Șir ha Șirim

Cu degetele reci și încleștate
Pe-o liră care plânge la zenit,
Port tot pustiul în privirea goală,
Iar pleoapele sunt plumb, scrutând înspre Cherit.

Eu doar aștept să învieze
Același imn cântat atunci, demult,
Când Elohim Se înălța ca Rege
Al spațiilor de Lumină și volut.

Aștept să cânte-a lor cântare iar leviții,
Iar Templul viu să se îmbrace-n fum,
Cu inima bătând în ceața orei dense,
Clar, vocea Regelui tânjesc din nou s-aud.

Dar iată, pașii Lui se-aud din vale
Și urcă înspre Muntele cel Sfânt,
Un uragan de tunete vibrante,
E Glasul viu de Dumnezeu Preasfânt.

Și mă-nfior de-o nesecată zare,
Cu suflet-freamăt către El pornesc,
Iar fiicele Salemului, din falnice pridvoare,
Îmi tot șoptesc: „E prea târziu să te grăbești!”

„Nu-mi spuneți că nu-I El, suratelor,
Fiice de regi, de căpetenii, de voievozi!
De mi-ați ieșit în cale să m-abateți, să știți:
Cuvântul scris se va-mplini până la iot.

Să iasă-n albul lor veșmânt leviții,
Să nu mai plângă nimeni între tindă și altar,
Iar roadele dintâi să fie gata, măsurate,
Căci vine-al ispășirii Mare Preot, Veșnicul Echad!”

Și-alerg cu inima vibrând în mii de acorduri ample,
Spre El, picioarele I le-am cuprins și plâng,
Scăldat în razele Iubirii tandre,
Cerul coboară, Viața în mine proclamând.

„S-a săvârșit, Davarul s-a-mplinit!”
Rostește Domnul blând, ocrotitor.
„Cu frații Mei rămân Eu pe vecie,
Destul cu-atâta așteptare, plâns și dor!”

(București, Ianuarie – 2011