Cea mai obişnuită obiecţie împotriva poruncii de a urmări bucuria este aceea că atunci când ne-a chemat la lepădarea de sine, Domnul Isus Hristos a poruncit contrariul: "Căci oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, o va salva" (Marcu 8.35). Ne-am ocupat deja de acest pasaj, dar s-ar putea să ne fie de ajutor să facem o paralelă cu un alt text pentru a înţelege ce înseamnă lepădarea de sine biblică: leapădă-te de bucuriile mici pentru a nu le pierde pe cele mari. Ceea ce este acelaşi lucru cu a spune: caută cu adevărat bucuria! Nu te mulţumi cu mai puţin decât o bucurie deplină şi durabilă.
Să ne gândim la Evrei 12. 15-17 ca la un exemplu al modului în care o persoană nu a reuşit să practice lepădarea de sine, acest lucru fiind spre distrugerea sa: "Vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de amărăciune să dea lăstari, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea; ca nu cumva să fie printre voi vreun desfrânat sau vreun lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi-născut. Ştiţi că mai pe urmă, dorind să moştenească binecuvântarea, a fost respins, (căci n-a găsit loc pentru pocăinţă), deşi a căutat-o cu lacrimi."
Esau şi-a irosit viaţa, pentru că a preferat plăcerea unei singure mese mai mult decât binecuvântările date de dreptul primului născut în familia aleasă. Aceasta este o imagine a tuturor oamenilor care refuză să se lepede de "plăcerile de o clipă ale păcatului" (Evrei 11.25). Dar ia aminte! Răul cel mai mare nu este că a ales o hrană, ci acela că a respins dreptul de întâi-născut. Lepădarea de sine nu este niciodată o virtute în sine. Are o valoare echivalentă cu superioritatea realităţii îmbrăţişate în dauna celei de care ne-am lepădat. Lepădarea de sine care nu se bazează pe dorinţa după o ţintă superioară va deveni prilej de laudă.
A treia obiecţie adusă poruncii de a ne căuta bucuria poate fi formulată astfel:
"Ai argumentat că urmărirea plăcerii este o parte necesară a oricărei închinări sau virtuţi. Ai spus că dacă încercăm să renunţăm la căutare, nu-L putem onora pe Dumnezeu şi nu-i putem iubi pe oameni. Dar poţi pune aceste afirmaţii în acord cu pasajele din Romani 9.3 şi Exod 32.32? Se pare că Pavel şi Moise au renunţat cu adevărat la căutarea propriilor plăceri atunci când au spus că sunt gata să fie blestemaţi pentru ca Israelul să fie mântuit."
Aceste versete sunt uluitoare!
În Romani 9.3 Pavel îşi exprimă durerea din suflet cu privire la starea de blestem în care se aflau majoritatea conaţionalilor săi iudei. El spune: "Aproape că doream să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după trup."
În Exod 32 poporul Israel comisese idolatrie. Mânia lui Dumnezeu ardea împotriva lor. Moise ia locul unui mijlocitor ca să-i protejeze pe oameni. El se roagă: "Ah, poporul acesta a făcut un păcat mare, şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iată-le acum, dacă vrei, păcatul! Dacă nu, atunci Te rog, şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!" (v.31-32).
În primul rând, trebuie să ne dăm seama că aceste două cazuri nu tratează aceeaşi problemă. Rugăciunea lui Moise nu include neapărat o referire la condamnarea veşnică, aşa cum este cazul din pasajul din Romani. Nu trebuie să presupunem că acea "carte" la care face referire Moise poartă aceeaşi semnificaţie eternă pe care o poartă "cartea vieţii" în pasajele din Filipeni 4.3 şi Apocalipsa 13.8, 17.8, 20.15, 21.27.
George Bush (specialistul în Vechiul Testament, nu preşedintele Statelor Unite!) argumentează că în Exod 32.32 "a fi şters din carte" este echivalent cu a fi luat din viaţă în timp ce alţii supravieţuiesc:
"În aceste cuvinte nu există nicio referire la vreo carte secretă a decretelor divine sau care să implice punerea sub semnul întrebării a mântuirii lui Moise sau pierzarea lui. El doar îşi exprimă dorinţa de a muri mai degrabă decât să fie martor la distrugerea poporului său. Exprimarea face probabil aluzie la obiceiul de a avea înregistrate toate numele celor din comunitate pentru ca atunci când murea cineva, numele lui să fie şters şi să nu mai fie pus la socoteală."