Înspre pustiu, Moise a pornit,
Și tot poporul îl urma.
Domnul mereu i-a ocrotit,
Ziua și noaptea-i conducea.

Ziua era un stâlp de nor,
Ca ei să se poată ghida,
Noaptea, un stâlp strălucitor
De foc, ca să poată vedea.

Dar Faraon se răzgândește,
Pe egipteni să-i urmărească,
Care de luptă-și pregătește,
Cu orice preț să-i nimicească.

Evreii erau plini de teamă,
Multe lui Moise-i reproșau.
Nu ar fi vrut nicicând să vadă
Cum egiptenii îi omorau.

Moise pe toți îi îndemna,
Teama deloc să nu-i cuprindă.
Domnul mereu cu ei era
Și egiptenii n-o să-i prindă.

Domnul cu Moise tot vorbea
Și-l învăța tot ce să facă.
Toiagul sus îl ridica,
Să facă loc ca toți să treacă.

Când apa mării a atins,
În două ea s-a despicat.
Întreg poporul l-a cuprins,
Uscatul-n fața lor a stat.

Și au trecut cu tot ce aveau,
Ca pe un drum obișnuit.
Norul de foc îi despărțea
De cei care i-au urmărit.

Apele ca un zid stăteau
La dreapta și la stânga lor,
Iar egiptenii îi urmăreau
Cu caii și carele lor.

Domnul pe ei i-a încurcat,
Roțile carelor le-a scos,
Iar Moise apa a lăsat
Să se prefacă cum a fost.

Iar apele se întorceau
Și înghițeau oastea întreagă.
Cai, călăreți se înecau,
Cu toți se retrăgeau în grabă.

Această zi,
Israeliții au văzut
Puterea Domnului Preasfânt.