Pe margine de mormânt
Autor: Ligia Trinca
Album: fara album
Categorie: Diverse

Am îngenuncheat în fata crucii de lemn, pe tabla rece ce-ti adãposteste ceea ce a fost candva trupul.
Acolo am gãsit un loc unde pot sta în liniste, în bratele tale, chiar dacã nu le simt îmbrãtisandu-mã...
si unde descopãr ganduri... 
Parcã vãd mai limpede si mai drept tot ce se-ntamplã-n lume!
Aici, prin furtunile care îmi banuite sufletul, începe sã se întrevadã oaza linistii si a împlinirii... desi îmi lipsesti uneori prea mult.

E uscat pmantul ce te-acoperã, de ceva vreme... si tot nu pot sã cred cã ai plecat pentru totdeauna... 
Nu mai este cale înapoi,
îngerii au uitat sã construiascã drumul de întoarcere, asa cã, îmi rãmane doar sã vin eu cat de curand la tine!

Trebuie sã recunosc cã au fost atatea clipe de necredintã, în care stiam doar sã cer... era durerea care striga în mine!
Nu stiu cum am îndrãznit - eu viermele din noroi - iar El, izvorul de Luminã!
Strigam în noptile grele pe campul linistit: "lovitura Ta-i nedreaptã!"
dar Tu, în întelepciunea ta Doamne, tãceai si îmi linisteai durerea în simfonia apei de izvor.
Uitam atat de des cine erai si ce eram!
Iartã-mi îndoiala!
Era prea grea durerea atunci, pentru inima mea omeneascã.
Iartã-mã cã mi-am pierdut în tot acel timp credinta în dumnezeirea TA.
O , Rabuni... vin si-mi cer iertare!
Am crezut cã nimeni nu-mi îndreaptã pasul pe cãrare si cã dumnezei ne suntem noi.
Am crezut cã lumea-nbãtranitã în nevoi si mizerii, se carmuieste singurã, si am îndrãznit sã cred cã totul despre Tine e-o poveste.
O, iartã-mã Rabuni!
Nu-ti cunosteam Chipul pe-atunci.
Acum însã, doar privind bolta înstelatã a noptii si luna plutind, stiu... simt.... Existi!
Eu , clipa de lut, iar Tu, vesnicia de Luminã!

M-ai coplesit cu Frumusetea Ta ce mã-nconjoarã ziua si noaptea prin depãrtarea, Doamne, ce existã de la vierme panã la astre!
Ce mic si ce netrebnic mã simt acum în Fata Strãlucirii Tale!
... îngenunchez smerit, cucernic, în fata Cerului si-mi cer iertare.

N-am venit sã tulbur somnul mortior, nici tie suflet de mult apus...
Eu.. eu am venit sã-mi plec genunchii si-a mea inimã spre Domnul!
Cand voi ajunge Acolo, îti voi povesti si ce simt si ce-am simtit!
Mi-e dor de tine... de povestile ce le spuneai ca s-adormim.
De zambetul tãu ( pentru mine sfant )!
Mi-e dor sã ne strangi la piept, sã ne mai privesti jucandu-ne...
Te-ai bucura sã mã privesti acum; am mai crescut, am gãsit Drumul de care-mi vorbeai atat de des, cu-atata iubire.
Am mai crescut, si poate doar atat... si sufletul mi-e altul!
Am întalnit Fericirea!
Uneori e greu, dar nu renunt, cad si o iau de la capãt, mã ridic si continuu sã fac pasi, cu fiecare cãzãturã mai siguri.
Mã îndrept spre locul unde esti Tu(tu)!
Sã-mi veghezi, Sfantul meu, pasii!
Stai linistitã...
cand ne vom reîntalni, chiar dacã m-am schimbat, mã vei recunoaste cand voi striga în urma ta: 
"Buni!"

( în memoria bunicii mele, plecatã dintre noi în 17 aprilie, 2000 )

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/90669/pe-margine-de-mormant