Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Costache Ioanid - Poet între creștini, creștin între poeți
Autor: Michael Iovin  |  Album: fara album  |  Tematica: Poeti
Resursa adaugata de Softy in 04/12/2012
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi
Costache Ioanid - Poet între creștini, creștin între poeți

COSTACHE IOANID (3 decembrie 1912 – 26 noiembrie 1987)

3 Decembrie 1912 - 3 Decembrie 2012,   100 de ani de la naşterea poetului.

De ziua Mulţumirii - Thanksgiving, s-a stins din viaţă, bogat în sărăcie şi strălucitor în singurătate, poetul creştin român Costache Ioanid.  A fost coborât sub un mesteacăn între brazii şi şi păltinaşii opriţi în curmătura dealului de-o parte şi de cealaltă, orizonul ondulat, întrerupt doar de munţii cei mari, veşnic înzăpeziţi ai Oregonului. Din universul continuei sale suferinţe, sufletul poetului a trecut astfel în cel al continuei împăcări şi, la nunta sa, a căzut o stea.

Deşi restrânsă prin vicisitudinile sorţii la o circulaţie mai mult orală în zarea comunităţilor creştine româneşti, opera lui Costache Ioanid se bucură de o popularitate considerabilă. Poeziile sale străbat încoace şi încolo cu viteza gândului, pe foi volante şi pe bandă magnetică, sunt cântate la întruniri religioase şi difuzate în emisiuni radiofonice, fiind de mult intrate în patrimoniul neoficial al culturii religioase româneşti. Odată cu dispariţia autorului, afirmarea valorii şi semnificaţiilor acestei opere a devenit măsura probităţii intelectuale şi a simţului patriotic al posterităţii sale.

A zice Poet, a zice Creştin şi a zice Român este rezumatul cel mai scurt şi mai cuprinzător al spiritualităţii de sorginte carpato-dunăreană. Dar a fi Poet Creştin Român înseamnă astăzi a purta trei cruci deodată – eterna damnaţiune a poetului, multisecularul martiriu al credinciosului, şi, în ultimele decenii, calvarul mistuitor de a fi român. Costache Ioanid  a ştiut însă de o singură Cruce, pe care a purtat-o nu ca povară ci ca steag:

El mi-e steag şi El mi-e soartă,

Eu îl port. Dar El mă poartă.

Cu cât vântu
-I mai semeţ,

Cu
-atât steagu-I mai măreţ.

Mic şi slab stegar sunt eu

Însă steagu
-I Dumnezeu. (Dumnezeu e Steagul meu).

Avântul acestui imn militant cântat la numeroasele ocazii în ţară şi în străinătate, dă seama de calitatea de român a autorului care, deşi umilit şi terfelit în ţara lui, nu a pregetat să păstreze vie conştiinţa poporului său, încălzind-o la lumina cuvântului simplu dar bine ales, mobilizator:

„Dacă tu ai ochi să vadă,

dacă tu ai duh să creadă,

Iată steagul! Altul nu
-i.

Pleacă fruntea-n faţa Lui!

Tu eşti lut. Şi lut sunt eu.

Însă steagu-I Dumnezeu!”

Scris şi popularizat în România, sub imperiul fricii generalizate şi al ateismului instituţionalizat, versul Iată steagul! Altul nu-i! întruchipează gestul purtătorului de ştafetă şi demnitatea unei personalităţi de elită al cărei crez nu a fost cel al capului plecat ce sabia nu-l taie. Dimpotrivă:

„Nicidecum, nicăieri, niciodată

gândul meu altui domn nu-l aştern.

În Isus viaţa mea e bogată,

Stea eternă în cerul etern!” (Nicidecum).

Nicidecum e replica poetului dată celor care, recunoscându-i talentul, l-au somat să-şi lepede credinţa. Fireşte, fermitatea lui i-a anulat accesul la notorietate publicistică şi i-a adus, în cele din urmă, exilul cetăţenesc. I-a asigurat însă preţuirea cea mai caldă în cercurile frăţeşti, dar, vai, cu o putere de înţelegere mereu mai prejos de sensibilitatea lui excepţională. Pe când se afla încă în ţară, i s-a publicat în America volumulTaine (Door of Hope, 1981), dar ar fi de aşteptat ca, în chip de omagiu, tezaurul manuscriseor sale de-o viaţă să fie cât mai degrabă restituit pe de-a-ntregul şi fără plată poporului român şi poporului ales căruia i se cuvine.

Inspiraţia lui Costache Ioanid n-a fost însă legată de setea de faimă şi de omagii. Nu pentru lumina rece a tiparului a compus el. Şi tocmai prin perseverenţa lui în deplină modestie va rămâne în memoria tuturor nu doar poet între creştini, ci mai ales un creştin între poeţi. Întreobsesiile sale poetice răsună pregnant o întrebare:

„Isus ne-a dat un Ghetsimani!

O Golgotă! Un nume

ce timp de două mii de ani

a’mbogăţit o lume
;

Cuv
ântul care ni l-a spus şi azi în inimi scurmă;

Dar noi cu ce vom merge sus?

şi ce lăsăm în urmă?” (O, poate, mâine).

A răspuns într-un corpus vibrant cu timbrul unic al poetului cult (adică nu „popular” sau „naiv” ca alţi poeţi creştini). În rostirea lui ecourile literaturii române clasice şi moderne sună epigonic sau numai în sensul în care Eminescu însuşi s-a socotit un epigon. Prin contrast însă, Ioanid  nu a cântat pasiunile omeneşti, ci patima divină, nu avatarurile făpturii ci tainele firii şi nu l-a stăpânit delirul ci rigorile spiritului. 



Centrul absolut al operei sale îl ocupă ISUS Mântuitorul, Cel revelat, iar minunile naşterii, morţii, învierii şi revenirii Sale, după o vreme..



Articol scris de Michael Iovin – Ianuarie 1987.

DATE BIOGRAFICE

1912, decembrie – 3. Se naşte Costachi Ioanide, cel de al patrulea fiu al lui Titus Ioanide şi al Ecaterinei Hadgi-Nahdesian, la Comândăreşti, în Bucovina de Nord.

1923: Costachi Ioanide începe să studieze la Liceul Internat din Iaşi. Are un comportament foarte rezervat atât în familie cât şi în şcoală. În familie este permanent ironizat de tatăl şi fraţii săi pentru natura sa mediativă, retrasă. Foarte bun elev la matematici, limba română, limba franceză şi desen.

1928: Părăseşte liceul; neînţelegerile din familie îi adâncesc criza sufletească. Se înscrie la Academia de Artă Dramatică.

1929 – 1934: Absolvă Academia cu nota maximă. Poetul Mihai Codreanu în recomandă Teatrului Naţional din Iaşi.

Deschide prima expoziţie de sculptură caricaturală. Exponatele reprezintă personalităţi cunoscute din lumea teatrului şi a scrisului. Lucrează în lut, pictează în ulei, pe sticlă, ceară, hârtie, lemn.

Între 1934 – 1952 deschide şapte expoziţii de acest gen la Iaşi şi mai apoi la Bucureşti.

1938: Se mută în Capitală. Lucrează sculptură şi regie pentru teatrele bucureştene. Realizează Balet nepolitic, celebru în epocă. La una dintre reprezentaţii participă însuşi Regele Carol al II-lea.

Ca urmare a unui diagnostic eronat, ajunge la peritonită. Este internat de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc. Chirurgul şef îi sugerează să se roage înainte de operaţie. În timpul intervenţiei chirurgicale, trăieşte zguduitoarea experienţă a morţii clinice. În această stare, îşi priveşte de la înălţimea tavanului propriul trup neînsufleţit întins pe masa de operaţie. Evenimentul îi adânceşte predispoziţia mediativă. Se simte cercetat.

1939: Se căsătoreşte cu Elena Ştefănescu din Iaşi. 

          Citeşte Biblia şi începe să-şi dea seama că veridicitatea ei poate fi verificată prin profeţii. Începe să se preocupe de cărţile profeţilor.

1940: Într-una din zilele acestui an, vara, citeşte Biblia pe o bancă din Parcul Carol. Pe aceeaşi bancă stă Sabina Wurmbrand. Copilul Mihai, care se joacă prin preajmă observă Cartea, şi atrage atenţia mamei sale asupra acestui amănunt. Sabina întreabă: „Ce citiţi, domnule?” „Cea mai minunată Carte din lume!”, răspunse poetul. Urmează o invitație la Biserica Lutherană din strada Olteni nr. 44, pentru următoarea duminică. Pastorii acestei Biserici erau Magnus Sulheim, Richard Wurmbrand, Feinstein şi Iancu Moscovici.

            Începe studiul aprofundat al Bibliei, sub o îndrumare nouă. Scrie primele poezii creştine.  De asemenea, organizează mici reprezentaţii pentru momentele sărbătoreşti ale bisericii. Refuză orice invitaţie de a vorbi în faţa credincioşilor. 

            Acceptă să-şi recite propriile versuri.

1941-1944: Pe toată durata războiului, este încadrat cartograf la Marele Sat Major.

1945-1953: Absorbit de greutăţiile vieţii, continuă totuşi să scrie. Frecventează în mod consecvent Biserica Lutherană din strada Olteni.

1953: Deschide în aer liber o expoziţie de sculptură caricaturală , intitulată „Grădina mea” . Este ultima relaţie cu publicul amator de artă.

1958: Părăseşte Biserica Evanghelică Lutherană din strada Olteni. Este anul când pastorul Richard Wurmbrand se întoarce la penitenciar, pentru alţi şapte ani, şi când Biserica se restrânge la câteva zeci de membri, de la câteva sute.

1958-1961: Nu are un serviciu stabil; îşi câştigă existenţa din pictură peisagistică şi sculptură ornamentală etc. În această perioadă, la invitaţia lui Constantin Caraman, prieten de o viaţă şi unul dintre ctitorii de seamă ai Bisericii Penticostale în România, începe să frecventeze cu asiduitate Biserica Penticostală din Calea Moşilor 315, condusă de pastorul Pantelimon Cojocaru.

            Poezia evanghelică devine preocuparea sa principală. Scrierile sale circulă ilegal în toată ţara. Are tot mai multe dovezi că adevăratul său public nu poate fi căutat în altă parte, ci numai printre copiii lui Dumnezeu. Nemulţumit de alterarea ca sens şi ca formă a unora dintre poezii, ca urmare a repetatelor recopieri, face călătorii prin ţară pentru a le rectifica. Cu toate insistenţele oficialităţilor refuză categoric să-şi pună pana în slujba propagandei comuniste, pentru care începuseră să lucreze un număr tot mai mare de artişti, fie constrânşi, fie din dorinţa de câştig.

1961-1966: Lucrează ca desenator tehnic la IPROMET, unde este coleg cu predicatorul penticostal, Ioan Kinkovici.

1963: Se află sub stare de arest la Malmaison, împreună cu fraţii Constantin Caraman, Mihalaş, Nicu Tudorache şi alţii. Poeziile sale reprezintă un adevărat pericol pentru ideologia comunistă, atee, şi chiar prin aceasta, inumană. Reacţia oficialităţilor dovedeşte din ce în ce mai clar cât de eficient este cuvântul inspirat de Hristos în vremuri de prigoană. În tot cursul anului, este urmărit în permanenţă şi ridicat pentru anchete, cel puţin o dată pe săptămână. 

          În această luptă cu puterile întunericului este susţinut şi încurajat de soţia sa, Elena.

1966: Continuă să frecventeze cercuri de rugăciune şi de cercetare a Scripturii.

          Activitate poetică intensă. Recită şi i se recită tot mai multe dintre poeziile sale. Împreună cu soţia sa participă la toate adunările duminicale ale Bisericii Evanghelice Lutherane, transferată în strada Badea Cârţan nr. 10. Poeziile sale se răspândesc cu tot mai multă iuţeală în adunările creştine. Este recunoscut ca unul dintre cei mai de seamă poeţi creştini, alături de Traian Dorz şi alţii.

            Atât conţinutul, cât şi acurateţea stilistică a versurilor sale atrag tot mai mulţi compozitori creştini, care le înlesnesc răspândirea, punându-le pe note musicale.

1981: Moartea soţiei sale, Elena.

1982: Imigrează în USA (Portland, Or), cu dorinţa de a ajuta la editarea poeziilor sale. Suportă greu absenţa soţiei.

1987: Noiembrie, de Ziua recunoştinţei pionierilor  americani, trece la Domnul. 

O viata de crestin adevarat, care se apropie de frumusetea versurilor sale. Laudat fie Domnul!
Adăugat în 04/10/2013 de loredanam
Statistici
  • Vizualizări: 5512
  • Export PDF: 24
  • Comentarii: 1
Opțiuni