Toamna se urcă-n codrii-albaștri
Și-nfundă cărărui pustii,
Strângând oftarea de jugaștri
Le-o-nalță-n doine-aurii.

Cu palma sa copacii cheamă
În buciumul de munți stânari
Ei fug cu pletele de-aramă
Și zăngănire de stejari.

Vremea adie busuioacă
Și conteni-n culori și cânt,
Din notele de promoroacă
Arbori înalță rugi de-argint.

Noaptea își cerne stele, vise,
Pe frunze moarte cad păstori,
Mioare plâng zise prezise
Ascunse-n mirosul de flori.

De-a-nsăila poteci de basme
Și de-a-ngropa vise în dor
Mirese vin ca și fantasme
Pe dreptele de meteor.

Iar eu ieșii în ploi de stele
S-adun versetele târzii
Să pun în cânturile mele
Nuanțele liliachii.

Ci mă-ntâlni-o dalbă mireasă
Care-a venit pe-o stea de foc,
De-mi povesti că-n codru-o casă
Mi-a pregătit tihnă și loc.

Foșnind cu iarba cea de toamnă
Îi spun cuvântul arămiu,
Iar ea-n baladă mă-ndeamnă
Să-mi torn tot cugetu-argintiu.

Eu îi deschid al meu tezaur
Naiv ca mirele-cioban
Și-i dau cuvintele de aur
Ce-i sună-n salbe de un ban.

Ea, înstelată,-n nopți mă duce
Să nu mă pierd în zori de zi
De-a mă-nhuma-n umbra de cruce
Unde-ntre ani voi nimeri.

O-ascultă gândul meu din fire,
O înțelege zboru-nfrânt,
Dar nu prind zare de iubire
În lucitorul ei veșmânt.

Din noapte rugi încep să cheme
Fără s-ajungă-n epilog:
„Tu ești – i-am spus – azi prea devreme -
În nopțile adânci mă rog.

Sever îmi cere Duhul firea,
Iar eu Cuvântu-n mine cer
Să tot adaog mănăstirea
Nu un tomnatec lăicer.

Eu nu recit crezuri de carte,
Ci-o rugăciune viețuiesc
De-aceia tu te vei desparte
De la destinu-mi pământesc.

Eu te-oi urca-napoi în stele
Și te-oi lăsa să vrei să cazi
Prea strâmte-s drumurile mele -
Te doare cetina de brazi.

Vrei tu, nu vrei – toamna pe-alăîturi,
Trece de codrii mei senini,
Neatinși de brume și omături
Țesuți de pașii peregrini.

Noaptea pornește ca să cadă,
Zori trandafiri deschid din mers,
Te-ntoarce iarăși în baladă
Să mă iubești cuprinsă-n vers.

De-acolo, toamnă logodită,
Fără sărmanul ciobănel
Ca și o filă-ngălbenită
Să mă țintești doar prin inel.”