Un copil orfan, stătea odată
Pe prispa casei părinteşti,
Îşi pierduse tatăl, mai târziu şi mama.
Rămase singur , era al nimănui.

Cu faţa plină de lacrimi
Îşi spunea: Să trăiesc, nu are rost...
Când tata, ce aducea pâine, nu mai este
Şi mama ce mă mângâia, - a fost.

De pe prispă el privea afară
Poate-o să mai treacă cineva...
Să se-ndure, să-i fie milă de mine
O bucată de pâine să-mi dea.

Îşi adâncea privirea într-o carte...
Atunci, m-am apropiat, l-am întrebat:
Ce carte e, de unde o ai ?
El mi-a răspuns: E tot ce mi-a rămas.

Este o Biblie de la mama mea,
Şi mă hrănesc ades din ea.
Ştii, omul nu trăieşte doar cu pâine
Ci, cu orice cuvânt ce este scris în Biblie.

Stii...., îmi şopteşte încetişor
În Biblie mai stă scris,
Că Tatal meu e Dumnezeu,
Că mai am fraţi, mai am surori,
Şi pe Isus ca Salvator.

Acum eu nu mai sunt orfan,
De foame n-oi mai suferi,
Pâinea nu-mi voi mai cerşi,
Voi merge în lume şi oricui voi spune,
Această mare minune;
Că în Biblie, mi-am găsit o familie!
Amin.