începând cu hainele de dedesupt[12], adică o cămaşă strâmtă („kethoneth” traductibil cu manta, rochie, tunică sau veşmânt) de lână, in sau bumbac, la origine fără mâneci şi lungă până la genunchi, iar mai târziu lungă până la încheietura mâinii şi până la glezne. Urma a doua tunică sau roba[13], centura, cingătoarea din piele, legătura din pânză sau cordonul, apoi veşmintele de deasupra, mantia, adică o legătură de pânză pătrată sau alun- gită, de 2-3 metri lungime („meyil” traductibil cu manta sau rochie), strânsă în jurul corpului cu o centură, punga de bani şi sandalele. Dintre veşminte lipseau pantalonii, pe care îi purtau doar preoţii la împlinirea actelor cultice.

Haina pestriţă probabil că a fost o tunică cu mânecile lungi (întrucât termenul ebraic poate însemna fie pestriţ, fie cu mâneci lungi), iar fraţii lui Iosif, ca bărbaţi care lucrau aveau tunici cu mâneci scurte.

          Această diferenţă de statut uşor vizibilă şi evidentă nu numai pentru membrii familiei şi în gospodăria lor, ci înaintea tuturor, a generat mari tensiuni în relaţiile şi aşa încordate dintre Iosif şi fraţii săi. Aceste tensiuni, refulate cumva până atunci, au ieşit la suprafaţă la relatarea viselor avute de Iosif.

Pe lângă lovitura dată demnităţii fraţilor, ca să nu spunem orgoliului lor masculin, mai există un aspect, de altă nuanţă, care se constituie într-o problemă extrem de delicată în sânul familiei. Haina pestriţă putea indica, în mod foarte probabil, intenţia lui Iacov de a-l face pe Iosif moştenitorul dreptului de întâi născut[14]. Ştim că Ruben a fost deposedat de acest drept din cauza aventurii sale cu concubina tatălui său (Geneza 35:22; 49:3-4 şi 1 Cronici 5:1-2), iar Simeon şi Levi au fost ocoliţi din cauza crimei de la Sihem (Geneza 34:25-30; 49:5-7), aşa că  ar fi urmat Iuda, însă Iosif era întâiul născut al femeii iubite.

În acest fel, fraţii lui Iosif au avut suficient temei, cel puţin potrivit modului lor de a înţelege lucrurile, să nutrească sentimente negative faţă de el. Probabil că şi rivalitatea dintre Iuda şi Iosif, ca şi vânzarea lui ca sclav îşi găsesc motivaţia tot în disputarea dreptului de întâi născut.

Iată-l aşadar pe Iosif, tânăr naiv şi cinstit, pus în antiteză cu fraţii săi mai mari cu demnitatea compromisă şi cu o morală îndoielnică. Îl admirăm pe Iosif şi îl recomandăm drept exemplu pentru toţi tinerii care trăiesc într-o familie numeroasă şi sunt expuşi tensiunilor specifice unui astfel de mediu.

 

                                           1.2. Iosif vândut de fraţii săi (Geneza 37:12-36)

 

Frații lui Iosif pășteau oile la Sihem și Iacov a vrut să-l trimită pe Iosif la ei pentru ca să primească vești de la fiii săi. Deși era într-o postură privilegiată și ar fi putut refuza dorința tatălui său, riscând totuși să fie mustrat aspru, Iosif a ales să se conformeze.

Această tărie de caracter îl va caracteriza și în viitor, așa cum vom vedea. Promptitu-

dinea cu care a răspuns tatălui său denotă un caracter curat și ferm, nepervertit de avantajele avute. Nu putem decât să-l admirăm pe Iosif și să anticipăm un viitor strălucit pentru un asemena tânăr; însă evenimentele viitoare par să contrazică orice predicție de acest gen.

Plecând în căutarea fraților săi, Iosif se îndreptă spre Sihem, un loc situat la aproxi- mativ 60-70 km spre nord de Hebron, unde locuia familia lui Iacov. Dar frații săi nu erau în locul în care Iosif se aștepta să-i găsească și el se hotărește să meargă mai departe ca să-i caute[15]. Din respect față de tatăl său, auzind de la cineva că frații săi s-au îndreptat spre Dotan, un loc la vreo 128 km nord de Hebron[16], Iosif se îndreaptă și el într-acolo, trecând astfel cu succes examenul pregătit de Dumnezeu pentru el. Așa cum se întâmplă și în viața noastră, Dumnezeu l-a încercat pe Iosif în împrejurări deosebite, în care el putea să aleagă în mod liber între bine și rău, între corect și incorect, între scultare și superficialitate.

În momentul în care frații săi l-au zărit de departe, s-au adunat la sfat și au hotărât să-l omoare. Motivul esențial care a dus la această tentativă de omor se pare că nu a fost haina pestrită ci visele avute de Iosif. Putem afirma acest lucru întrucât frații săi îl numesc visător de vise și găsesc că omorându-l pe Iosif, nu se va mai alege nimic din visele sale. În acest fel, frații își dau arama pe față, arătând că sunt niște oameni limitați, brutali și care nu cred în relațiile de familie. Alegerea violenței, și încă în mod criminal, arată ce fel de oameni sunt acești „frați”.

De fapt, decăderea morală şi spirituală a fraţilor lui Iosif este evidentă: Avraam Îl iubea pe Dumnezeu, Îi zidea altare peste tot pe unde călătorea şi I se închina, însă fiilor lui Iacov nu le păsa de Dumnezeu, nu ridicau altare, nu se închinau lui Dumnezeu (în schimb

s-au asociat cu canaaniţii şi s-au dedat fără reţineri la practicile şi păcatele acestora, urmând ca peste câteva generaţii descendenţii lor să fie cu totul absorbiţi de cultura coruptă a cana- aniţilor)[17].

Totuși Ruben intervine în favoarea lui Iosif, îndemnându-și frații să nu-l omoare, ci să-l arunce într-o groapă din pustie. În felul acesta vor scăpa de el, dar va rămâne la bunul lor plac și, lucru important, Ruben va putea să-l salveze mai târziu și să-l ducă acasă la Iacov. Din câte știm despre Ruben, nu dragostea de frate l-a determinat să acționeze în acest fel, ci mai degrabă dorința de a-și reabilita imaginea în ochii tatălui lor (să nu uităm că aventura lui Ruben cu Bilha l-a compromis în ochii lui Iacov), mai ales că s-ar putea prezenta ca salva- torul mezinului, în contrast cu frații mai nemiloși.

Iosif s-a apropiat de frații săi fără să bănuiască ceva, iar aceștia l-au prins și l-au aruncat într-o groapă din apropiere.

 Știm că cisternele[18] erau scobite în terenul stâncos de calcar sau săpate în sol şi ten- cuite cu mortar pentru a reţine apa de ploaie; ele asigurau apa pentru oameni şi animale pe parcursul celor mai multe luni uscate (şi atunci când se goleau, puteau servi drept celule pentru întemniţarea prizonierilor - vezi groapa lui Malchia din Ieremia 38:6). Vedem mâna lui Dumnezeu la lucru, întâi prin Ruben, care i-a salvat viața și apoi prin faptul că groapa era fără apă, și astfel i-a mai fost salvată viața încă odată. Mai mult, Iosif nu a pățit nimic grav în căderea sa în groapă, deși putea rămâne schilod sau paralizat pe viață în urma căzăturii.

Ca după un lucru vrednic și cuminte, frații săi s-au așezat să mănânce. Probabil că

s-au simțit satisfăcuți de fapta lor și de rezolvarea ivită pe neașteptate; faptul că l-au dezbră-

cat pe Iosif de haina sa pestriță dovedește în mod clar că acesta era obiectul mâniei lor, al umilirii lor continue în familie și societate.

În timp ce mâncau, au văzut o caravană de ismaeliți apropiindu-se, cămilele lor fiind încărcate cu marfă: tămâie, balsam alinător și smirnă în Egipt. Este știut că mirodeniile erau aduse în Egipt de către ismaeliți sau madianiți[19], negustori arabi care se ocupau cu comercia-

lizarea produselor aromate care aveau mare căutare: în timpul slujbelor religioase ritualurile curpindeau și arderea unor ierburi înmiresmate în templu, medicii[20] le socoteau indispensa-

bile iar preoții le utilizau pentru îmbălsămare.

Iuda, într-un acces de bunătate, poate înduioșat de lacrimile lui Iosif, propune ca acesta să nu fie omorât căci este totuși fratele lor, ci vândut ismaeliților. Omorându-l pe Iosif nu vor câștiga nimic, dar dacă îl vor vinde ca sclav, nu vor fi vinovați de crimă și vor și câștiga și ceva bani. Frații îl ascultă pe Iuda, poate bucuroși că nu trebuie să recurgă la fratricid, și iată că Dumnezeu se implică din nou în favoarea lui Iosif.

Este adevărat că el ajunge să fie vândut ca sclav, pentru 20 de arginți, sau 20 de sicli de argint, care era prețul mediu obișnuit[21] plătit pentru un sclav în perioada timpurie sau prima jumătate a mileniului II B.C.[22], (preţul de 20 de sicli sau şecheli reprezenta aproxima-

tiv plata muncii pe doi ani[23]) dar scapă cu viață.     

Dacă șederea în groapă a avut ca efect smerirea lui Iosif și l-a îndemnat la introspecție, vânzarea lui ca sclav probabil că l-a afectat și mai mult. Nu este de mirare, căci din fiul favorit ajunge să fie un sclav, un nimeni fără identitate, fără familie, fără sprijin, fără drep- turi. Scriptura nu redă nici o reacție a lui Iosif, dar putem bănui tulburarea și indignarea care l-au cuprins, și poate și resemnarea, cel puțin pentru o perioadă de timp.

În timpul tranzacției Ruben lipsea, fiind probabil plecat să pună pază la oi, fiind[24] cel mai conștiincios dintre frați - apucăturile ismaeliților și lipsa lor de scrupule erau bine cu- noscute. La întoarcerea sa rămâne uimit și descumpănit văzând că planul său nu reușise și nu-și va mai putea reabilita numele în fața lui Iacov. Deznădejdea sa îi motivează pe ceilalți la acțiune și, pentru că oricum ar fi trebuit să justifice absența mezinului, frații se hotăresc pe loc să omoare un țap, să înmoaie haina lui Iosif în sângele animalului și apoi s-o trimită lui Iacov cu mesajul că au găsit haina însângerată și că probabil o fiară a curmat viața fratelui lor mai mic.

Evident, Iacov recunoaște haina dăruită de el cu atâta dragoste fiului său și, în fața evidenței, nu poate decât să se lase copleșit de durere. Acceptă că Iosif a murit, dar nu se poate totuși împăca cu acest gând și îl jelește. Toți copiii săi se adună să-l mângâie, dar el nu vrea să primească mângâierea lor, ci lasă ca durerea să-l cuprindă pe de-a-ntregul.

În vremurile acelea, rudele și prietenii purtau doliu după cel decedat, ca expresie a durerii și își manifestau sentimentele prin[25] bocet, plânset, tânguire, ruperea veșmintelor la piept, șederea în praf și cenușă, îmbrăcarea de haine negre, acoperirea capului și a feței și umblarea fără încălțăminte.

Faptul că Iacov și-a rupt hainele și a șezut cu un sac pe coapse ne arată dimensiunea suferinței sale părintești; despre ceilalți membri ai familiei nu citim lucruri asemănătoare, probabil pentru că Iosif nu era prea popular între ei, și se prea poate ca ei să fi afișat o atitudine de doliu, dacă nu din dragoste față de Iosif, măcar din considerație față de Iacov și pentru a-și ascunde participarea la evenimentul tragic.

În acest timp, Iosif este dus de ismaeliți și vândut mai departe ca sclav, și anume ca sclav al lui Potifar, comandantul gărzii faraonului. Abia la sfârșitul istorisirii vom înțelege de ce a permis Dumnezeu ca Iosif să fie vândut ca sclav și nu altundeva decât în Egipt.

 

 

                                             2. IOSIF SCLAV ŞI ARUNCAT ÎN ÎNCHISOARE

                                                               (Geneza 39:1 - 40:23)

                                                   2.1. Iosif la Potifar (Geneza 39:1-20)

 

Egiptul este o ţară aflată în nord-estul Africii, despre istoria căreia menţionăm câteva lucruri, şi anume că în mileniul IV B.C. au apărut 2 regate: Egiptul Inferior (sau Regatul de jos) aflat în Delta Nilului şi Egiptul Superior (sau Egiptul de sus) care se întindea de-a lungul fluviului Nil; după unificarea celor 2 regate în anul 3.100 B.C., Egiptul a cunoscut 30 de dinastii de faraoni şi istoria ulterioară a ţării se împarte în 3 peroade mari: Regatul Vechi (2700 - 2200 B.C.), Regatul Mijlociu (2100 - 1786 B.C.) şi Regatul Nou (1570 - 1100 B.C.)[26].

Potifar fiind unul din potentații vremii sale, ca comandant al gărzii faraonului, avea o gospodărie mare și probabil un mare număr de sclavi. L-a cumpărat pe Iosif, poate pentru că era tânăr și arăta bine, poate doar pentru că mai avea nevoie de un sclav sau pentru că așa era moda vremii sale. Știm că viaţa sclavilor era ieftină şi brutală și sclavia era foarte diferită la egipteni, sirieni,  asirieni, babilonieni și romani, iar la evrei Dumnezeu a lăsat și legi de protecție socială a sclavilor. Se pare că Potifar nu era un stăpân de sclavi diferit de contem- poranii săi, dar fiind militar, poate era mai aprig decât ei sau mai orientat spre disciplina riguroasă.

Potifar este un nume tipic autohton[27], corespondentul în limba egipteană fiind „Pa-Di-Pa-Ra”, adică „Darul zeului Ra”. Ra era zeul soare, reprezentând o personificare a soarelui, un zeu deosebit de important din panteonul egiptean[28].

Un lucru care ne uimește și ne impresionează la citirea acestei relatări este faptul că Dumnezeu a fost cu Iosif și făcea ca totul să-i meargă bine în ceea ce privește îndatoririle sale. Implicarea lui Dumnezeu dovedește că Iosif nu a ajuns la întâmplare în Egipt și în

casa lui Potifar. Putem vedea de asemenea faptul că această implicare a lui Dumnezeu a garantat succesul lui Iosif și nu capacitățile sale sau înzestrarea sa naturală, care de altfel

i-au fost de mare folos. Dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu el, lucrurile ar fi decurs cu totul altfel. Locuind în casa lui Potifar, Iosif își desfășura activigtatea sub ochii stăpânului său, cel puțin în perioada când acesta se găsea acasă.

Întrucât Iosif era binecuvântat de Dumnezeu în ceea ce făcea, Potifar a văzut ceva deosebit la acest sclav al său, a văzut că nu era mincinos, nu fură, este credincios în lucrurile încredințate lui, că duce la bun sfârșit sarcinile încredințate și, ca unul obișnuit să cântă- rească oamenii în ceea ce privește personalitatea lor și felul lor de a fi, pentru că răspundea de siguranța faraonului și de desfășurarea impecabilă a serviciului de gardă, Potifar a recu- noscut valoarea lui Iosif și l-a ridicat în funcție, punându-l responsabil peste toată casa și gospodăriile anexe.

Era o slujbă grea și solicitantă, statutul lui Iosif printre sclavi fiind pe măsura respon-

sabilităților sale. Nu știm cum au reacționat ceilalți sclavi la această ridicare pe o treaptă mai înaltă de slujire, poate au fost invidioși, poate l-au judecat sau l-au bârfit, poate au încercat să-i câștige bunăvoința și să-i intre în grații, poate toate acestea - și nu ar fi de mirare, pentru că toate aceste aspecte sunt caracterisitici comune tuturor oamenilor.

Nu putem ști cât de solidari au fost ceilalți sclavi cu Iosif, Scriptura nu ne spune nimic nici despre etniile lor, nici despre alte lucruri care atunci și acolo puteau fi semnificative, dar din relatarea pe care o avem, nu răzbate nicidecum „solidaritatea de breaslă”.

Însă indiferent de cum stăteau lucrurile cu tovarății săi de slujbă, Dumnezeu a binecu-

vântat în așa fel viața lui Iosif încât a primit suficientă înțelepciune și destoinicie ca să facă față multiplelor sale îndatoriri. Probabil că la aceasta a contribuit și faptul că în casa tatălui său, Iosif n-a fost un leneș răsfățat ci a lucrat în gospodărie, s-a implicat în activitățile cu- rente, potrivit cu vârsta și statutul său în familie, iar acum, pus într-o poziție mai înaltă decât tovarășii săi, este capabil să facă față. Nici noi nu ar trebui să trecem cu vederea experiențele avute în casa părinților noștri, nu ar trebui să ignorăm sau să disprețuim acele lucruri care au contribuit la formarea noastră și la acumularea unui bagaj de experiențe sau la dezvoltarea de aptitudini. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nu putem ști ce ne-a rezervat Dumnezeu pentru viitor, la ce lucrare sau la ce activități ne va chema, în ce vom fi implicați.

Pe lângă problemele generate de specificul statutului și activității sale ca sclav, stres ocupațional am spune noi, Iosif a mai avut de furcă și cu o problemă foarte delicată din domeniul moral, și anume atitudinea provocatoare a soției stăpânului său. Lucrând în casă, fiind responsabil cu mai multe lucruri, după un timp Iosif a fost observat de soția lui Potifar, și pentru că Iosif era un tânăr curat, frumos și atrăgător, ea a pus ochii pe el.

Văzându-și casa bine pusă la punct, cu activitatea decurgând într-un mod de-a dreptul încurajator și aducând prosperitate, Potifar nu se mai îngrijea de activitățile gospodărești ci se îndeletnicea doar cu lucrurile ușoare, cu distracția[29]. De fapt, Potifar a văzut cum Dumne- zeu era cu Iosif și că El făcea ca toate lucrurile să-i meargă bine. Dumnezeu, în bunătatea

Sa, a binecuvântat casa egipteanului și toată gospodăria sa.

Nu știm în ce măsură soția sa era părtașă acestor distracții[30], știm doar că la un moment dat i-a propus lui Iosif să întrețină relații sexuale cu ea. Fiind obișnuită să aibe tot ce vrea, ca soție a unui om important, puternic și influent, deprinsă să dea ordine iar acestea să fie exe- cutate întocmai[31], și având probabil o moralitate îndoielnică, nu este de mirare că această femeie a fost atrasă de Iosif, care nu era doar frumos la chip ci și integru la suflet.

Deși părea să aibă tot ce putea să-și dorească o femeie, soția lui Potifar era în realitate lipsită de țel și avea mult timp liber, din moment ce soțul ei era un om foarte ocupat și nu aveau copii. Se poate că avea sentimentele rănite din cauză că soțul nu-i dădea suficientă atenție[32], și având inima goală, a tânjit după satisfacție, căutată însă în mod greșit în sexuali- tate.

Refuzul și refractaritatea lui Iosif nu făceau decât să-i întărâte ambiția și dorințele ei necurate, dar tânărul nostru îsi păstra demnitatea și curăția sufletească. Este vrednic de ad- mirat, și aceasta cu atât mai mult cu cât puterea de fascinație a unei femei este foarte mare, iar atunci când o femeie își pune la bătaie toate mijloacele și își folosește toate resursele, este irezistibilă. Dar Iosif știa bine două lucruri: poziția sa față de Dumnezeu și poziția sa față de stăpânul său. În momentul în care stăpâna îl abordează cu nerușinare, nefiind probabil la prima încercare de acest gen (avea o mulțime de sclavi bărbați), Iosif îi reproșează atitudinea spunând că stăpânul său l-a pus responsabil peste toată casa și nu numai că are totul în admi- nistrare, dar nici nu i se cere socoteală e activitatea depusă. Cum ar putea el înșela încrede-

rea stăpânului său? Și cum ar putea el păcătui împotriva lui Dumnezeu? Așadar, un tânăr pe vremea când nu se vorbea de codul de etică și deontologie sau codul de conduită al persona-

lului din subordine, știe să-și păstreze demnitatea și să nu-și compromită statutul, activitatea și nici demnitatea stăpânilor lui. Ba mai mult, deasupra tuturor acestor aspecte, el nu vrea să Îl compromită pe Dumnezeu și nici relația sa cu El. Putem înțelege de aici că atitudinile noastre trebuie modelate de către relația noastră personală cu Dumnezeu și că onoarea, demnitatea și sfințenia Sa trebuie puse pe primul loc.

Întărâtată de atitudinea lui Iosif, pornită să-l cucerească de parcă ar fi fost un joc nou și interesant, soția lui Potifar (faptul că nu ni se dă numele ei arată că ea a jucat un rol secundar în iconomia lui Dumnezeu) insistă pe lângă Iosif în fiecare zi, de parcă ar fi un animal de pradă care se joacă cu prada sa înainte ca acesta să-și întâlnească destinul.

Trebuie să-l admirăm pe Iosif și pentru iscusința sa de a evita păcatul precum și tena- citatea credinței sale. Fiind ocupat cu diverse lucruri, evita să fie în preajma femeii care îl ispitea la păcat și doar atunci când era neapărat necesar accepta să fie în prezența ei. Proba- bil că pentru aceste momente Iosif alegea un timp în care  nu puteau fi singuri și prezența celorlalți sclavi îl proteja oarecum de avansurile soției lui Potifar. Nu putem ști ce gândeau ceilalți sclavi, care poate au avut cândva parte de favorurile stăpânei, sau au fost martorii discreți ai unor aventuri extraconjugale ale ei, sau poate tânjeau după atenția ei care acum se concentra doar supra lui Iosif.

Într-o zi, s-a nimerit ca cei doi să rămână singuri, poate chiar datorită unor mașinații ale stăpânei, și ea a profitat de acest avantaj, l-a apucat de haină pe Iosif, crezând că acesta va ceda în fine inițiativei sale insisitente. Dar Iosif, în mod cu totul dezamăgitor pentru ea, a preferat să-și lase haina în mâinile ei și să plece în fugă, punând demnitatea lui Dumnezeu și onoarea stăpânului său mai presus de propria sa siguranță.

Iosif ar fi putut să dea vina pe problemele hormonale specifice tinerilor, în numele cărora în zilele noastre se comit atâtea mișelii, ar fi putut argumenta că s-a împotrivit destul sau că, în fond, femeia era stăpâna lui și el este dator să-i împlinească dorințele, dar nu a făcut nici unul din aceste lucruri. A ales să fugă! Poate că și noi, puși în circumstanțe asemă-

nătoare ar trebui să alegem părăsirea situației în cauză și nu negocierea compromisurilor de prost gust.

Întrucât vinovăția și rușine motivează puternic comportamentul unei persoane, soția lui Potifar nu a azitat ci a acționat instantaneu, pentru ieșirea din situația penibilă și pentru a-și salva așa-zisa demnitate, pretinzând că Iosif ar fi făut un atac la pudicitatea ei cu o tenta-

tivă de viol, și drept dovadă prezentând haina lăsată în urmă de acesta. Pentru a elimina orice dubiu și a întoarce situația în folosul ei, femeia a apelat la sentimentele celorlalți sclavi afirmând că prezența unui sclav evreu a lezat nu doar demnitatea ei ci și a celorlalți sclavi și slujitori.

Procedând astfel, a întors împotriva lui Iosif pe tovarății săi de slujbă, la care în mod normal ar fi găsit măcar o fărâmă de înțelegere chiar și în cazul în care ar fi fost vinovat. Putem lesne deduce că soția lui Potifar nu a fost o femeie naivă prinsă în capcana inimii ei de către o pasiune fulgerătoare, ci a fost o femeie ticăloasă aplecată spre poftele trupești, intrigi și mașinații; poate că nici nu  putea să-și dezvolte personalitatea în altă direcție, având

în vedere condițiile sociale și familiale în care trăia[33].

Indignată de refuzul unui simplu sclav și jignită în feminitatea ei, soția lui Potifar își așteaptă soțul să vină acasă, păstrând obiectul incriminator la îndemână. Nu putem ști ce au gândit sclavii văzând care este situația, dar poate că vechea lor ură sau dispreț la adresa lui Iosif a găsit din nou combustibil. Relatarea biblică ne lasă să înțelegem că ceilalți sclavi nu erau evrei, ceea ce ar putea fi un motiv pentru o relația ostilă a sclavilor față de Iosif. Ori-

cum, la venirea lui Potifar acasă, dacă urma să cerceteze incidentul, soția sa se putea baza pe fidelitatea sclavilor săi.

Sosit acasă fără să bănuiască nimic, Potifar a fost extrem de neplăcut surprins de vestea tentativei de viol asupra soției sale, și în mânia sa justificată, decide să-l arunce pe Iosif în închisoare. Am fi tentați să ne așteptăm ca Potifar, în virtutea calității de soț, stăpân și comandant al gărzii, să intreprindă cercetări amănunțite cu privire la incident și să-i acorde lui Iosif prezumția de nevinovăție până la dovedirea culpabilității sale, dar evenimen-

tele se petrec în Egipt, acum multe mii de ani, într-o societate sclavagistă. De aceea, Potifar nu și-ar fi putut închipui că situația ar fi fost alta decât ceea ce i se prezentase.

Totuși, el nu ordonă executarea lui Iosif, ci închiderea sa[34]. Probabil că, neavând cum să fugă și nici unde să se refugieze, a fost găsit și prins undeva pe moșia lui Potifar. Nu știm dacă Iosif a stat ascuns sau doar s-a întors la locul unde dormea, cert este că s-a aflat repede unde este și a fost prins. Vedem din nou mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, salvându-l

pe Iosif. Nu este exclus ca Potifar să fi vrut să-l interogheze mai târziu pe Iosif, după ce temnița grea l-ar fi înfricoșat suficient, dar Scriptura nu ne dă nici un indiciu în acest sens.

Poate că Potifar s-a gândit că un sclav de ținuta morală a lui Iosif merită un astfel de tratament, poate că a simțit că este ciudat ca un astfel de om să încerce să-și violeze stăpâna, poate că faptul că Iosif n-a încercat să fugă de pe domeniile sale l-a pus pe gânduri pe Potifar sau poate că cunoștea pornirile soției sale; cert este că a ordonat închiderea lui Iosif în cea mai rea închisoare posibilă[35]. Un indiciu al modului în care a înţeles Potifar aventura dintre soţia sa şi Iosif poate fi tipul de temniţă pentru care a optat: în loc să fie executat imediat pentru viol, Iosif a fost trimis într-o închisoare regală pentru prizonierii politici[36].

 

 

                                                2.2. Iosif în închisoare (Geneza 39:21-23)

 

Închisorile egiptene serveau trei scopuri: erau un loc de izolare, erau centre pentru deținuții care așteptau judecata, dar și rezervă de forțe de muncă la muncile forțate prestate pentru Stat[37]. Într-un astfel de loc a ajuns și Iosif și probabil că în mod similar cu experiența gropii, are și acum ocazia introspecției și a meditării la viața sa și la relația sa cu Dumnezeu. Despre legătura sa cu Dumnezeu putem cunoaște mai mult din împrejurările ispitirii sale și apoi în perioada de detenție; vedem astfel că Iosif este conștient de existența lui Dumnezeu, de sfințenia Sa, de nevoia unei vieți evlavioase și de a accepta implicarea Sa în viața personală. Toate acestea probabil că le-a înțeles deja din relatările tatălui său Iacov, care i-a povestit, așa cum am mai sugerat că s-a putut întâmpla, viața și aventurile sale din tinerețe, ceea ce ne și face să subliniem importanța atenției date părinților noștri atunci când ne povestesc despre umblarea lor prin lume și umblarea lor cu Dumnezeu.

Iosif se afla în împrejurări adverse, era exilat, separat de familie, pus între străini, sclav, închis și posibilitatea împlinirii viselor avute mai demult pare de domeniul fanteziei. Dar faptul subliniat de relatarea scripturală că Dumnezeu era cu el și și-a revărsat bunătatea peste el, este garanția unui viitor mai bun. Ca și în casa stăpânului său, în închisoare Iosif câștigă aprecierea comandantului închisorii, ceea ce a dus la o situație similară cu cea din casa lui Potifar. Astfel, Iosif a fost pus responsabil peste ceilalți întemnițați și era cuprins nemijlocit în activitatea de conducere a închisorii. Conducerea casei lui Potifar și apoi a închisorii îl pregătesc pe Iosif pentru responsabilitățile viitoare, despre care el deocamdată nu știe nimic, ci mănâncă pâinea amară de întemnițat fără vină. Nu știm nici de data aceasta cum au reacționat ceilalți întemnițați, relatarea scripturală nu ne dă nici un indiciu.

Desigur că Iosif a fructificat experiența dobândită în administrarea casei lui Potifar și a lucrat cu sârguință și credincioșie și în închisoare, dar este clar că doar bunăvoința lui Dumnezeu față de el a fost elementul care i-a adus succesul și recunoașterea meritelor sale. Ca și în casa lui Potifar, Iosif are mână liberă în administrarea treburilor în chisorii, și co-

mandantul nu se mai implică în această sferă de activitate.

 

 

                                                2.3. Iosif interpretează visele (Geneza 40:1-3)

 

La un moment dat, faraonul a trimis în închisoare pe doi dintre demnitarii săi, și anume mai marele paharnicilor și mai marele brutarilor[38]. Aceștia au fost puși sub supravegherea lui Iosif, care câștigase deja  încrederea comandantului închisorii. Nu putem ști cu ce l-au supărat acești demnitari pe faraon, dar nici nu este important; într-o societate ca cea a egiptenilor, suveranul putea proceda după bunul său plac față de toți supușii săi. De aceea, slujba la faraon era mai periculoasă ca alte ocupații din acele vremuri.

Dumnezeu a găsit o cale să le dea câte un vis acestor doi demnitari, după ce o vreme au avut ocazia să-l cunoască mai îndeaproape pe Iosif și caracterul activităților sale. Probabil că Iosif se îngrijea de ei în mod deosebit fiindcă nu erau niște deținuți obișnuiți, lucru dovedit de faptul că au fost închiși în casa comandantului închisorii, un loc aparte în clădirea acesteia. Probabil că după trecerea unui timp oarecare, între Iosif și cei doi demnitari căzuți în dizgrație s-a putut dezvolta o relație de încredere reciprocă. Văzând tristețea celor doi în dimineața de după visul avut, Iosif se arată preocupat în mod sincer de starea lor și îi întrea-

bă de cauza stării lor deprimate. Iosif i-a abordat în mod direct, fără ocolișuri pline de șire-

tenie și expresii curtenitoare, ceea ce ne spune ceva despre caracterul său. Putem de aseme-

nea crede că el se interesa zilnic de starea lor și de aceea a și putut observa diferența de stare sufletească a celor doi. Este interesant de observat că Dumnezeu a dat demnitarilor vise asemănătoare și în mod simultan, asigurând în felul acesta continuarea planului Său cu pri-

vire la viitorul lui Iosif.

Demnitarii și-au dat seama de factura deosebită a viselor avute și erau deprimați din cauză că nu era nimeni care să le interprerteze sau să le tălmăcească visele.

Iosif, în loc să-și deplângă propria sa situație, ascultă atent relatarea celor două vise, pe care apoi le și interpretează, dând dovadă nu numai de înțelepciune ci și de o oarecare îndrăzneală. În mod cu totul vrednic de lăudat, Iosif îndreaptă asupra lui Dumnezeu atenția celor doi demnitari căzuți în dizgrație, prin afirmația că interpretările viselor sunt ale lui Dumnezeu.

Egiptenii lua în serios interpretarea viselor şi se pare că o persoană care a avut un vis, îi consulta pe preoţi pentru tălmăcire, iar aceştia consultau manualul de interpretare a viselor, pentru a găsi un vis similar sau un precedent pentru cel care le solicita serviciul. Se pare că existau două categorii de vise: cele cu rezultate bune şi cele cu rezultate rele[39]. Cei doi dem-

nitari, în situația în care se aflau, în mod evident nu aveau acces nici la preoţi şi nici la manualele de interpretare a viselor.

În acest context, Iosif nu face publicitate interpreților „profesioniști” de vise, nu se scoate nici pe sine în evidență ci arată smerit și cu iscusință către Dumnezeu ca sursă a înțelepciunii și a tălmăcirilor. Astfel, Iosif de dovedește din nou a fi echilibrat, corect, înțe-

lept dar și smerit.

Asculând răbdător relatarea visului mai marelui paharnicilor, el îi spune că visul are un caracter premonitoriu, însemnând că peste trei zile va fi eliberat din închisoare și repus în funcție. Recunoscând oportunitatea ivită pe neașteptate, Iosif îi spune demnitarului că a fost vândut ca sclav, pentru ca paharnicul să înțeleagă că el este nevinovat și, că apoi a fost închis fără nici o vină. În consecință, dorește să fie pus în libertate și îl roagă pe șeful pahar-

nicilor să intervină pentru el pe lângă faraon.

Iosif are curajul să apeleze la cea mai înaltă instanță[40] și poate face acest lucru fiindcă

are conștiința curată și Îl știe pe Dumnezeu de partea sa, Apoi, ascultă și relatarea visului mai marelui brutarilor, care auzind interpretarea dată șefului paharnicilor, cu mare bucurie și anticipare îi povestește tot un vis cu caracter premonitoriu: dar Iosif este nevoit  să îl deza- măgească, spunându-i că peste trei zile va fi condamnat la moarte.

Probabil că primul demnitar s-a bucurat mult de interpretarea primită, în timp ce al doilea ori s-a supărat, ori s-a îndoit, sau poate a crezut cele spuse de Iosif încercând să înfrunte cu stoicism viitorul. În mod evident, acestui demnitar Iosif nu îi cere nici un favor.

Peste exact trei zile a fost ziua de naștere a faraonului, ocazie cu care s-a organizat o mare festivitate. În acest cadru, faraonul a dispus scoaterea din închisoare a celor doi demni-

tari și, în timp ce pe mai marele paharnicilor l-a grațiat și l-a repus în funcție, pe mai marele brutarilor l-a condamnat la moarte. Poate că cei doi demnitari au fost bănuiți de vreun complot și de aceea au fost arestați, sau poate că la mijloc a fost o uneltire a altor demnitari, sau a fost doar o toană a faraonului, Scriptura nu ne spune.

Cert este că soarta celor doi demnitari a avut această întorsătură dramatică, așa cum le spusese Iosif. Interpretarea dată de el viselor celor doi demnitari s-a dovedit a fi corectă, totuși șeful paharnicilor a uitat de Iosif. Poate că s-a grăbit să se informeze cu privire la cele mai noi intrigi, să se integreze în viața de la palat, și în vâltoarea evenimentelor s-a lăsat dus de val și tot ceea ce s-a întâmplat în închisoare a fost acoperit de perdeaua uitării. Există și posibilitatea ca șeful paharnicilor să uite în mod voit rugămintea lui Iosif, ori pentru că nu a făcut nici o promisiune, ori că socotea ca fiind sub demnitatea sa să se ocupe de soarta unui sclav, sau poate pentru că nu voia să riște să ajungă din nou într-o situație dificilă, având în vedere cele trăite recent.

Iertarea ca exercițiu pur intelectual nu dă roade și de aceea credem că Iosif și-a iertat cu adevărat frații care l-au vândut ca sclav și stăpânul care l-a întemnițat în urma unei acuzații false, și astfel s-a putu elibera de sclavia trecutului, a avut puterea să trăiască în prezent, câte o zi la rând, și să anticipeze viitorul. Dar acest viitor se va lăsa așteptat, din cauză că demnitarul de la care Iosif aștepta ajutor se dovedește a fi uituc, sau, așa cum am presupus, vrea să-și reprime orice gând și amintire cu referire la episodul nefast al întemni-

țării.

Nu putem spune că Iosif a lăsat deoparte încrederea în Dumnezeu în favoarea încrede-

rii într-un om, totuși Dumnezeu găsește cu cale să-i demonstreze că numai în El își poate găsi salvarea și eliberarea. Este o lecție amară dar necesară pentru Iosif, având în vedere planurile de viitor ale lui Dumnezeu pentru viața sa și a familiei sale.

 

                                                                   3. ÎNĂLŢAREA LUI IOSIF

                                                                          (Geneza 41:1-57) 

                                                          3.1. Visul faraonului (Geneza 41:1-36)

 

Pentru că mai marele paharnicilor faraonului, deși poate bine intenționat la un moment dat față de Iosif, a uitat de el și de rugămintea sa, au trebuit să mai treacă doi ani până când, la intervenția lui Dumnezeu, lucrurile au luat o întorsătură fericită. Doi ani în care Iosif a avut timp să-și guste dezamăgirea, s-o proceseze cumva în cugetul său, să își învingă poate unele gânduri amare, și să recâștige puterea să privească înainte spre viitor și în sus către Dumnezeu. Probabil că la început aștepta să fie chemat în audiență, să îi fie cercetată cauza,

să fie descoperit adevărul, ca apoi să realizeze că nimic din acestea nu se va întâmpla, că totul a fost doar un vis frumos.

În acest moment, ca și în cazul demnitarilor săi, Dumnezeu îi trimite două vise pre-

monitorii lui faraon, pentru ca să pregătească intrarea în scenă a lui Iosif. În primul vis, fa- raonul stătea lângă râu și şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup s-au suit din râu şi au început să pască prin mlaştini. După ele s-au mai suit din râu alte şapte vaci, urâte la vedere şi slabe la trup, şi s-au aşezat lângă ele pe marginea râului. Vacile urâte la vedere şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup. După acest vis faraonul s-a trezit, dar adormind din nou a visat cel de-al doilea vis. Se făcea că şapte spice de grâu grase şi frumoase au crescut pe acelaşi pai, și după ele au răsărit alte şapte spice slabe şi arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline. După acest vis, faraonul s-a trezit dimineața, și fiind tulburat de cele visate, a trimis să fie chemați toți magii și ti înțelepții pentru a interpreta visele avute. Nimeni nu a putut tălmăci visele, lucru evident nouă, pentru că visele au fost date de Dumnezeu și oamenii faraonului, care mai mult ca posibil amestecau șarlatania cu ocultismul, nu aveau cum să dea o rezolvare. La fel se întâmplă și în zilele noastre, când unii vorbesc foarte frumos despre „paranormal” sau „fenomene latente psi”, sau alte lucruri diabolice, dar nu au nimic în comun cu lumea lui Dumnezeu și a sfinților Săi.

În acest moment de criză, mai marele paharnicilor își amintește brusc de episodul petrecut în închisoare, de visul avut de el și de mai marele brutarilor, și tălmăcirea dată de Iosif celor două vise. Se grăbește să relateze aceste lucruri faraonului, care nu ezită și dă ordin ca Iosif să fie scos din închisoare și adus în fața sa.

Ieșit din închisoare, Iosif s-a pregătit pentru audiența specială la faraon, s-a spălat[41], a fost tuns și și-a schimbat hainele, după care s-a înfățișat înaintea faraonului. Potrivit uzanțe-

lor vremii, el a trebuit să se radă pe cap, nu numai să se bărbierească, și de aceea credem că Iosif a respectat întocmai cerințele protocolului impus la un eveniment de această talie.

Stând de vorbă cu un umil supus, un deținut de drept comun, faraonul nu pierde vre-

mea cu introduceri lungi și vorbire alambicată, ci trece direct la subiect. Îi spune lui Iosif că a auzit că el poate să interpreteze un vis imediat ce l-a auzit și este interesat de acest lucru,

întrucât și el a avut două vise pe care nimeni nu le-a putut explica. În dosul acestor cuvinte simțim amenințarea nerostită pentru cazul în care Iosif nu ar putea interpreta visele faraonu-

lui, însă gândul lui Iosif nu este nici la pericolul care planează asupra vieții sale, nici la faptul că își joacă, cel mai probabil, șansa vieții sale și are și ocazia mult dorită în care să-și demonstreze nevinovăția, nici măcar la oportunitatea de a-și face un nume, ci în mod cu totul vrednic de admirație Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe Cel care va da interpretarea cerută de faraon. Vedem bine că Iosif este o fire smerită, că tălmăcirile viselor sunt de la Dumne-

zeu, el fiind doar un umil mijlocitor. Poate că altcineva ar fi fost tentat să spună că are experiență în domeniu, că expertiza lui este validată de mai marele paharnicilor, că a mai fost implicat în probleme de consiliere și deci este omul potrivit pentru această sarcină, dar Iosif nu poate face așa ceva. El este cu gândul la Dumnezeu și din cauza atitudinii sale smerite, Dumnezeu îl învață ce să spună și apoi îl și eliberează.

Faraonul îi relatează lui Iosif visele avute[42], iar el le dă interpretarea, având grijă să îndrepte atenția lui faraon spre Dumnezeu, afirmând că El a decis să-i arate faraonului ce planuri are pentru viitor. Din cuvintele lui Iosif, rostite cu îndrăzneală, reiese în mod clar că  inițiativa divină presupune în mod cert o luare fermă de atitudine, și de aceea faraonul va trebui să desemneze un om înțelept și priceput, care să fie abilitat oficial să se ocupe de strategia campaniei de prevenire a catastrofei ce va urma. Faptul că Dumnezeu a dat două vise cu mesaj identic înseamnă că El este ferm decis în planurile sale și nu va ezita, lucru care înseamnă că după șapte ani de mare belșug vor urma șapte ani de sărăcie cruntă, de foamete și lipsuri, criza astfel generată acutizându-se până la maxim și epuizând toată țara. Vedem că Dumnezeu este cu Iosif nu numai prin faptul că îl scoate din închisoare și îi dă interpretarea viselor faraonului, ci și prin faptul că îi dă înțelepciune și îndrăzneală în sfătuirea faraonului. Iosif, de fapt, îi recomandă să adune o rezervă de alimente, să facă stocuri folosind o rețea de prefecți care să ridice o cincime din produsele agricole, în timpul celor șapte ani de belșug, rezervă care să fie depozitată în orașe, în magazii bine păzite. Cu siguranță că lucrul acasă în gospodărie, apoi pe domeniile lui Potifar și în urmă la coman-

dantul închisorii, i-au adus ani de experiență practică lui Iosif, dar se vede că Dumnezeu este Acela Care îi dă o viziune și o strategie pe care s-o propună pentru viitor.

Iosif se află pe pragul unei noi vieți, și dacă audiența la faraon - deși nu i-a adus exonerarea de vină - este trambulina de lansare, cu siguranță că Dumnezeu i-a dat elanul să facă acest salt spre viitor. Vedem cum Dumnezeu știe să schimbe starea umilă a celui supus și să-l înalțe, știe să răsplătească eforturile, suferința îndurată pe nedrept, ascultarea și cre-

dincioșia, viața dusă în curăție sufletească și trupească. Vedem cum Dumnezeu onorează credința pusă în El și în suveranitatea Sa.

 

                                               3.2. Înălţarea lui Iosif în funcţie (Geneza 41:37-57)

 

Nici o țară din orientul Antic nu și-a păstrat mai bine istoria decât Egiptul[43] și de aceea putem da crezare celor care ne spun că anii de secetă, recolte proaste și foamete sunt proprii regiunii Nilului[44].

În acest context, povestea vieții lui Iosif capătă și mai multă crezare. De altfel, un argument imbatabil este însăși existența canalului Bahr Yusuf (Canalul lui Iosif)[45], nefiind exclus ca însuși Iosif să fi dispus construirea acestui canal în perioada de după înălțarea sa în funcție.

Iosif este ales de faraon ca cel mai capabil dintre toți servitorii săi și este ridicat până la a fi al doilea după faraon în structura de autoritate în ceea ce privește conducerea statului.

Procedura de investire a lui Iosif în funcție a constat în îmbrăcarea lui cu haine de in subțire[46], primirea inelului faraonului și a unui lanț de aur la gât, simboluri ale demnității sale înalte. Iosif a fost purtat în carul care venea imediat după carul faraonului, și înaintea sa se striga „În genunchi!”, astfel că toți supușii să ia aminte la Iosif și poziția sa importantă în ierarhie. De altfel, menționarea carelor ne face să înțelegem că este vorba despre un faraon provenit din rândurile hicsoșilor[47], care au adus carul de luptă rapid cu ei atunci când au răsturnat dinastia egipteană a faraonilor. Fiind vorba de hicsoși, putem înțelege că povestea vieții lui Iosif se desfășoară cândva în perioada dinastiilor XIV - XV (1650-1550 B.C.)[48].

Mai mult, Iosif a primit de soție pe Asnat, numită de unii Asineta, fiica preotului[49] din On sau Heliopolis. Ca recunoaătere a abilității sale de interpretare a viselor, Iosif a fost numit „Țafnat Paeneah” adică „Descoperitor de taine[50]. Comte îl descrie pe Iosif ca fiind un eunuc al faraonului[51], dar el nu era un eunuc în adevăratul sens al cuvântului[52], adică famen, întrucât mai târziu vedem că are copii cu soția sa.

Nu avem nici un indiciu în Scripturi cu referire la reacția lui Potifar la schimbarea de statut a lui Iosif, fie pentru că între timp fusese schimbat din funcție sau a murit, fie reacția lui nu a fost socotită relevantă pentru istoria aflată în plină desfășurare. O asemenea răstur-

nare dramatică de situație ar fi trebuit să-l determine pe Potifar să ceară o audiență la Iosif, pentru a-și prezenta scuzele și omagiile de rigoare. Credem de aceea că Potifar nu mai era în funcție la data eliberării și înălțării lui Iosif în dregătorie.

Iată cum un sclav închis ajunge să acceadă în înalta societate a vremii sale, să facă parte din elita politică, fiind al doilea om în stat, după faraon. Și aceasta datorită lui Dumne-

zeu, Care a avut un plan bine definit pentru viața lui Iosif, dar și datorită lui Iosif care nu s-a bizuit pe puterea sa proprie ci s-a încredințat în brațul lui Dumnezeu. Dacă el nu ar fi ales calea ascultării smerite, cu siguranță că Dumnezeu nu l-ar fi înălțat; dacă nu alegea să fie credincios în lucrurile mici, Dumnmezeu nu l-ar fi învrednicit pentru lucrurile mari.

Interesant este de observat și faptul că după înălțarea sa în funcție, Iosif nu se grăbește să meargă acasă pentru a se lăuda în fața familiei sale și a le arăta alor săi că până la urmă visele avute de el în fragedă tinerețe s-au împlinit. Nici nu citim că s-a ocupat de organizarea multor mese festive, petreceri pentru întreaga protipendadă, ci s-a grăbit să plece să cutreiere țara, pentru a putea vedea și evalua astfel în mod corect situația, ca apoi să poată lua cele mai eficiente măsuri. Iosif este la înălțimea situației, nu se pune pe sine pe primul plan, ci nevoile țării sale adoptive. Nu citim despre el că și-a făcut o magazie în care să depoziteze alimente, bogății, lucruri de valoare, ci a dorit să se implice pentru a fi de ajutor și pentru a se achita în mod onorabil de indatoririle care îi reveneau ca responsabil cu strategia de pre-

venire a dezastrului la scară națională.

În acest moment Iosif are treizeci de ani, deci a suferit ca sclav și întemnițat, în jur de treisprezece ani. Acum are o viață de familie care să-i asigure fericirea și să-i aducă mulțu-

mirea, și chiar i se nasc doi fii, Manase (Uitare), căci și-a uitat necazurile și casa tatălui său și Efraim (Rodire), căci Dumnezeu l-a făcut să prospere în noua sa patrie.

De fapt, chiar numele Manase arată că nu a uitat nici necazurile și nici casa părinteas-

că, așa că înțelegem că Iosif a vrut să arate că aceste lucruri aparțin de trecut, iar el dorește să se consacre prezentului și viitorului. Iosif ar fi putut să se plângă, să se autocompătimeas-

că, să se victimizeze, sau dimpotrivă, să se îngâmfe, să se laude, dar el a rămas cumpătat, echilibrat, obiectiv și bine intenționat. Iar numele Efraim arată că deși este într-o țară străină, căsătorit cu o femeie străină și păgână, Iosif continuă să creadă în Dumnezeu. Ar fi putut argumenta că este înțelept ca, măcar de ochii lumii, să treacă la credința soției sale care, culmea, era fiica unui preot, ar fi putut spune că este mai înțelept să se integreze cu totul în societate, să rămână discret, și cu timpul statutul său de imigrant, venetic, proaspăt înobilat să fie uitat iar el să fie socotiti un aristocrat sadea. Iosif însă a înțeles că fără Dumnezeu toată viața este o deșertăciune și, de aceea, Îl recunoaște în continuare drept Stăpân al vieții și destinului său. Iosif a ales ca într-o societate multiplu stratificată[53], multietnică și politeistă, deci idolatră sau păgână, să-și păstreze identitatea etnică și religioasă, conformându-se totuși cutumelor societății în care trăia.

Totuși, viața lui Iosif era departe de a fi idilică, pentru că pe de-o parte în cercul din jurul faraonului viața era nesigură, după cum vedem din pățania mai marelui paharnicilor și a mai marelui brutarilor, pe de altă parte avea foarte multe îndatoriri. Mai ales când cei șapte ani de foamete și-au făcut debutul, stresul a crescut pentru că în toate țările era foamete și  numai în Egipt mai era hrană.

Nu multă vreme după acest început, și Egiptul a resimțit strâmtorarea și foametea, iar oamenii au apelat la faraon pentru alimente. Acesta, bucurându-se probabil că are soluții pentru problemă, îi trimitea la Iosif, cu porunca de a face întocmai după cum le va spune acesta. Acum înțelegem mai bine că deși Iosif ar fi putut fi eliberat din închisoare şi cu aceasta povestea vieţii sale să se fi închis pur şi simplu, Dumnezeu a ales ca eliberarea sa să pregătească eliberarea unei întregi naţiuni de sub imperiul foametei.

Faraonul avea încredere în Iosif și nu-i cerea socoteală, exact ca Potifar pe vremuri și apoi comandantul închisorii, dar exista posibilitatea ca în caz de eșec, Iosif să plătească cu viața nereușita programului său de supraviețuire în timpul crizei naționale. Iosif se dovedește încă odată a fi un om de omenie, fiindcă nu abuzează de încrederea faraonului (care probabil își avea spionii la lucru, pentru orice eventualitate), nu-și bate joc de poporul înfometat ba îi mai ajută și pe străinii care apelează la el pentru ajutor. Iosif nu se amestecă în politica ex- ternă, nu-și crează piețe de capital în țările învecinate ci doar administrează atent rezervele care îi stau la dispoziție. Nu știm dacă regulile lui Iosif au creat birocraţie, sau doar au con-

tribuit la cea existentă, dar este clar că el ajută şi Canaanul şi alte ţări care fuseseră atinse de respectiva foamete. Se pare că Iosif a avut o înţelegere clară asupra faptului că Dumnezeul tatălui său şi al său este şi Regele tuturor naţiunilor[54].

În cei 7 ani de belşug Iosif face provizii de grâu într-atât de mari încât au încetat să-l mai măsoare.[55] Apoi când a început foametea, a strâns tot argintul care era atât în Egipt, cât şi în Canaan (Geneza 47:14), apoi vitele de la egipteni, apoi pământurile (cu excepţia celor care aparţineau preoţimii) şi poporul (pe care l-a mutat în cetăţi). Iosif le-a dat sămânţă urmând ca aceştia să dea o cincime Faraonului şi a făcut din aceasta o lege.

 

                                                                       4. FRAŢII LUI IOSIF

                                                                     (Geneza 42:1 – 43:34)

                                       4.1. Prima întâlnire – teamă şi căinţă (Geneza 42:1-38)

 

Venind foametea nu doar în Egipt ci și în țările învecinate, Iosif a ajutat cât a putut pe fiecare dintre vecini. A deschis magaziile și a început să vândă grâu atât egiptenilor cât și tuturor celor care aveau îndrăzneala să apeleze la ajutorul egiptenilor. Desigur că acest lucru a ajuns și la urechile lui Iacov, care spre deosebire de tatăl său și bunicul său nu emigrează la sosirea foametei. Totuși, el decide să-și trimită fiii să se aprovizioneze, cu excepția lui Beniamin, al doilea fiu al Rahelei, de teamă ca să nu i se întâmple ceva. Dispariția lui Iosif

l-a marcat atât de mult pe Iacov, și trecerea anilor își face într-atâta efectul încât îmbătrânind

Iacov devine foarte atașat de cel mai mic dintre fiii săi și acum se teme și își face griji pentru Beniamin.

Cei zece frați ajung chiar în fața lui Iosif, dar în mod evident nu au cum să îl recu-

noască. Ei știau că Iosif fusese vândut ca sclav și nimeni nu ar îndrăzni nici măcar să viseze că un sclav ar putea să ajungă un mare demnitar, și-apoi și anii au trecut, Iosif s-a maturizat, poate că trăsăturile sale au fost modelate întrucâtva și de suferințele îndurate, iar portul egiptean i-a schimbat în totul înfățișarea. Deși era de nerecunoscut pentru frații săi, Iosif i-a cunoscut îndată și s-a angajat într-un joc aproape răutăcios cu ei.

Omul se încadrează în patru feluri de distanţe psihice[56]: distanţa intimă adică cea mai apropiată, a dragostei dar şi a urii, distanţa personală, care este o distanţă colegială şi de prietenie, distanţa oficială adică ierarhiile şi conduitele dictate de ierarhiile sociale, precum şi distanţa publică, sau distanţa dintre public sau spectatori şi cel care ţine prelegerea sau conduce şedinţa. Este interesant de observat la Iosif modificarea acestor tipuri de distanţă odată cu schimbările apărute în viața sa.

Iosif își acuză frații că sunt spioni și o face de trei ori, până ce frații îi prezintă poves-

tea familiei și îi dau ocazia să ceară să-i fie adus și Beniamin. Fiind fii ai aceleiași mame, relația lor a avut un caracter aparte și Beniamin nu a avut ocazia să participe la actul mârșav al fraților săi mai mari. Nu este de mirare că Iosif dorea mult să îl vadă. Acum poate că ies la suprafață dorul de casă, dorul de familie atât de bine ascunse în locurile adânci ale sufletului său. Adoptând o mină oficială și vorbindu-le cu asprime, Iosif își aruncă frații în închisoare pentru trei zile. Poate că a încercat să le ofere astfel o replică la aruncarea sa în groapă, sau să-i sperie, sau să îi preseze din punct de vedere psihologic și emoțional. După trei zile de temniță, care le-au vorbit, dar fără cuvinte, fraților săi despre propria sa întemnițare, a venit înaintea loc cu o propunere.

Înainte vreme le-a cerut ca să rămână toți în Egipt și doar unul dintre frați să se în-toarcă acasă pentru a-l aduce pe Beniamin, iar acum le propune ca în caz că sunt oameni de treabă (oare la ce s-au gândit ei la auzul acestor cuvinte?) doar unul dintre frați să rămână ostatic iar ceilalți să se întoarcă acasă cu hrană pentru familiile lor și să-l aducă apoi pe Beniamin.

 

După ce trei zile au fost lăsați pradă frământărilor, frații au fost gata să accepte orice propunere care îi scotea din impas, iar Iosif a avut posibilitatea să nu-și priveze frații și

rudeniile de cele trebuincioase traiului zilnic. În același timp, se asigura că îl va vedea pe frățiorul său mult iubit. Însă amenințarea cu pedeapsa capitală va rămâne în vigoare atâta timp cât Iosif nu îl va vedea pe Beniamin. Expresia „Eu mă tem de Dumnezeu” (Geneza 42:18b) ar fi trebuit să le dea de gândit fraților, dar pentru că Iosif li se adresa printr-un interpret nu știm cum a tradus acesta expresia cu pricina, respectiv cuvântul „Dumnezeu”.

Pradă uneri crize de conștiință, frații se întâlnesc cu consecința faptei lor rele, făcută cu mulți ani în urmă și își amintesc de frământarea și rugămințile lui Iosif atunci când era la cheremul lor. În discuțiile lor, pe care Iosif le înțelegea dar eu nu știau acest lucru, ei s-au recunoscut vinovați, poate pentru prima dată de la nefericitul incident, față de fratele lor mai mic și sunt convinși că situația de acum este plata ce li se cere pentru răutatea lor de atunci. Ruben chiar ia cuvântul, îi mustră și le reproșează că nu l-au ascultat, deși el a dorit să îm-

piedice omorârea lui Iosif iar la vânzarea acestuia nu era de față; acum însă pare convins că totuși Iosif a murit și ei sunt vinovați pentru sângele său.

Iosif, impresionat dar și tulburat de cele auzite și mai ales de detaliile necunoscute lui până atunci, se retrage să plângă, pentru că nu putea să se deconspire înaintea fraților săi și nici nu era demn să plângă în fața servitorilor săi. După aceasta, Iosif venindu-și în fire, revine și dă ordin ca Simeon să fie legat cu lanțuri în fața fraților săi, iar pe ei îi trimite acasă cu provizii îmbelșugate.

Iosif a poruncit ca sacii fraților săi să fie umpluți cu grâu, să primească merinde pentru drum și argintul fiecăruia să-i fie pus înapoi în sac. Procedând astfel, Iosif pe de-o parte și-a ajutat frații, pe de altă parte continuă șarada. La un loc de popas, unul din frați căutând să dea nutreț măgarului său, și-a găsit argintul în sac. Uimirea dar și sperietura fraților le-a fost mare și s-au întors la Iacov cu inima tăiată. Odată ajunși acasă, au povestit tatălui lor cele petrecute, și sperietura le-a fost și mai mare când au descoperit că fiecare își are banii puși înapoi în sac. Bieții de ei nu puteau înțelege ce vrea acest egiptean ciudat de la ei și ce a urmărit procedând astfel.

Iacov nu vrea nici măcar să audă de plecarea lui Beniamin în Egipt și aceasta cu atât mai mult cu cât nici Simeon, al doilea fiu în ordinea nașterii lor, nu mai este între frații săi. L-a pierdut pe Iosif, acum pe Simeon și sigur că nu vrea să-l piardă și pe Beniamin. Ruben întâiul său născut, se pune chezaș pentru Beniamin și oferă viața celor doi fii ai săi în schimbul vieții fratelui său, dacă acesta nu se ve mai întoarce acasă cu ei. Dar Iacov se încăpățânează și nu este de acord nici în aceste condiții, spunând că durerea l-ar omorî și că nu poate să-l lase pe Beniamin să plece, pentru că a rămas singur odată ce fratele său Iosif a murit. Poate că vorbele acestea i-au jignit pe fiii săi, poate că i-a durut sufletul auzind aceste lucruri, cu atât mai mult cu cât li se reamintește statutul special al fiilor Rahelei, dar sunt nevoiți să treacă peste aceste sentimente, dacă nu cumva în atâția ani s-au obișnuit cu tratamentul preferențial acordat fratelui lor mai mic.

 

                                         4.2. A doua întâlnire – primirea fraţilor (Geneza 43:1-34)

 

Deși Iacov s-a arătat refractar la solicitarea fiilor săi, după ce grâul adus din Egipt s-a terminat, poate după un an (pentru că mai târziu Iosif le spune că mai sunt cinci ani de foamete din cei șapte), este silit de împrejurări s-și reconsidere atitudinea. Acum Iacov vrea să-și trimită fiii din nou în Egipt, dar ei îi reamintesc cum stau lucrurile cu Beniamin la care el le reproșează faptul că i-au spus egipteanului despre Beniamin. Fiii se apără spunând că au crezut că sinceritatea este cea mai bună strategie și nu aveau cum să anticipeze cererea egipteanului. Iuda chiar se pune garant pentru fratele său mai mic, acceptând vinovăția și căderea în dizgrația tatălui său în cazul în care Beniamin nu s-ar mai întoarce acasă. Iacov nu-i răspunde direct la inițiativă, lucru care poate a însemnat acceptarea garanției oferite sau, din contră, nu merita să fie luată în seamă. Situația nu oferea altă ieșire decât cea prevăzută de Iosif și astfel Iacov este silit să renunțe, cel putin temporar, și la fiul său cel mai mic. El își sfătuiește fiii să ducă daruri egipteanului de care depindea soarta și bunăstarea lor ca fa-

milie, și încă din cele mai bune roade ale țării și anume: balsam alinător, miere, mirodenii, smirnă, fistic și migdale, care nu păreau afectate de secetă, și le spune să ducă înapoi în Egipt și dublul arginților duși de prima dată, pentru că la urma urmei, s-ar fi putut să fie vorba de o simplă greșeală, dar egipteanul va trebui să fie pe deplin încredințat de bunele intenții ale fiilor săi. Desigur, urma să-l ia și pe Beniamin împreună cu ei, pentru a-l răscumpăra pe Simeon. Aici Iacov face ceva deosebit și anume le urează ca Dumnezeul cel atotputernic să le dea trecere înaintea egipteanului, pentru ca toți să se poată întoarce acasă în bună rânduială. Iar dacă totuși nu se va putea, Iacov este decis să accepte hotărârea lui Dumnezeu. În disperarea sa, el apelează la Dumnezeu și astfel posibilul eșec al călătoriei va fi pus pe seama voinței suverane a lui Dumnezeu, cu care, el Iacov nu poate să se lupte, nu poate decât să se conformeze. El are suficientă experiență cu Dumnezeu pentru ca să fie serios în ceea ce le spune - nu avea cum să uite episodul luptei cu îngerul, înaite de a se împăca cu fratele său Esau (Geneza 32:24-32).

Iată așadar, frații pornesc la drum, în mijlocul lor fiind Beniamin, pentru siguranța căruia Iuda s-a oferit garant, acel Iuda care a fost inițiatorul tranzacției de vânzare a lui Iosif ca sclav. Poate că anii care au trecut și presiunea evenimentelor cu care se confruntă îl fac să acționeze astfel, sau poate că Iuda s-a schimbat în timpul trecut de la nefericitul eveniment. Nu știm cum i s-a părut călătoria lui Beniamin, care atât de protejat fiind de tatăl său nu pare să fi ieșit prea mult dincolo de gardul gospodăriei familei.

Odată ajunși în fața lui Iosif, acesta l-a văzut imediat pe Beniamin și a dat ordin ca frații lui să fie duși în casa lui, unde urmau să ia masa împreună cu el, administratorul pri-

mind ordin să pregătească mâncare suficientă pentru prânz. Frații s-au speriat când au văzut că sunt duși în casa lui Iosif, au crezut că vor fi atacați, jefuiți și înrobiți din cauza banilor găsiți în saci la întoarcerea acasă. Din cauza temerilor avute, l-au abordat pe administratorul casei și, cu toată umilința, i-au povestit cele întâmplate la prima lor venire în Egipt și la în- toarcerea lor acasă. Acesta a căutat să-i liniștească și, în mod cu totul surprinzător, face referire la Dumnezeu, vorbind despre Dumnezeul lor și al tatălui lor, Care le-a pus pe ascuns o comoară în saci, prin intermediul unui modest administrator. Iată-i pe frați confruntați nu numai cu faptele lor trecute, ci și cu Dumnezeu, dreptul judecător și Binefăcător. La întem-

nițarea lui Simeon și trimiterea celorlalți frați acasă, Iosif le-a spus că el este un om evlavios, temător de Dumnezeu (și spunea adevărul) și acum acest administrator egiptean pomenește de Dumnezeul lor, care pare să fie mai mult doar Dumnezeul tatălui lor.

Nu știm cum au reacționat frații la aceste cuvinte, probabil era prea mult pentru ei ce se întâmpla, nu puteau înțelege evenimentele și erau depășiți de situație.

După ce au avut ocazia să se împrospăteze spălându-și picioarele, și animalele au primit nutreț, frații sunt lăsați să aștepte sosirea lui Iosif, care era ocupat cu treburile sale. În acest timp ei și-au pregătit darurile aduse, având suficient timp să reflecteze aspra evenimen-

telor trecute și a ceea ce putea urma, mai ales că Simeon a fost adus din închisoare și li s-a putut alătura. Poate că experiența de un an de închisoare a lui Simeon, care de fapt nu era vinovat, a fost o ilustrare a închiderii lui Iosif după acuzația nedreaptă ce i s-a adus iar

închiderea tuturor timp de trei zile și apoi cea a lui Simeon s-a constituit într-o metaforă a vieții lui Iosif până în momentul în care Dumnezeu l-a scos din temniță și l-a pus în înalta sa funcție de acum. Să fi avut Simeon vreun rol, despre care Scriptura nu ne vorbește, în prinderea lui Iosif și aruncarea lui în groapă, sau la vânzarea lui? Să fi fost întemnițarea sa un mesaj din partea lui Iosif? Cu siguranță frații au avut ce să-și povestească, și au putut împărtăși atât cele bune cât și cele rele, Beniamin fiind parte a grupului lor. Pe el nu s-au mai gândit să-l excludă din grup, dar este adevărat că nici Iacov nu i-a dăruit și lui o haină pestriță. Probabil că a tras și el niște concluzii, nu doar fiii săi.

Ajuns acasă, Iosif a dispus așezarea fraților săi la masă, în ordinea vârstei și a prânzit cu ei și cu egiptenii care erau cu el. Însă până la acest moment, Iosif a primit darurile fraților săi însoțite de plecăciunile lor umile. Având vestea că tatăl său Iacov mai trăiește, atenția lui Iosif s-a îndreptat spre Beniamin, pe care îl aștepta de atâta vreme. Adânc emoționat, Iosif abia reușește să îngaime o binecuvântare (ciudat lucru, iar este folosit numele lui Dumne-

zeu!) și se retrage pentru a-și da frâu liber lacrimilor. După ce își mai vine în fire și se liniș-

tește, se spală pe față și revine de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic și se așează la masă cu frații săi. Sigur că un demnitar cu o funcție așa de înaltă nu trebuia să-și justifice deciziile și faptele, așa că Iosif își poate permite liniștit să se comporte cum dorește.

Frații săi au fost așezați față în față cu egiptenii[57] care mâncau la masa lui Iosif, fiind pradă unei mari mirări și neștiind ce să mai creadă. Ca dovadă a sentimentelor sale, Iosif dă ordin ca Beniamin să primească de cinci ori mai mult decât ceilalți frați ai săi, și încetul cu încetul atmosfera se mai destinde și Iosif probabil conversează cu frații săi prin intermediul unui interpret și totul pare să intre pe făgașul normal.

 

                                                     5. IOSIF SE DESCOPERĂ FRAŢILOR SĂI

                                                                    (Geneza 44:1 – 45:28)

                                                          5.1. Încercarea (Geneza 44:1-34)

 

După ce s-au veselit îmreună, Iosif a pus la cale o înscenare pentru frații săi pentru ziua următoare când urma ca ei să pornească spre casă. A poruncit administratorului său să-i pună paharul în sacul lui Beniamin, împreună cu argintul cuvenit pentru grâul lui. Toți frații au avut argintul pus în sac, deasupra grâului, însă cu Beniamin Iosif avea un plan aparte. Urma ca după plecarea fraților la drum, administratorul să plece după ei, să-i ajungă din urmă și să le dovedească vinovăția „descoperind” în sacul lui Beniamin paharul cu pricina.

Deci toate lucrurile erau făcute ca și în cazul primei veniri a fraților în Egipt, dar acum urma o mare și neplăcută surpriză, și anume să fie acuzați de furt și de abuz față de încredera arătată lor. Nici suferința, nici prosperitatea și nici autoritatea avută nu au distrus sau perver-

tit caraterul lui Iosif și de aceea el este hotărât să le dea o lecție zdravănă fraților săi, însă nu cu ranchiună ci cu un tact aproape pedagogic.

Planul a fost pus în aplicare întocmai cum a voit Iosif și a doua zi dimineața, la scurtă vreme după ce frații au plecat spre casă, administratorul a primit ordin să plece în urma lor, să-i ajungă  și să-i acuze pe frați de furtul paharului din care bea Iosif și îl folosea la ghicit.

Trebuie să menționăm aici faptul că nu știm în ce fel se putea sluji Iosif de cupa de argint pentru a descoperi pe hoți sau alte lucruri, dar nu putem fi de acord cu Frazer care afirmă[58] că Iosif probabil se inspira din imaginile care îi apăreau în apa din cupă. El s-ar fi putut mândri cu puterea de a descoperi hoții, folosind poate o cupă de divinație[59], lucru de altfel obișnuit în acea vreme, dar Scriptura nu relatează niciunde că Iosif s-ar fi ocupat cu ghicitul[60]. Mai mult, un om căruia Dumnezeu îi dă vise, îi dă înţelepciune, îi oferă călăuzire şi îi descoperă taine nu avea nevoie să ghicească și așa ceva nici nu este potrivit caracterului său.

Mai degrabă am putea spune că Iosif s-a folosit de paharul acela[61] în sensul celor afirmate în Geneza 44:15, unde citim că Iosif își întreabă frații cum de nu și-au dat seama că un om ca el are puterea să ghicească? Deci acest „ghicit” făcea parte din șaradă și nu din practica vieții lui Iosif.

Atunci când administratorul i-a ajuns din urmă și i-a acuzat de furt, frații lui Iosif, știindu-se nevinovați și-au apărat reputația și au argumentat că, iată, ei au adus înapoi banii pe care i-au găsit în saci la întoarcerea acasă și nu sunt ei oamenii să fure din casa stăpânului său. Ca să-și sublinieze nevinovăția, frații sunt gata să garanteze cu propria lor libertate puritatea lor și sunt de acord ca făptașul să plătească cu viața. Administratorul este de acord și decide ca vinovatul să rămână sclavul său iar ceilalți să fie socotiți nevinovați.

Administratorul procedează la o percheziție, sacii fiecăruia sunt verificați începând cu cel al fratelui cel mai mare, mărind tensiunea și dramatismul situației. Culmea este că admi- nistratorul știa foarte bine în al cui sac a pus paharul, dar a vrut să procedeze ca la carte pentru ca să împlinească porunca primită.

Imediat ce paharul este găsit în sacul lui Beniamin, frații acceptă inevitabilul, se recunosc de vinovați și rupându-și hainele în semn de disperare, se întorc la Iosif, fără să se opună. Iosif îi admonestează spunându-le că el are puterea să ghicească, iar Iuda, care s-a pus garant în fața lui Iacov pentru Beniamin, ia cuvântul și recunoaște vinovăția dovedită de paharul găsit și declară că de acum toți sunt sclavii lui Iosif, nu au cum să se dezvinovățeas- că. Nu credem că în inima lor l-au crezut vinovat pe Beniamin dar au văzut cum au decurs evenimentele care îi depășesc și aceptă să sufere deși se știu nevinovați. O ultimă încercare din partea lui Iosif vine atunci când le spune că doar făptașul va fi reținut, ceilalți sunt liberi

să se întoarcă acasă la casele lor, la tatăl lor. În acest monet Iuda se apropie de Iosif și îi povestește cum s-au întâmplat lucrurile din primul moment al întâlnirii lor, apoi descrie în mod plastic suferința bătrânului Iacov (își amintește oare acum de jalea tatălui său la aflarea veștii triste despre probabila moarte a lui Iosif?) și arată că el s-a pus garant pentru siguranța fratelui lor mai mic, de care tatăl lor este atașat în mod deosebit. De aceea, el Iuda, dorește să rămână sclav în locul lui Beniamin, pentru ca tatăl lor să nu se mâhnească peste măsură și supărarea să-l ducă în mormânt.

Nu putem ști cu siguranță ce anume a simțit Iosif la auzul acestor lucruri, dar în mod cert a fost adânc impresionat și, sub imperiul sentimentelor care deveniseră de nestăpânit, dorește să se facă cunoscut fraților săi. În perioada în care i-a pus la încercare a putu să vadă

caracterul și atitudinea lor și a putut face o comparație cu imaginea pe care a păstrat-o în inima sa despre ei, și acum se simte în sfârșit liber să nu mai joace teatru, să nu mai mărească tensiunea ci să le arate fraților săi cine este el de fapt.

 

                                                5.2. Iosif se face cunoscut (Geneza 45:1-28)

 

Pentru a crea un cadru potrivit și a se putea manifesta liber, Iosif dă ordin să iasă toți egiptenii din încăpere, după care își lasă la o parte orice reținere și începe să plângă spre marea uimire a fraților săi. Dar când aceștia au auzit că marele demnitar egiptean este de fapt fratele lor pe care l-au vândut ca sclav, uimirea lor este atât de mare încât rămân înmărmuriți. Pentru a nu lăsa ca gândurile negre să-i copleșească pe frații săi, Iosif le și spune că nu trebuie să se mâhnească din cauza trecutului, întrucât Dumnezeu a îngăduit să se întâmple toate lucrurile acelea, pentru a pregăti un viitor prosper pentru întreaga familie, având în vedere nu doar cei cinci ani de foamete care mai trebuie să treacă ci și anii ce vor veni după aceea. Iosif este conștient de rolul lui Dumnezeu în viața sa și mărturisește acest lucru fraților săi, fără să se rușineze. Dacă nu s-a rușinat să le spună visele avute pe când era încă tinerel, nu are cum să se rușineze după o experiență bogată de viață dusă sub privirile binevoitoare ale Celui Preînalt. Fire sentimentală și iertătoare, Iosif se împacă cu fraţii săi și caută să le lumineze sufletul vorbind despre Dumnezeu și bunătatea Sa cea mare.

Până să-și vină frații în fire, Iosif le mai explică bunătatea lui Dumnezeu față de el și față de toată familia lor, întrucât are o relație deosebită cu faraonul, este responsabil peste toată casa acestuia și peste toată țara Egiptului. Acest lucru a fost realizat de Dumnezeu, Care dorește să le binecuvânteze familia. Iosif își îndeamnă frații să plece la drum fără zăbavă, să-l anunțe pe Iacov de evenimentul fericit și să-i transmită invitația făcută de Iosif.   Urmează ca Iacov, împreună cu toată familia, să vină în Egipt și să locuiască în Gosen, ținut îmbelșugat, loc în care și turmele lor vor putea fi hrănite și bine întreținute. În acest fel, foametea care va mai dura cinci ani nu va afecta familia lui Iacov. După ce le spune în mod explicit fraților săi cum să-i povestească lui Iacov tot ceea ce au văzut și au auzit, Iosif se întoarce spre fratele său preferat, Beniamin, și plânge împreună cu el. Are însă puterea să-i îmbrățișeze pe toți frații săi, ceea ce arată că i-a iertat și nu le ține în socoteală faptele rele din trecut. După aceste manifestări ale afecțiunii, se aștern la discuții, și au ce povesti, fiind separați de atâția ani și traversând atâtea situații dificile.

Probabil intrigați de plânsetele lui Iosif care s-au auzit dincolo de uși, egiptenii caută să vadă ce anume s-a întâmplat și, spre surprinderea lor, află că evreii care au venit sunt frații lui Iosif. Vestea nu numai că le-a câștigat bunăvoința, dar i-a plăcut și faraonului, care a fost informat la timp și în detaliu, așa cum se cuvenea. Drept semn al bunăvoinței sale, faraonul să ordin lui Iosif să-și cheme tatăl și frații în Egipt, iar faraonul garantează că familia lui Iosif se va bucura de tot ce este mai bun în Egipt. Vedem în aceasta mâna cea bună a lui Dumnezeu la lucru, întrucât Iosif deja garantase familiei sale strămutarea în Egipt, pe propria-i răspundere, dar acum Dumnezeu Însuși Își întinde mâna peste el și îl determină pe faraon să fie mărinimos. Acest lucru nu este de mirare, având în vedere serviciile aduse de Iosif țării Egiptului și casei lui faraon; atât suveranul cât și tot poporul îi erau datori lui Iosif, și prin el, lui Dumnezeu.

Având ordinul faraonului de împlinit, Iosif în loc să-și reverse mustrările și reproșurile asupra fraților săi, pentru că i-a iertat nu face decât să-i binecuvânteze, punându-le la dispoziție care, alimente și haine de schimb, iar lui Iacov îi trimite zece măgari încărcați cu tot ce era mai bun în Egipt, și zece măgărițe încărcate cu alimente, pentru călătoria pe care Iacov o avea s-o facă spre Egipt. În afară de acestea, Beniamin primește 300 de sicli de argint[62] și cinci haine de schimb. Am putea să ne întrebăm dacă nu cumva Iosif face o greșeală favorizându-l atât de mult pe Beniamin, și încă în fața fraților săi mai mari, dar poate că Iosif s-a gândit că și dacă frații săi se tulbură, nu au decât, el a suferit destul din cauza lor și acum vrea doar să recupereze cumva ceea ce a pierdut fiind separat atât de mult timp de Beniamin. Nu ne este descrisă reacția fraților lui, poate că au crezut de bine să tacă și să nu comenteze acțiunile lui Iosif, recunoscând în inima lor că sunt vinovați față de el, și să nu uităm ce putere avea acum Iosif, deci nu era tocmai înțelept să-i stârnească resenti-

mentele.Si-apoi, supraviețuirea întregii lor familii depindea acum în mod direct de Iosif, așa că tăcerea smerită părea să fie cea mai bună soluție. Iosif le spune doar ca să nu se certe pe drum, pe semne cunoscându-și bine frații dar și dinamica firii omenești.

Aceștia se întorc la Iacov și îi povestesc cum Iosif este în viață și a ajuns un demnitar de rang mare în Egipt, care vrea, și are puterea necesară, să le salveze familia de foamete și de moarte. Probabil că au trecut cu mare discreție peste rolul avut de ei în această răsturnare de situație. Desigur că Iacov nu a vrut să creadă cele auzite de la fiii săi, era ceva absurd, dar după ce a cugetat la relatarea detaliată a evenimentelor și a văzut cu ochii săi tot ceea ce a trimis Iosif, carele, hainele, alimentele, toate bunătățile, inima i s-a înmuiat și a găsit resurse lăuntrice să creadă ceea ce i se spusese.

În mod energic, Iacov nu mai admite îndoieli, ci declară ferm că înainte să moară mai dorește să-l vadă încă odată pe Iosif. Aceasta a constituit semnalul de plecare spre Egipt al întregii sale familii.

 

                                                                   

                                                                   6. IACOV ŞI IOSIF

                                                                (Geneza 46:1 – 48:22)

                                      6.1. Iosif îl primeşte pe Iacov (Geneza 46:1 – 47:12)

 

Iacov a plecat la drum cu toată familia sa și cu toate posesiunile, dar oricât de mult se grăbea să-l vadă pe Iosif, nu a ezitat să petreacă un timp la Beer-Șeba ca să se închine lui Dumnezeu. Această atitudine cumpătată și evlavioasă i-a adus binecuvântarea unei întâlniri speciale cu Dumnezeu. Iacov este cercetat de Dumnezeu într-o vedenie de noapte și este asigurat că nu trebuie să se teamă de a merge în Egipt, întrucât Dumnezeu îl va însoți, El îi va scoate de acolo, și tot prin El familia sa se va înmulți până va ajunge un neam mare. Ca asigurare finală, Dumnezeu îi promite lui Iacov că fiul său Iosif îi va închide ochii, adică va fi prezent la moartea sa. Încurajat de mesajul divin, Iacov se așterne la drum, fiind însoți de șaizeci și șase de suflete, la care se adaugă soțiile fiilor săi. Astfel, toate sufletele care au venit în Egipt și erau din sămânța lui Iacov au fost șaptezeci.

Deşi era bătrân, avea 130 de ani, Iacob a părăsit totuşi Canaanul şi a mers în Egipt 

unde a mai trăit 17 ani, la fiul lui cel iubit[63]. Cu multă înțelepciune, îl trimite înainte pe Iuda ca să-l anunțe pe Iosif de sosirea familiei și să-l roage să-i întâmpine în Gosen. Știm că, în general, procedura cu imigranții consta[64] în îndrumarea celor care aveau nevoie de pășuni sau erau veniți din țările lovite de foamete, spre ținutul Gosen, regiune din Delta Nilului pe malul drept al fluviului. Locaţia exactă a Gosenului rămâne necunoscută, dar acesta era cu siguranţă un ţinut în zona de est a Deltei Nilului şi era considerat cea mai bună zonă a ţării.[65]

Descoperirile arheologice arată că relatările biblice despre Iosif dau o descriere corectă a obiceiurilor egiptene, despre modul de administrare de către faraoni şi generozita-

tea lor în permiterea trăirii popoarelor nomade la ei în timpul secetelor.

Întrucât imigranții erau mai totdeauna acceptați, și exista un ordin direct al faraonului, Iacov nu risca nimic dar era mai sigur, mai practic și mai frumos ca fiul său să-l aștepte la locul pe care îl hotărâse faraonul. Ajuns față în față cu fiul său pe care îl crezuse mort, nu se putea ca Iacov să-i refuze îmbrățișarea și primindu-l în brațele sale, a lăsat ca lacrimile lui Iosif să povestească toată truda și amarul anilor în care a fost separat de tatăl său. Probabil că frații lui Iosif erau încă tensionați de frica de a nu fi dați de gol de către Iosif, fratele pe care l-au trădat și l-au vândut, dar scena întâlnirii lui Iacov cu Iosif este deosebit de înduio-

șătoare. Iacov declară că de acum poate muri, fiindcă a apucat să-l mai vadă o dată pe Iosif și se pare că Iacov nici nu dorea altceva decât să se stingă în liniște și pace având această bucurie proaspătă în inima sa.

Dar bucuria și emoțiile revederii nu umbresc judecata lui Iosif, care trebuie să-l anunțe pe faraon de sosirea familiei sale în Egipt. El îi va spune faraonului că a sosit familia sa din Canaan, că rudele sale sunt păstori și și-au adus și turmele cu ei, împreună cu toată agoni-

seala lor de-o viață. Pentru a nu se isca probleme, Iosif îi învață pe ai lui ca atunci când vor intra în audiență la faraon și vor fi întrebați despre îndeletnicirea pe care o au, să răspundă că sunt păstori de generații întregi și că se ocupă cu creșterea animalelor. În felul acesta Iosif se asigura că familia sa va putea locui într-adevăr în Gosen, pentru că egiptenii nu agreau crescătorii de animale.

În jurul anului 1730 B.C. regiunea Nilului a fost invadată de războinicii hicsoși, din triburile semite din Canaan și Siria[66] și astfel a luat sfârșit domnia de 1300 de ani a dinastiilor de aristocrați egipteni[67]. Faraonul fiind din seminția hicsoșilor, avea să nutrească simpatie față de familia lui Iosif, deși egiptenii, cum am spus, în general nu-i puteau suferi pe păstori[68].

Hicsoşii au controlat Egiptul timp de 140 de ani şi ei au fost cei care au introdus calul şi carul de luptă în Egipt, revoluţionând astfel vânătoarea şi războiul, dar au fost îndepărtaţi în anul 1550, printr-o rebeliune a egiptenilor din Teba, care au învins faraonii Regatului Mijlociu, în Egiptul de Jos şi o parte a Egiptului de Sus[69].

Iată cum Dumnezeu, aflat la cârma istoriei națiunilor, în marea Sa bunătate pune la cale emigrarea evreilor, schimbând dinastii și faraoni și modelând viața unor oameni care ajung instrumentele providenței Sale desăvârșite.

Potrivit cu uzanțele vremii, Iosif îl anunță pe faraon de sosirea familiei sale și apoi ia cu sine cinci frați pe care îi duce în audiență la faraon. Nu se cuvenea, probabil, să-și aducă toată familia în prezența suveranului și nici nu era cazul, fiind suficientă prezența tatălui său și a celor cinci frați, poate cei mai mari ca vârstă.

Așa cum anticipase Iosif, faraonul i-a întrebat cu privire la îndeletnicirea lor și frații au răspuns cuminți că sunt păstori ca și părinții lor, și au venit doar pentru o vreme în Egipt, fiindcă în Canaan este foamete și nici pășuni pentru animale nu mai sunt și de aceea ei cer permisiunea lui faraon să se așeze în ținutul Gosen.

Drept răspuns, faraonul, adresându-se lui Iosif decretează că țara este deschisă pentru familia sa, iar Iosif este dator să-i ajute să se așeze în cea mai bună parte a țării. De aseme-

nea, dacă printre frații săi sunt oameni destoinici (faraonul se gândea pe bună dreptate la așa ceva, având exemplul lui Iosif), aceștia vor fi puși în fruntea turmelor faraonului. Iată cum Dumnezeu a purtat de grijă și fraților lui Iosif și familiilor lor, acordându-le prin hotărârea faraonului aceste slujbe de răspundere.

Dar bunăvoința faraonului se extinde și asupra lui Iacov, care întrebat ce vârstă are, răspunde că are 130 de ani, dar că vârsta sa este mai mică și viața sa a fost mai grea în comparație cu viața strămoșilor săi. Tristă concluzie, dar reflectă deșertăciunea unei vieți duse doar în apropiere de Dumnezeu și nu în comuniune strânsă cu El. În urmă, Iacov l-a binecuvântat pe faraon și s-a retras smerit împreună cu fiii săi.

După audiență, Iosif și-a așezat familia în locul numit Ramses, în cea mai bună zonă a ținutului Gosen, potrivit cu porunca faraonului și cu dorința inimii sale. În felul acesta Iosif s-a putut îngriji de bunăstarea familiei sale și le-a putut asigura hrană potrivit cu nevoile fiecărei familii a fraților săi.

 

                                                     6.2. Scumpete în Egipt (Geneza 47:13-31)

 

Situația s-a înrăutățit în mod treptat, foametea chinuia atât Egiptul cât și Canaanul, iar oamenii erau disperați. Singura lor șansă a fost să cumpere grâu, și astfel tot argintul din Egipt și Canaan a ajuns în trezoreria faraonului. În mod cu totul caracteristic lui, Iosif nu și-a însușit nimic din argintul dat de bieții oameni pentru a putea supraviețui, ci ca un bun administrator, a umplut vistieria statului.

În anul care a urmat, fiindcă oamenii nu mai aveau bani lichizi, și-au dat animalele în schimbul grâului: caii, oile, boii și măgarii. Iosif le-a dat hrană pentru acel an, dar în anul care a urmat n-au mai avut altă soluție decât să se vândă sclavi, împreună cu pământurile lor; oricum, fără animale cu care să lucreze pământul, acesta era în paragină, oamenii nu mai avea ce face cu el. Iosif a acceptat să-i cumpere cu pământuri cu tot, mai ales că trezoreria era plină cu bani adunați în anii precedenți. Astfel pământurile au trecut în posesiunea faraonului, iar oamenii au fost mutați în orașele de pe tot cuprinsul țării. Însă Iosif nu s-a atins de pământurile preoților întrucât exista o lege care le proteja avutul, și probabil nu dorea să intre în conflict deschis cu socrul său și colegii acestuia întru ale preoției.

În mod foarte înțelept, Iosif a încheiat un contract cu poporul, în care s-a stipulat că oamenii vor da faraonului a cincea parte a veniturilor lor. Poporul a fost de acord, de fapt ar fi fost de acord cu orice, numai să nu moară de foame ei și familiile lor, așa că legea cu a cincea parte din venituri dată faraonului a intrat în vigoare și a rămas neabrogată o vreme îndelungată. În mod vizionar, Iosif a găsit o cale omenoasă de a ajuta poporul, dar în același timp a găsit și un mijloc de a asigura în permanență un venit pentru vistieria țării prin impozitarea oamenilor.

Și deși preoții nu erau oamenii lui Dumnezeu, drepturile lor nu au fost atinse, ceea ce a fost o bună metodă strategică de a păstra pacea între suveran și tagma preoțească, și de a fideliza preoțimea.

Dar oricât de grea ar fi fost situația în țară, familia lui Iacov s-a mărit, s-a înavuțit și prosperitatea lor era un semn din partea lui Dumnezeu, care le demonstra că indiferent de adversitatea circumstanțelor El știe să păzească și să-Și binecuvânteze slujitorii. Nu că Iacov și familia sa ar fi fost niște slujitori deosebit de consacrați și profunzi ai lui Dumnezeu, ci pur și simplu, El Își găsea plăcerea în ei.

Iacov a mai trăit șaptesprezece ani în Egipt și s-a putut bucura nu doar de belșugul material ci și de prosperitatea membrilor familiei sale, în plan familial și social. Atunci când a sosit vremea să moară, Iacov a simțit lucrul acesta și l-a chemat pe Iosif, care deși era preocupat de bunăstarea familiei sale, era dedicat slujirii lui faraon (și poate că a moștenit chiar o parte din abilitatea lui Iacov în derularea de afaceri și tranzacții).

Întâlnirea dintre tată și fiu a decurs în mod solemn, deoarece Iacov l-a pus pe Iosif să jure că nu îl va îngropa în Egipt ci în mormântul părinților săi. Este impresionantă atitudinea lui Iacov, care ține atât de mult la etnia și familia sa, încât nici în mormânt nu vrea să fie separat de contextul său natural dăruit de Dumnezeu. Iacov a fost mulțumit cu jurământul făcut de Iosif, fiindcă își cunoștea bine fiul și îl și iubea mult, și știa că Iosif se va ține de cuvânt (un lucru care ar trebui să caracterizeze toate familiile noastre), însă nu pare să se fi gândit că poate îi crează greutăți lui Iosif cu pretenția sa.

 

                                                   6.3. Înfierea fiilor lui Iosif (Geneza 48:1-22)

 

După un timp, Iosif a fost anunțat că tatăl său este bolnav. Lucru care ar fi putut fi un indiciu cu privire la iminența morții lui Iacov avân du-se în vedere vârsta sa înaintată.

Iosif și-a luat cei doi fii, Manase și Efraim, și s-a dus la Iacov cu dorința de a vedea asigurat viitorul fiilor săi și acceptarea lor în poporul strămoșilor din care se trăgea.

La întâlnirea celor trei generații, Iacov îi amintește lui Iosif că Dumnezeu i S-a arătat în țara Canaan, la Luz, și l-a binecuvântat, promițându-i că din el va ieși un număr mare de urmași, mai multe triburi chiar, și Canaanul va fi țara lor de moștenire. În acest context, Iacov a dorit să-i înfieze pe cei doi fii ai lui Iosif, urmând ca ei să aibă drepturi egale cu Ruben și Simeon. Dacă Iosif s-a dovedit a fi un tată înțelept și prevăzător, nici Iacov nu se lasă mai prejos și arată multă bunăvoință față de nepoții săi, în defavoarea celor doi fii naturali ai săi, Ruben care era vinovat de aventura avută cu Bilha, și Simeon care a participat la răzbunarea crudă și sângeroasă a violării Dinei.

Din cauza vârstei înaintate Iacov nu mai vedea și de aceea l-a rugat pe Iosif să-i aducă pe cei doi fii spre a fi binecuvântați, lucru posibil în virtutea puterii vizionare a patriarhilor din poporul lui Dumnezeu. Cu o mare bucurie în suflet, Iacov se pregătește să-i binecu-

vânteze pe cei doi tineri, sărutându-i și îmbrățișându-i, spunând că deși cu mulți ani înainte a renunțat să-l mai vadă vreodată pe Iosif, totuși nu numai că l-a văzut pe el, dar și i-a putut vedea și pe copiii lui.

La auzul acestor cuvinte, Iosif și-a dat fii la o parte și s-a aruncat în genunchi în fața tatălui său. Cum ar fi putut oare să nu își exprime dragostea și respectul față de bătrânul său tată, cum ar fi putut să uite legătura deosebit de tandră care i-a unit până la incidentul nefericit al despărțirii lor și a continuat să le afecteze viața după aceasta?

După această izbucnire sentimentală, Iosif și-a apropiat fiii de Iacov pentru a fi bine-

cuvântați. Spre marea sa uimire, Iacov și-a pus mâinile altfel peste manase și Efraim decât ar fi fost logic, încrucișându-și mâinile și punând mâna dreaptă pe capul lui Efraim și mâna stângă pe capul lui Manase. Să-și fi amintit Iacov în acest moment de clipa când fura binecuvântarea dată de Isaac fratelui său Esau?

Primind binecuvântarea tatălui său, Iosif a dorit să îndrepte greșeala lui Iacov, luând mâna dreaptă a lui Iacov de pe capul lui Efraim ca s-o așeze pe capul lui Manase, dar Iacov îi spune că deși fiul mai mare va ajunge un popor mare, fiul cel mic îl va întrece și va ajunge un popor și mai mare. După aceasta, Iacov și-a binecuvântat nepoții, punându-l însă pe Efraim înaintea lui Manase.

Găsim aici un principiu interesant, materializat în alegerea lui Set în loc de Cain, a lui Sem în loc de Iafet, a lui Avram în loc de Haran, a lui Isaac în loc de Ismael, a lui Iacov în loc de Esau și acum a lui Efraim în loc de Manase[70]. Astfel ne este demonstrată suveranitatea lui Dumnezeu și uneori contribuția omului la desfășurarea planului divin.

Probabil pentru a-și arăta dragostea și recunoștința, după ce își binecuvântează nepoții, Iacov îl binecuvântează pe Iosif, continuând cumva binecuvântarea despre care citim în versetele 15 și 16, și îi dăruiește o moștenire aparte, mai mare decât cea dăruittă fraților săi, și anume o parte cucerită de la amoriți prin puterea armelor.

Cuvintele profetice rostite odată cu dăruirea moștenirii îl vor însoți pe Iosif și pe toți cei care se vor naște din seminția lui Iacov de-a lungul multor sute de ani, și anume că Dumnezeu va fi cu ei și îi va aduce înapoi în Canaan, țara strămoșilor lor.

 

                                                                 7. MOARTEA LUI IACOV

                                                                 (Geneza 49:1 – 50:21)

Iacov și-a chemat apoi toți fiii pentru ca să-i binecuvânteze, însă dacă pentru Iosif  binecuvântarea a fost multă și îmbelșugată, pentru Ruben, Simeon și Levi s-a dovedit a fi mai mult un blestem, o pedeapsă cu efect îndelungat. Dacă Iosif a fost binecuvântat astfel, în semn de afecțiune paternă și a fost răsplătit cumva pentru rolul jucat în istoria familiei, ceilalți trei frați suportă consecințele purtării lor firești și își primesc răsplata cuvenită faptelor lor nelalocul lor.

După momentele solemne ale binecuvântării patriarhale, urmează un lucru la fel de solemn, exprimarea dorinței lui Iacov de a fi înmormântat în mormântul familiei, peștera din ogorul Macpela, în țara Canaan. Acesta este mormântul unde au fost puși Avraam, Sara, Isaac, Rebeca și Lea. Abia și-a exprimat ultima dorință, probabil adunându-și ultimele puteri, că moartea a și sosit și l-a răpit pe Iacov din mijlocul familiei sale.

Îndurerat de moartea tatălui său, Iosif l-a plâns și l-a sărutat, după care a dat poruncă celor ce se ocupau cu îmbălsămarea să procedeze la cele trebuincioase pentru a-l îmbălsăma pe Iacov și a-l pregăti astfel pentru drumul lung până la mormânt. Se pare că frații lui Iosif nu l-au jelit prea mult pe tatăl lor și l-au lăsat pe Iosif să se ocupe de toate detaliile. În Egipt s-a decretat doliu național și egiptenii l-au jelit pe Iacov șaptezeci de zile, timp din care patruzeci de zile au trecut cu pregătirea și îmbălsămarea trupului defunctului.

Iosif a cerut permisiunea faraonului să meargă și să-l îngroape pe Iacov, având în vedere că a trebuit să jure acest lucru tatălui său. Faraonul s-a arătat foarte înțelegător, l-a lăsat pe Iosif să plece și a dat voie și demnitarilor să-l însoțească. Cortegiul funerar a fost foarte mare, pentru că pe lângă familia îndoliată au participat și demnitarii egipteni, servi-

torii faraonului și bătrânii din Egipt. Nu au rămas acasă decât copiii, animalele și probabil cei care îngrijeau copiii și vedeau și de animale.

Cortegiul a fost însoțit de călăreți și căruțe, și trebuie că a fost un eveniment ieșit din comun, asemenea lucruri fiind văzute doar la înmormântarea faraonilor. Aceasta ne face să înțelegem dimensiunea impactului slujirii credincioase a lui Iosif și a mărturiei familiei sale în Țara Egiptului.

După trecerea Iordanului, Iosif a ținut niște funeralii de șapte zile, la care au fost prezenți toți cei care l-au însoțit dar și oameni din Canaan. Aceștia, văzând marea jale a egiptenilor, au pus acelui loc, aria lui Atad, numele „Abel-Mițraim”, adică „ Jalea Egiptenilor”. Odată împlinite cele de cuviință, Iosif și-a îngropat tatăl în mormântul famileiei[71] și s-a întors cu tot cortegiul în Egipt.

Frații lui Iosif s-au temut că el se va întoarce împotriva lor și se va răzbuna pentru trecut, ceea ce dovedește cât de puțin îl cunoșteau pe fratele lor și cât de puțin au înțeles lecția iertării și a bunătății primită de la Iosif. Se vede că încă și acum mai aveau conștiința încărcată, fiind oameni de o moralitate îndoielnică, așa cum s-a mai văzut. Pentru a se pune la adăpost de eventuala răzbunare, ei ticluiesc un plan și îi dau de știre lui Iosif că tatăl lor a lăsat cu gură de moarte ca Iosif să-i ierte pe frații săi, să ierte nelegiuirea și păcatul lor (cuvintele folosite de ei ne arată că frații înțeleg foarte clar natura faptei lor trădătoare); și pentru a da o mai mare greutate acestor cuvinte, ei nu se sfiesc să se folosească de numele lui Dumnezeu și să se declare, prin presupusul mesaj al lui Iacov, robi ai lui Dumnezeu. Probabil că și-au dat seama de rolul și importanța lui Dumnezeu în viața lui Iosif, sau măcar din frecventa menționare a Sa în contextul celei de-a doua veniri a lor în Egipt au înțeles că Dumnezeu reprezintă ceva cu totul special pentru Iosif. Fariseismul lor nu cunoaște limite. Relatarea Scripturii nu ne sugerează sub nici o formă că Iosif s-a plâns la tatăl său cu privire la frații săi, la uneltirea și trădarea lor, așa că putem deduce că Iacov fie nu a știut nimic, fie știa doar o parte a lucrurilor.

Iosif a plâns la auzul acestor cuvinte, poate pentru că a crezut mesajul ce i-a fost prezentat și și-a amintit în mod dureros de trecut. Sau poate că fariseismul fraților săi era mult prea transparent în ochii lui, și a plâns de durere, văzând că de fapt nici acum nu este înțeles și apreciat de frații săi. Mesajul viselor avute în fragedă tinerețe s-a împlinit, fami-

lia lui Iosif a ajuns să depindă de el și să îi arate respect, dar în adâncul sufletului lor frații săi au rămas aceiași oameni, incapabili să-l iubească.

Și, este evident că nu au învățat nimic despre Dumnezeu, despre dragostea și purtarea Sa de grijă.

Pentru că nu socoteau suficient așa-zisul mesaj al lui Iacov, frații lui Iosif au venit personal ca să apeleze la bunăvoința sa, aruncându-se cu fața la pământ și declarându-se robii fratelui lor. Poate știau în inima lor că Iosif nu-i va trata ca pe robi ai săi, lucru pe care ar fi avut ocazia să-l facă de mai demult. Iosif i-a liniștit, arătând că doar Dumnezeu are puterea să judece și tot El este Acela Care a schimbat răul în bine. De fapt, Dumnezeu a condus în așa fel lucrurile și a controlat în așa fel evenimentele încât răul înfăptuit de frați să fie transformat în bine, și încă un bine care să afecteze întreaga familie, inclusiv pe vinovați. Iosif le-a garantat că le va purta de grijă și în continuare, i-a îmbărbătat și le-a alungat teme-

rile. Este interesant că nu se vorbește despre Beniamin, care era și el frate cu ei, și era fără îndoială beneficiarul harului lui Dumnezeu și a dragostei și bunătății lui Iosif.

Trebuie să-l admirăm pe Iosif pentru înalta sa ținută morală, pentru puritatea senti-

mentelor sale fraterne dar și pentru smerenia sa față de Dumnezeu. Ca și în multe alte ocazii, și acum Iosif este conștient de rolul lui Dumnezeu în viața sa și de suveranitatea Sa peste toți oamenii.

Prin Iosif întreaga familie primește lecții de viață, lecții de o reală valoare despre Dumnezeu, despre condiția umană, despre familie, despre iertare și reabilitare.

 

                                                                  8. MOARTEA LUI IOSIF

                                                                     (Geneza 50:22-26)

 

Iosif a locuit în continuare în Egipt, alături de familie și a trăit 110 ani[72], din care primii treizeci au fost marcați de încercări și suferință.

Lecția iertării și a împăcării pe care a învățat-o din povestea vieții lui Iacov și Esau l-a ajutat în relațiile avute cu frații săi, care de multe ori i-au pus la încercarea dragostea și răbdarea binevoitoare. Probabil că Iosif a învățat și din propria sa tinerețe și nu a făcut favoritisme în relația cu fiii săi, chiar cunoscând viitorul prezis de Iacov, pentru a nu mai da naștere la drame în familie. Iosif a avut o viață plină de evenimente, a apucat să-și vadă fiii însurați și și-a văzut chiar și nepoții[73], înainte ca să-i vină vremea să moară.

Adresându-se fraților săi, dintre care cel puțin unii i-au supraviețuit, Iosif le-a amintit că Dumnezeu îi va lua din Egipt și îi va duce înapoi în Canaan, țara pe care Dumnezeu a jurat că o va da lui Avraam, Isaac și Iacov și descendenților lor. În această declarație profetică, Iosif face referire la câteva surse de autoritate, și anume: Dumnezeu, juruința Sa și cele trei persoane care marchează începuturile istoriei familiei, Avraam, Isaac și Iacov. Dorința lui Iosif este ca și trupul lui să fie luat în Canaan, atunci când va veni vremea întoarcerii lor acasă. Iată că Iosif, ca și tatăl său Iacov, ține la identitatea sa etnică, ține la țara promisă, care de fapt îi este patrie, și ține la promisiunea lui Dumnezeu. Iosif a putut

să-L creadă pe Dumnezeu fiindcă I-a experiat bunătatea, credincioșia și a cunoscut personal implicarea Sa în viața oamenilor.

După ce a murit, Iosif a fost îmbălsămat și a fost pus într-un sarcofag, după obiceiul egiptean. Poate că mormântul său a rămas un semn de aducere aminte pentru frații săi rămași în viață și o lecție fără cuvinte despre dragoste și iertare, despre ură și împăcare.

 

                                                                         9. CONCLUZII

                                                  IOSIF, UN ARHETIP AL DOMNULUI ISUS

 

Iosif, veriga care face legătura între Israel ca familie și Israel ca națiune, este una din cele mai frumoase imagini arhetipale a Domnului Isus. Sunt multe personaje biblice care pot fi enumerate printre arhetipurile Domnului, cum ar fi de exemplu: Abel, Set, Enoh și Noe, dar nici unul dintre ei nu are atâtea elemente în comun cu Domnul cum are Iosif[74].

În continuare vom reda  cele mai evidente caracteristici comune lui Iosif și Domnului Isus[75]:

Iubitul tatălui (Gen.37:3 și Mat.3:17)

Devotat voinței tatălui (Gen.37:13 și Ev.10:9)

Trimisul tatălui către frații săi (Gen.37:13 și Ioan 3:17)

Frații complotează împotriva lui (Gen.37:18 și Mat.27:1)

Vândut de frații săi (Gen.37:28 și Mat.26:15)

Reușita (Gen.38:3-23 și Is.53:10)

Cauză de binecuvântare (Gen.39:5 și Ef.1:3)

Rezistă la ispită (Gen.38:9 și Mat.4:10)

Suferă nevinovat (Gen.40:15 și Ioan 18:38)

Condamnat cu încă doi (Gen.40:3 și Ioan 19:18)

Eliberat (Gen.41:14 și Fap.2:34-36)

Începe lucrarea la vârsta de 30 de ani (Gen.41:46 și Luca 3:23)

Are puteri depline (Gen.41:40-44 și Mat.28:18)

Iartă (Gen.45:5 și Luca 23:34)

Cere ascultare (Gen.41:55 și Ioan 2:5)

Atât asemănările cât și deosebirile în cele enumerate mai sus, precum și în alte aspecte, pot fi explorate mai în profunzime, dar aceasta nu mai intră în obiectivul acestui studiu, destinat începătorilor.

Ceea ce  trebuie însă remarcat este faptul că nici un arhetip, oricât de reuși ar fi, nu este identic cu Domnul Isus și analogiile nu vor fi niciodată perfecte.

 

                                                                                 ÎNCHEIERE

 

Povestea lui Iosif este prima etapă a trecerii de la familia patriarhală către o naţiune independentă[76] și este interesant, dacă nu chiar intrigant să vezi cum soarta unei națiuni întregi atârnă de un tinerel.

Studiind viața lui Iosif, am văzut că a fost un copil ascultător, sensibil, harnic și binevoitor. A fost un om smerit și umil, care a știut să-L lase pe Dumnezeu să-i poarte de grijă și nu a încercat, precum tatăl său Iacov, să-și însușească binecuvântări nemeritate și necuvenite.

Iosif a știut să-și păstreze puritatea în mijlocul ispitelor, a suferințelor și umilirilor de care a avut parte pe nedrept, a știut să fie atent la suferințele altora și să aducă alinare atât cât i-a stat în putere.

Iosif nu a înţeles întotdeauna de ce anume cursul evenimentelor şi a întâmplărilor evolua tocmai în acel mod, dar cu toate acestea el s-a încrezut în Dumnezeu, și oriunde ajungea Iosif, rob sau întemniţat, binecuvântarea lui Dumnezeu era peste el, din cauza integrităţii credinţei sale.

Atunci când mersul vieții i s-a schimbat în bine, el a știut să rămână smerit, harnic și cinstit, dându-I onoare lui Dumnezeu. Iosif a lucrat cu pricepere atât pentru familia sa cât și pentru noul său popor, și și-a ales vocația de a salva și de a păstra viața.[77]

Am văzut în Iosif un om care, deși handicapat de ura fraților săi, de mișelia lor și de condamnările nedrepte a rămas supus lui Dumnezeu, învățând în continuu cum să facă acest lucru, și a fost binecuvântat de El. Iosif s-a putut realiza în viață, a putut ajunge la un statut social de invidiat - împreună cu responsabilitățile inerente, a putut să-și salveze poporul adoptiv, familia sa și națiunea care se forma grație atitudinii și implicării sale, în aspectul omenesc al lucrurilor, doar pentru că a ales ca Dumnezeu să fie stăpân suveran în viața sa și s-a lăsat pe seama purtării Sale de grijă.

Ajuns într-un popor străin și idolatru, căsătorit cu o femeie păgână, Iosif și-a păstrat credincioșia față de Dumnezeu și a învățat de la El conceptul iertării din dragoste, iertare cu putere restauratoare. La fel cum se întâmplă și în viața noastră, trecutul i-a modelat viața și

i-a influențat deciziile, dar Iosif a știut să nu se lase robit de trecut, pentru a putea înfrunta prezentul și a anticipa viitorul.

După moartea lui Iosif, a fraților săi și a familiilor lor, va veni la domnie un alt faraon, Ramses II[78] și un alt arhetip al Domnului Isus va prelua sarcina de a fi o binecuvântare pentru poporul său. Dar până să studiem viața și slujirea lui Moise, să-l alegem pe Iosif ca model, ca erou care să ne inspire în viața de credință.

În povestea vieţii lui Iosif, Dumnezeu nu ocupă un loc proeminent, dar Îl putem vedea la lucru în toate împrejurările, în toate detalile socotite poate nesemnificative la o privire superficială.

Iosif a dus o viață binecuvântată, s-a realizat pe sine și s-a împlint slujind smerit sub mâna cea bună a lui Dumnezeu, și ce altceva și-ar mai putea dori cineva?

 

BIBLIOGRAFIE

 

Abrudan, Dumitru şi Corniţescu Emilian : Arheologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

                                                                    1994

Aebi, Ernst : Scurtă introducere biblică, Editura Lumina Lumii, 1988

Alexander, Pat, ed. : Enciclopedia Bibliei, Logos, Cluj, 1996

Bocian Martin, et al.: Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică,

                                   Bucureşti, 1996

Braga, James : Cum se studiază Biblia, Life Publishers, Oradea, 1999

Chambers, Oswald : Gems from Genesis, Worcester, Oswald Chambers Publications

                                  Association Ltd., 1997

Comte, Fernand : Marile figuri aleBibliei, Humanitas, Bucureşti, 1995

Eissfeldt, Otto : The Old Testament – An introduction, Oxford, Basil Blackwell, 1965

Epp, H. Theodore : The God of Jacob, Lincoln (NE), Back To The Bible, 1983

Fedele, Gene : Eroi ai credinţei, Casa Cărţii, Oradea, 2004

Fee. D. Gordon, Douglas Stuart: Biblia ca Literatură - Principii hermeneutice, Logos, Cluj,

                                                    1995

Frazer, James George : Folclorul în Vechiul Testament, Scripta, Bucureşti, 1995

Gherguţ, Alois : Sinteze de psihopedagogie specială - Ghid pentru concursuri şi examene de

                           obţinere a gradelor didactice, Polirom, Iaşi, 2005

Halley, H. Henry : Manual biblic, Door of Hope, 1995

Hârlăoanu, Alfred : Istoria universală a poporului evreu, Zarkony, Bucureşti, 1992

Henrichsen, A. Walter : Cercetaţi Scripturile, Logos, Cluj, 1995

Henry, Matthew : Commentaries, vol.I Genesis to Deuteronomy, Old Tappan (NJ), Fleming

                             H. Revell Company, nedatat

Hill, Jonathan : Istoria gândirii creştine, Casa Cărţii, Oradea, 2007

Hoffmeier, K. James : Arheologia Bibliei, Casa Cărţii, Oradea, 2009

Karssen, Gien : Numele ei este „femeie”, Cartea Întâi, Shalom, Oradea, 2001

Keller, Werner : Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Psychomassmedia, Bucureşti,

                          1995

Kidner, Derek: Genesis, Leicester, I.V.P., 1996

LaSor William Sanford, et al. : Old Testament survey - The message, form and background

                                                  of the Old Testament, Grand Rapids (MI), William B. 

                                                  Eerdmans Publishing Company, 1996

Lawrence, Paul : Atlas de istorie biblică, Casa Cărţii, Oradea, 2007

Lurker, Manfred : Divinități și simboluri vechi egiptene - Dicționar, Saeculum I. O.,

                              București, 1997

MacDonald, William : Comentariul biblic al credinciosului - Vechiul Testament, C.L.V.,

                                     Bielefeld, 2002

Negrut, Paul: Revelaţie, Scriptură, Comuniune: O interogaţie asupra autorităţii în

                      cunoaşterea teologică, Cartea Creştină, Oradea, 1996

Partridge, Christopher, ed.: The new Lion handbook - The worlds religions, Oxford, Lion

                                            Hudson, 2005

Pfeiffer, F. Charles : Old Testament history, Grand Rapids (MI), Baker Book House, 1973

Popovici, Petru : Graiul martirilor creştini din primele secole, Editura Lumina Lumii,

                            nedatat

Popovici, Petru : Lumini peste veacuri, vol.I şi II, Editura Lumina Lumii, 1992

Rice, John : Great men of the Bible, Murfreesboro (TN), Sword of the Lord Publishers, 1976

Schultz, J. Samuel : Călătorie prin Vechiul Testament, Cartea Creştină, Oradea, 2001

Short, A. Rendle : The Bible and the modern medicine - A survey of health and healing in

                              the Old and New Testaments, Exeter, The Paternoster Press, 1966

Stott, John : Să înţelegem Biblia, Romanian Aid Fund, 1993

Şchiopu, Ursula: Criza de originalitate la adolescenţi, Editura Didactică şi Pedagogică,

                            Bucureşti, 1997

Tenney, C. Merril, et al. : Viaţa cotidiană în vremurile biblice, Agape, Făgăraş,1997

Virgo, Terry : Men of destiny, Eastbourne, Kingsway Publications,      1988

Walton, H. John, et al. : Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, Casa Cărţii,

                                       Oradea, 2014

Weaver, R. Horace : The everlasting covenant - Content and value of the Old Testament,

                                  Nashville (TN), Graded Press, 1965

*   *   *   : Dicţionar Biblic, Cartea Creştină, Oradea, 1995

*   *   *   : Obiceiuri şi tradiţii din ţările biblice, International Educational Fellowship,

                 nedatat

*   *   *   : Pentateuhul, International Educational Fellowship, 1994

*   *   *   : Enciclopedie ilustrată de istorie universală, Reader’s Digest, Bucureşti, 2006

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pahar.html

https://en.wikipedia.org/wiki/Hyksos

https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hiksoși

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_faraonilor_egipteni  

https://ro.wikipedia.org/wiki/Prezicere

www.scritub.com/istorie/Femeile-in-Egiptul-antic2322110103.php

 

 

 

În lucrarea de faţă ne propunem să studiem viaţa lui Iosif, fiul lui Iacov, aşa cum ne este relatată pe paginile Sfintelor Scripturi ale Vechiului Testament, şi vom avea astfel prilejul să facem cunoştinţă mai îndeaproape cu un proeminent personaj biblic, un om al cărui destin aventuros a fascinat şi continuă să îi fascineze pe cititori.

 

 

Despre autor:

Este membru în Biserica Apostolică Penticostală FILADELFIA din Petroşani şi face parte din corpul profesoral al Seminarului Teologic Penticostal FILADELFIA.

          Este absolvent al Colegiului Biblic Est European din Oradea, la profilul Educaţie Creştină şi la profilul Studii Pastorale, absolvent al extensiei din Petroşani a Seminarului Biblic „Luther Rice” din Lithonia (Georgia, S.U.A.), şi absolvent al Institutului Biblic EMANUEL din Oradea, unde a obţinut licenţa în Teologie Pastorală.

          A mai scris Numele lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Agape, Făgăraș, 2000) şi Homosexualitatea tragedie a căderii omului - De ce homosexualitatea este tolerată, acceptată şi promovată (Agape, Făgăraș, 2001) şi a tradus din limba engleză Cartea Martirilor de John Foxe, pentru editura Agape (2002)

 

 





[1] Recomandăm în acest sens, cel puţin următoarele instrumente de lucru: James Braga: Cum se studiază Biblia (Life Publishers, Oradea, 1999), John Stott: Să înţelegem Biblia (Romanian Aid Fund, 1993), Gordon D. Fee, Douglas Stuart: Biblia ca Literatură - Principii hermeneutice (Logos, Cluj, 1995) şi Walter A. Henrichsen: Cercetaţi Scripturile (Logos, Cluj, 1995)

[2] Recomandăm parcurgerea a cel puţin câtorva surse bibliografice: Gene Fedele: Eroi ai credinţei, Casa Cărţii, Oradea, 2004, şi Jonathan Hill: Istoria gândirii creştine, Casa Cărţii, Oradea, 2007, precum şi două lucrări mai vechi: Petru Popovici: Lumini peste veacuri, vol.I şi II, Editura Lumina Lumii, 1992, şi Petru Popovici: Graiul martirilor creştini din primele secole, Editura Lumina Lumii, nedatat

[3] În cazul nostru adică în mediul românesc, putem vorbi şi de un context post-comunist, care ne determină încă să fim tributari istoriei recente.

[4] Un studiu edificator pe care îl recomandăm este: Paul Negruț: Revelaţie, Scriptură, Comuniune: O interogaţie asupra autorităţii în cunoaşterea teologică, Cartea Creştină, Oradea, 1996

[5] Henry H. Halley: Manual biblic, Door of Hope, 1995, pp.106-107

[6] Martin Bocian, et al.: Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp.200-201

[7] De exemplu, în domeniul literar putem menţiona drama religioasă Vânzarea lui Iosif, scrisă în jurul anului 1557, tragedia Iosif, de Charles Claude Genest scrisă prin 1711, şi Joseph und seine Bruder, roman al lui Thomas Mann scris înainte de cel de-al doilea război mondial; în ceea ce priveşte pictura, câteva exemple sunt: pictura Iosif şi soţia lui Putifar, o realizare de prin 1541 a lui Tintoretto, Iosif vândut de fraţii săi,

pictat de Murillo în secolul XVII, Tunica însângerată, pictat de Rembrandt tot în secolul XVII, iar în sfera muzicii culte, menţionăm doar oratoriul Giuseppe figlio di Giacobbe, de Luigi Rossi, compus în secolul XVII, Josephlegende a lui Richard Strauss, din 1914 şi Die Jakobsleiter, un oratoriu compus de Arnold Schönberg în 1917. (Fernand Comte: Marile figuri ale Bibliei, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.119)

[8] Generozitatea darurilor lui Iacov i-ar fi fost suficient lui Esau să înceapă singur o afacere cu creşterea animalelor sau să-i plătească pe mercenarii aflaţi în serviciul său, care aşteptau să primească o parte din prada de război anticipată (John H. Walton, et al.: Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, Casa Cărţii, Oradea, 2014, p.68)

[9] Horace R. Weaver: The everlasting covenant – Content and value of the Old Testament, Nashville (TN), Graded Press, 1965, p.22

[10] John Rice: Great men of the Bible, Murfreesboro (TN), Sword of the Lord Publishers, 1976, pp.28-29

[11] Ursula Şchiopu: Criza de originalitate la adolescenţi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p.29

[12] Merril C. Tenney, et al.: Viaţa cotidiană în vremurile biblice, Agape, Făgăraş,1997, pp.128-130

[13] *   *   * : Obiceiuri şi tradiţii din ţările biblice, International Educational Fellowship, nedatat, pp.9-10

[14] Henry H. Halley: op. cit., p.106

[15] Vegetaţia bogată produsă de ploile de iarnă ar fi permis ciobanilor să rămână cu turmele în păşunile din apropierea satelor şi a taberelor lor; îndată ce ploile încetau, turmele şi cirezile erau scoase la păscut pe câmpurile secerate, pentru a fid use apoi într-o zonă deluroasă, unde vegetaţia rămânea verde în tot timpul lunilor de vară. (John H. Walton, et. al: op. cit., p.72)

[16] Samuel J. Schultz: Călătorie prin Vechiul Testament, S.M.R., Oradea, p.57

[17] *   *   * : Pentateuhul, International Educational Fellowship, 1994, p.12

[18] John H. Walton, et al.: op. cit., pp.72-73

[19] Werner Keller: Arheologia Vechiului și Noului Testament, Ed. Psychomassmedia, București, 1995, p.91

[20] În Egipt erau mulţi medici şi preoţi, existând mulţi specialişti pentru ochi, cap, abdomen, dantură, etc., şi existau şi școli de medicină, de obicei la temple, zeul patron fiind Thoth (A. Rendle Short: The Bible and the modern medicine - A survey of health and healing in the Old and New Testaments, Exeter, The Paternoster Press, 1966, p.15)

[21] Derek Kidner: Genesis, Leicester, I.V.P.,1996, p.183

[22] În mileniul II B.C., siclul era o greutate şi nu o monedă, şi ar fi fost vorba de vreo 260 grame de argint (James K. Hoffmeier: Arheologia Bibliei, Casa Cărţii, Oradea, 2009, p.46)

[23] John H. Walton, et al.: op. cit., p.73

[24] *  *  * : Dicționar biblic, Cartea Creștină, Oradea, 1995, p.602

[25] Dumitru Abrudan și Emilian Cornițescu: Arheologie biblică, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994, p.143

[26] *   *   * : Enciclopedie ilustrată de istorie universală, Reader’s Digest, Bucureşti, 2006, p.228

[27] Werner Keller: op. cit., p.91

[28] Existau mai multe zeități ale soarelui (Manfred Lurker: Divinități și simboluri vechi egiptene - Dicționar, Saeculum I. O., București, 1997,p. 157) însă Ra era zeul suprem (Christopher Partridge, ed.: The new Lion handbook - The worlds religions, Oxford, Lion Hudson, 2005, p.475)

[29] Vechii egipteni se bucurau de o varietate de activități de recreere, precum jocurile ca Senet, un joc de tablă cu piese, care a fost deosebit de popular din cele mai vechi timpuri, un alt joc similar a fost mehen, care a avut o placa de joc circulară. Jongleria și jocurile cu mingea au fost populare printre copii, precum și jocurile cu lupte menționate într-un mormânt la Beni Hasan. Membrii bogați ale societății egiptene antice se bucurau de vânătoare și de canotaj. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[30] Pozitia sociala a femeii in Egiptul antic era determinată în mod decisiv de poziția sotului, însă ea avea drepturi egale cu cele ale bărbatului, chiar dacă el era considerat capul familiei.

(http://www.scritub.com/istorie/Femeile-in-Egiptul-antic2322110103.php)

[31] Cei mai înstăriți aveau servitori sau sclavi pentru a face munca, dar era de datoria stăpânei casei îi supravegheze. (http://www.scritub.com/istorie/Femeile-in-Egiptul-antic2322110103.php)

[32] Gien Karssen: Numele ei este „femeie”, Cartea Întâi, Shalom, Oradea, 2001, p.47

[33] Comparativ cu omologii lor din Grecia antică sau Roma, femeile egiptene au avut o gamă mai mare de opțiuni personale și oportunități de realizare. În ciuda acestor libertăți, femeile egiptene nu au fost la fel de susceptibile de a fi la fel de educate ca si bărbații. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[34] Pedepsele pentru infracțiuni minore implicau amenzi, bătăi, mutilări faciale sau exilul, în funcție de gravitatea infracțiunii. Infracțiuni grave, cum ar fi crima si jefuirea unui mormânt erau pedepsiți prin execuție, efectuate prin decapitare, înec, sau tragerea în țeapă. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[35] Matthew Henry: Commentaries, vol.I Genesis to Deuteronomy, Old Tappan (NJ), Fleming H. Revell Company, nedatat, p.224

[36] John H. Walton, et al.: op. cit., p.75

[37] *   *   * : Dicţionar Biblic, Cartea Creştină, Oradea, 1995, p.603

[38] Meniul obişnuit era pâine (de orz, alac sau grâu) cu multe legume, mult peşte şi carne de gâscă, raţă, potârniche (cei care îşi puteau permite, mâncau şi carne de oaie, capră, vită dar nu şi de porc). (A. Rendle Short: op. cit., pp.11-12)

[39] James K. Hoffmeier: op.cit., pp.47-48

[40] Șeful sistemului juridic era faraonul, care era responsabil de adoptarea legilor și menținerea legii și ordinii. Deși nu există coduri juridice din Egiptul antic ce au supraviețuit, documente judiciare arată că legea egipteană a fost bazată pe o vedere de bun-simț al binelui și răului, care a subliniat în a ajunge la acorduri și rezolvarea conflictelor, mai degrabă decât aderarea la un set complicat de statuturi.

(https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[41] Pentru vechii egipteni, igiena și aspectul erau importante. Se scăldau în Nil și foloseau ca săpun o formă de pastă făcută din grăsimi animale și cretă. Bărbații își rădeau barba, părul și întreg trupul, se parfumau și se ungeau cu unguente aromatice ce acopereau mirosurile neplăcute. Îmbrăcămintea consta dintr-o lenjerie simplă și albă, și atât bărbații cât și femeile din clasele de sus purtau peruci, bijuterii și cosmetice pentru tratament. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[42] Toate detaliile care apar în visele faraonului erau caracteristice vieții de zi cu zi, întrucât majoritatea egiptenilor erau agricultori, cultivau cereale şi creşteau vite, depinzând în totalitate de Nil. (Pat Alexander, ed.: Enciclopedia Bibliei, Logos, Cluj, 1996, p.282)

[43] Werner Keller: op. cit., p.88

[44] Ibidem, pp. 92-93

[45] Canal lung de ≈ 334 km, care aduce apele Nilului în deșert și îl face înfloritor, în zona orașului Medinet-el-Fayum, la 130 km sud de Cairo. (Ibidem, p.93)

[46] Cărturarii și oficiali formau clasa superioară în Egiptul antic, așa-numita "clasă de kilt alb", cu referire la veșmintele lor de in albit, care reprezentau un semn al rangului lor. Nobilimea mai era formată din preoți, medici și ingineri calificați și specialiști în domeniul lor. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Egiptul_Antic)

[47] Werner Keller: op. cit., p.92. Hicsoșii (echivalent grec al termenului din egipteana veche: Heka Hasut) au fost o populație migratoare de origine neclară, probabil semită sau indoeuropeană, care în timpul celei de a doua perioade intermediare egiptene, în 1648 î.Hr., a cucerit Egiptul Antic. Hicsoșii au introdus în Egipt 

calulcarul de luptă și arcul cu săgeți - toate acestea utilizate ca tehnică nouă de luptă în războaie. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Hiksoși)

[48] https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_faraonilor_egipteni. Sosirea hicsoșilor a adus sfârșitul Dinastiei XIII și a inițiat A doua Perioadă Intermediară (https://en.wikipedia.org/wiki/Hyksos)

[49] Căsătoria aranjată pentru Iosif l-a aliat cu una din cele mai puternice familii preoţeşti (John H. Walton, et al.: op. cit., p.77)

[50] Înţelesul expresiei Ţafnat Paeneah este nesigur şi teologii au discutat îndelung dacă traducerea corectă este „Mântuirea lumii” sau „Dumnezeu vorbește și trăiește”. (William MacDonald: Comentariul biblic al credinciosului - Vechiul  Testament, C.L.V., Bielefeld, 2002, p.68)

[51] Fernand Comte: op. cit., p.116

[52] Eunuc însemna un băiat sau bărbat castrat folosit ca paznic al haremului atât în China antică, în imperiul persan al Ahemenizilor, cât şi la curtea imperiului bizantin şi a sultanilor otomani (termenul eunukhos înseamnă  „păzitor al unui pat”) (*   *   * : Enciclopedie ilustrată de istorie universală, p.244)

[54] Terry Virgo: Men of destiny, Eastbourne, Kingsway Publications, 1988, p.55

[55] Oraşele-grânar erau marca distinctivă a popoarelor prospere care gândeau în termenii planurilor de viitor şi au înţeles că foametea era întotdeauna o posibilitate pentru evitarea căreia era necesară planificarea. Administrarea Nilului de către Egipt şi predictibilitatea lui au transformat ţara într-un grânar pentru tot Orientul Apropiat antic. (John H. Walton, et al.: op. cit., pp.76-77)

[56] Ursula Şchiopu: op. cit., pp.29-30

[57] Egiptenii le considerau barbare pe celelalte popoare şi nu se asociau cu ele în mod direct mâncând la aceeaşi masă. Probabil că masa lui Iosif a fost separată şi de egipteni şi de fiii lui Iacov din cauza rangului său. (John H. Walton, et al.: op. cit., p.78)

[58] James George Frazer: Folclorul în Vechiul Testament, Scripta, Bucureşti, 1995, p.131

[59] Ibidem, p.130

[60] Ar fi fost vorba de hidromanție (În cazul acesta forme şi imagini apar în apa dintr-un vas și licărirea apei induce o stare uşoară de transă şi viziunile sunt subiective.

(http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ghicire.html). Hidromanția și lecinomanția fac parte din formele de divinație sau ghicire cu ajutorul apei (https://ro.wikipedia.org/wiki/Prezicere)

[61] Cuvântul în limba ebraică folosit aici este gabia’ folosit şi cu privire la potiraşele sfeşnicului de aur din cortul întâlnirii, care aveau forma unor flori de migdal (Exod 25:31 şi urm.) (http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pahar.html)

[62] Aproximativ 3,90 kg de argint

[63] Fernand Comte: op. cit., p.116

[64] Werner Keller: op. cit., pp.94-95

[65] Paul Lawrence: Atlas de istorie biblică, Casa Cărţii, Oradea, 2007, p. 31

[66] Werner Keller: op. cit., p.89

[67] Hicsoșii, care erau de origine mai ales semitici, hurrieni şi indoeuropeni, au venit în jurul anului 1720 în Egipt şi şi-au construit capitala în Delta Nilului şi i-au pus numele Avaris (unde Iosif a ajuns guvernator), care mai târziu, în zilele lui Moise, a devenit Ramses iar mai apoi Ţoan, după anul 1100 B.C. (Horace R. Weaver: op. cit., pp.22-23)

[68] Evreii erau izolaţi din cauza urii egiptenilor: semiţii care locuiau în corturi erau de obicei dispreţuiţi de egipteni (James K. Hoffmeier: op. cit., p.41)

[69] *   *   * : Enciclopedie ilustrată de istorie universală, p.313. (Se știe că Ahmes i-a alungat pe hicsoși si a întemeiat dinastia XVIII. cf. Paul Lawrence: op. cit., p.29)

[70] Theodore H. Epp: The God of Jacob, Lincoln (NE), Back To The Bible, 1983, pp.137-138

[71] Iacov a fost înmormântat în mormintele strămoşilor săi, din peștera Mearat Hamapheila. (Alfred Hârlăoanu: Istoria universală a poporului evreu, Zarkony, Bucureşti, 1992, p.90)

[72] Cifră simbolică pentru un om înţelept și distins (James K. Hoffmeier: op. cit., p.48), o vârstă socotită ideală pentru un egiptean (examinarea mumiilor a demonstrat că durata medie de viață în Egipt era de 40-50 de ani (John H. Walton, et al.: op. cit., p.81)

[73] Crescând populaţia de evrei,probabil că unii s-au mutat din Gosen mai aproape de vecinii lor egipteni şi poate că unii au migrat înapoi în Canaan. (Charles F. Pfeiffer: Old Testament history, Grand Rapids (MI), Baker Book House, 1973, p.146)

[74] A.W. Pink enumeră 101 corespondenţe între Iosif şi Domnul Isus, iar Ada Habers enumeră chiar 121 (William MacDonald: op. cit., p.66)

[75] Ernst Aebi: Scurtă introducere biblică, Editura Lumina Lumii, 1988, p.9

[76] William Sanford LaSor, et al.: op.cit., p.48       

[77] Oswald Chambers: Gems from Genesis, Worcester, Oswald Chambers Publications Association Ltd., 1997, p.252

[78] Ramses II a domnit între 1279 și 1213 B.C. (Pat Alexander, ed.: op. cit.,  p.45)

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 2954
  • Export PDF: 3
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut incomplet
Opțiuni