Unii oameni contestă existența lui Dumnezeu, din cauza nedreptăților care se întâmplă în lume. Aceștia nu realizează că răul și nedreptatea reprezintă argumente solide pentru existența lui Dumnezeu și împotriva materialismului.
Deseori, oamenii fac apel la o lege despre bine și rău, numită și legea naturii umane. Când doi indivizi se ceartă, ei nu consideră că celălalt s-a comportat la întâmplare în situațiile care au condus la divergențele dintre ei. În schimb, fiecare face referire la un standard de conduită pe care se așteaptă ca cealaltă persoană să îl cunoască. Mai mult, persoana care se apără de acuzații nu încearcă să nege standardul moral pe care îl invocă acuzatorul. Însă, în apărarea ei, acea persoană încearcă să demonstreze că acțiunile sale nu încalcă vreun standard moral și că există un motiv sau o scuză care îi justifică comportamentul. Așadar, cearta este o încercare de a demonstra că cealaltă persoană greșește și nu ar avea vreun sens dacă cei implicați nu ar face distincție între bine și rău, între ceea ce este corect și ceea ce este greșit. [1]
Multe persoane se întreabă cum poate un Dumnezeu bun și drept să permită atâtea lucruri rele. Unii oameni sugerează că ar fi mai logic să acceptăm că Dumnezeu nu există, decât să încercăm să explicăm cum poate Dumnezeu coexista împreună cu răul. Totuși, dilema mea și a altor gânditori [2] este de unde cunoaște o asemenea persoană că lumea este nedreaptă. Oamenii pot percepe nedreptatea doar pentru că există un standard neschimbător al dreptății, înscris în ființele lor. Așadar, nu putem ști ce este rău, dacă nu știm ce este bine. Și nu putem ști ce este bine, dacă nu există un standard neschimbător al binelui. Fără acest standard, orice împotrivire față de anumite fapte reprezintă doar o părere personală subiectivă.
Materialismul nu poate justifica diferența dintre bine și rău din punct de vedere moral. Dacă totul evoluează din noroi, oamenii nu au un statut moral mai înalt decât noroiul, căci nu există nimic, în afara noastră, care să ne confere un statut moral obiectiv. Dacă toate comportamentele sunt determinate genetic, atunci crima este rezultatul unor reacții chimice din creierul unei persoane, determinate de selecția naturală. Deci criminalul nu poate fi catalogat ca fiind rău, căci nu există niciun fel de legi absolute, totul se reduce la o combinație de substanțe chimice. Așadar, criminalul nu poate fi făcut responsabil pentru faptele sale, dacă rămânem consecvenți cu teoria evoluționistă. Cel mult, el poate fi tras la răspundere pentru încălcarea unor legi sociale și poate fi pedepsit în conformitate cu acestea. Dar aceste legi ar fi pur subiective (determinate de combinațiile mai fericite sau nefericite de substanțe chimice), în lipsa unui standard obiectiv al binelui și răului.
Oricine ar studia specia umană din afară, așa cum studiem universul și fenomenele fizice, fără să poată obține informații de la noi în vreun anumit mod, nu va găsi nici cea mai mică dovadă că noi avem această lege morală. Observațiile ar putea arăta ce am făcut noi în anumite momente, dar legea binelui și răului se referă la ceea ce ar fi trebuit să facem. [3] În mod similar, dacă există Cineva dincolo de univers, acesta nu poate fi descoperit printr-o simplă observare a fenomenelor fizice și chimice. După cum nici arhitectul unei clădiri nu poate fi identificat clar doar privind la părțile fizice ale acelei clădiri. Însă noi putem să aflăm mai multe detalii despre acest Cineva, uitându-ne înăuntrul ființei noastre. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, descoperim că nu suntem de sine stătători, ci ne aflăm sub o lege. Cineva dorește ca noi să ne comportăm într-un anumit fel, să facem binele. Și ne determină să ne simțim rău și incomod atunci când facem răul (este vorba despre mustrări de conștiință; cu cât unii oameni încalcă și mai flagrant legea naturii umane, conștiința lor poate fi înăbușită și poate reacționa tot mai rar). Acest Cineva seamănă cel mai bine cu gândirea și este dincolo de materie (este greu de crezut că materia poate avea așteptări sau că aceasta are capacitatea de a da instrucțiuni). Legea morală este un argument puternic pentru existența lui Dumnezeu, așa cum am arătat pe larg în alt articol. [4]
Ateismul susține că totul se termină la mormânt, deci nu va exista o viață viitoare sau o judecată. Pe acest fond, unii oameni se comportă mizerabil și calcă peste cadavre în viața aceasta, convinși fiind că nimeni nu îi va trage la răspundere pentru faptele lor. Implicațiile ateismului sunt imorale, deoarece nu va exista dreptate niciodată (este evident că, pe pământ, în foarte multe situații nu se face dreptate). În contrast, creștinismul susține că fiecare dintre noi vom răspunde pentru faptele noastre. Dacă ne-am judeca singuri, n-am mai fi judecați (1 Corinteni 11:31). Dacă însă nu ne pocăim de păcatele noastre (1 Ioan 1:9), în ziua judecății vom da socoteală de toate cuvintele nefolositoare pe care le-am rostit (Matei 12:36). În acele momente vor fi scoase la lumină toate lucrurile ascunse din inimile noastre (Romani 2:16, Luca 12:2-3). Judecata va fi dreaptă, căci Dumnezeu judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui (1 Petru 1:17). Înaintea Lui nu se are în vedere fața omului (Romani 2:11, Coloseni 3:25). O astfel de judecată este în acord cu dorința de dreptate care există în ființa umană și în opoziție cu ateismul, care nu propune un cadru pentru rezolvarea nedreptății de pe pământ.
Dilemele legate de rău și nedreptate nu pot fi rezolvate prin excluderea lui Dumnezeu, ci prin aducerea Sa în discuție. Noi credem că este corect ca toți oamenii să aibă drept la viață, libertate și fericire. Aceste principii democratice au prins rădăcini în noi de-a lungul generațiilor, mai ales de când a apărut SUA, primul stat democratic din lume. Părinții Fondatori ai SUA au afirmat că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de Creatorul lor cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără Viața, Libertatea și Căutarea Fericirii. Ei au susținut că drepturile omului sunt date de Dumnezeu (deci nu sunt inventate de oameni) și că ele sunt universale și absolute. Aceștia au pus accent pe valoarea oamenilor, care sunt creați de Dumnezeu și în egală măsură iubiți de Creatorul lor (chiar dacă sunt săraci sau bogați, sănătoși sau bolnavi, apreciați sau respinși de ceilalți oameni - Galateni 3:28; Coloseni 3:11). [5]
Toți admitem că, deseori, viața nu este dreaptă. În cazul lui Iov, Dumnezeu a transformat răul care i s-a întâmplat în bine. Sunt convins că El poate proceda la fel și în alte situații. Puțini oameni au „meritat” să sufere mai puțin decât Iov. Paradoxal, puține persoane au suferit mai mult decât el (și-a pierdut întreaga avere, i-au murit toți copiii și apoi a fost lovit de o boală cruntă, care îl chinuia zilnic). Dumnezeu a îngăduit suferința în viața lui Iov nu pentru că l-a pedepsit, ci tocmai pentru că l-a iubit și a dorit să-i ofere șansa de a-L întâlni în față pe Creatorul universului. Înainte de a fi pus la încercare, Iov avea o părere bună despre propria persoană. Eu nu susțin că patriarhul era în totalitate în eroare. Chiar Dumnezeu l-a lăudat în fața întregului univers (Iov 1:1 8). Dar bogăția peste măsură de neprihănire pe care și-a atribuit-o Iov l-a determinat să-L ia la rost pe Dumnezeu, pentru toate nenorocirile care i s-au întâmplat. Dumnezeu nu l-a întrerupt și l-a lăsat să-și etaleze propria neprihănire, în toată splendoarea ei. Apoi însă a început să-i vorbească. Pe măsură ce Îl asculta pe Dumnezeu, Iov își dădea seama tot mai mult de sărăcia și de puținul lui. După ce Dumnezeu a terminat de vorbit, patriarhul a fost pe deplin convins de cine este el, în raport cu Dumnezeu: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă” (Iov 42:5-6). Suferința lui Iov i-a produs un mare gol în interior, care avea să fie umplut de Dumnezeu, de pacea și de bucuria prezenței Sale. Chiar dacă era încă acoperit de bube și stătea pe o grămadă de gunoi, scărpinându-se cu un ciob, patriarhul Iov era fericit că Dumnezeu i S-a descoperit. După aceste tragedii, Iov a primit de două ori mai multe binecuvântări, pe toate planurile. Patriarhul a ajuns la o avere dublă (față de situația inițială) și a avut alți zece copii. De fapt, Iov s-a ales în total cu douăzeci de copii (pe cei zece care au murit îi va revedea în veșnicie). Dacă însă nu avea aceste necazuri, patriarhul poate nu mai făcea alți copii. Iată cum moartea unor copii poate facilita nașterea altor copii. Și unii (cei care mor) și alții (cei care se nasc ulterior) au perspectiva de a trăi veșnic fericiți împreună cu Dumnezeu.
Bibliografie:
[1] C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, Societatea Misionară Română, 1987, pp. 3-23
[4] (19) Legea naturii umane (legea morală) - Resurse Creștine
[5] (28) Contribuția Bibliei la dezvoltarea științei moderne și la apariția sistemelor democratice - Resurse Creștine