Smerenia inimii
Autor: Olga Bucaciuc
Album: pentru suflet
Categorie: Credință

 

  Pilda vameşului şi a fariseului (Luca cap.18:9-14):

A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe alţii:

Doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era Fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel:” Dumnezeule îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile”. Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul”. Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înaltă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat”.

În această prezentare a Domnului Isus se constată că sunt două grupe de credincioşi în biserică, pe care Dumnezeu îi cunoaşte, aşa cum sunt fariseul şi vameşul.

  1. Creştinii care se îndreptăţesc, pe baza faptelor şi a meritelor proprii şi-L uită pe Dumnezeu care este Izvorul şi Dătătorul de viaţă şi de putere. Aceştia sunt cei ca şi fariseul din pildă. Căci nimic nu putem face bun prin puterea noastră ci numai datorită harului şi prezenţei lui Dumnezeu. Fariseul s-a suit la templu să se roage nu pentru că simţea că este păcătos ci pentru că gândea despre sine că este drept şi spera să câştige astfel laude de la oameni. El privea închinarea sa ca un merit, care îl recomandă înaintea lui Dumnezeu. Fariseul nu caută să-şi formeze un caracter asemenea Domnului Hristos şi să aibă o inimă plină de iubire şi milă. Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit va dispreţui pe ceilalţi şi se judecă pe sine comparându-se cu alţi oameni. “Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni cap.2:10). Astfel de persoane, ca şi fariseul, fiind lipsiţi de smerenia inimii şi de evlavie, se mândresc, au iubire de sine şi se înalţă mai mult faţă de semenul, aproapele sau fratele lor care este smerit şi se simte păcătos.
  2. O altă grupă de creştini, asemenea vameşului din pildă, sunt cei care au smerenie şi umilinţă în inima lor sinceră faţă de Dumnezeu. Aceştia sunt conştienţi că fără Dumnezeu, fără mila şi iertarea Lui sunt pierduţi. Ei îşi recunosc starea păcătoasă şi nevoia strictă de pocăinţă, de iertare, de salvare şi doresc sincer mântuirea şi fac orice sacrificiu pentru salvarea lor (Psalmul 51). “Vameşul sta departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept” într-o amară zbuciumare sufletească şi dispreţ faţă de sine zicând: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (vers.13). El nu se compară cu alţii şi era copleşit de simţământul vinovăţiei şi singura sa dorinţă era să fie iertat şi să aibă pace, prin mila lui Dumnezeu. Simţământul nevoii noastre de mântuire, recunoaşterea sărăciei şi păcatelor noastre sunt condiţiile primirii noastre de către Dumnezeu. “Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor” (Matei cap.5:3). Astfel de creştini, care se raportează lui Dumnezeu cu cea mai profundă umilinţă, smerenie şi evlavie au trecere înaintea Domnului.

Smerenia este o însuşire a caracterului sfinţit pe care trebuie să o aibă adevăratul creştin. Analizând toate textele Biblice, în care este arătat că Dumnezeu sprijină, ridică, ajută şi preţuieşte smerenia din inima unui suflet, starea de smerenie, împreună cu viaţa de neprihănire, este strict necesară pentru refacerea şi menţinerea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Rugăciunile ce le aducem înaintea lui Dumnezeu, vor fi primite dacă sunt exprimate şi spuse dintr-o inimă curată, sinceră şi smerită. Smerenia care duce la pocăinţă, la ascultare de poruncile lui Dumnezeu şi la starea de neprihănire este condiţie de mântuire (exemplul vameşului vers.14). Smerenia este o caracteristică esenţială a creştinului adevărat şi lucrează şi se manifestă datorită locuirii şi lucrării Duhului Sfânt în inima credinciosului. Această lucrare şi manifestare a smereniei unui astfel de suflet se poate vedea în viaţa lui, împreună cu toate celelalte roade ale Duhului Sfânt. Deci smerenia din inimă şi din viaţa credinciosului este mult apreciată de Dumnezeu. Singura noastră siguranţă este într-o continuă încredere şi dependenţă de Domnul Hristos şi o totală neîncredere în eul personal.

Rugăciunea fariseului, plin de sine şi iubitor de sine, nu a fost luată în seamă, dar rugăciunea bietului vameş a trezit mila lui Dumnezeu şi i-a acceptat-o. “Oricine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat” (vers.18). “Pentru că zici: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi haine albe ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi” (Apoc. Cap.3:17-18). Fariseul îşi arată neprihănirea înaintea oamenilor şi se crede mai sfânt decât alţii. Unor astfel de oameni Dumnezeu îşi întoarce faţa de la ei şi nu le ascultă rugăciunile (Iacov cap.4:16).

Cum se manifestă smerenia în viaţa şi comportamentul credinciosului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni?

Smerenia este o manifestare a simţămintelor inimii şi este cunoscută de Dumnezeu. Smerenia din inima unui suflet este o manifestare a gândurilor, a faptelor, a vorbelor şi a comportamentului în general în relaţia cu Dumnezeu şi relaţiile cu semenii noştri. Smerenia este o calitate a creştinului adevărat şi este impusă de Dumnezeu. Domnul se îndură şi are milă de cel ce se smereşte şi se umileşte înaintea Lui şi-L recunoaşte că Domn şi Dumnezeu al său (Exod cap.33:19).

Datorită smereniei din inimă vom recunoaşte pe Dumnezeu ca pe Domnul şi Creatorul nostru şi vom fi conştienţi că El este mai presus de orice. El este Domnul şi Dumnezeul nostru care ne conduce, iar noi suntem fiinţele create. Suntem ce suntem şi existăm numai prin harul şi puterea Sa. Suntem salvaţi de la moarte prin jertfa măreaţă a Domnului Isus Hristos de la calvar. Smerenia existentă în inima unui suflet, presupune o manifestare de dragoste, respect profund şi teamă sfântă pentru Dumnezeul nostru. Smerenia din inimă ne determină la supunere şi ascultare de Dumnezeu. Un suflet cu o inimă curată, sinceră şi smerită va respecta cu stricteţe cele zece porunci ale lui Dumnezeu şi viaţa lui va fi o trăire după aceste porunci. În felul acesta răspundem şi ne conformăm chemării Domnului Isus Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei cap.11:28-29). Cu cât ne apropiem mai mult de Domnul Isus şi cu cât vom vedea mai clar curăţia caracterului Său, cu atât mai clar ne vom da seamă de păcătoşenia noastră şi cu atât mai puţin vom căuta să ne înălţăm pe noi înşine. Vom şti atunci că puterea noastră este numai Domnul Isus Hristos şi vom mărturisi ca şi apostolul “Ştiu că nimic bun nu locuieşte în mine...” (Romani cap.7:18) “În ceea ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului Isus Hristos prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni cap.6:14).

Poporul lui Dumnezeu cel sfânt este caracterizat tocmai de smerenia din inima lui, de ascultarea de Dumnezeu şi este credincios legământului său cu Domnul. Smerenia este o caracteristică a sfinţeniei fiecărui credincios. Una din manifestările locuirii Duhului Sfânt în inimă este smerenia creştinului, smerenie care se manifestă faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui. La un creştin adevărat, evlavios şi smerit se văd roadele Duhului Sfânt în tot comportamentul său. El se bucură de succesul şi de lucrarea bună înfăptuită de aproapele său, de fraţii săi şi nu este indiferent, nu este invidios şi clevetitor. Ba mai mult un astfel de creştin va fi dispus întotdeauna să îmbărbăteze şi să încurajeze pe alţii în lucrarea Domnului. Ca şi creştini, credincioşi legământului lui Dumnezeu, trebuie să fim smeriţi în permanenţă. Smerenia faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru ne-o manifestăm prin gânduri, vorbe şi fapte. Ne manifestăm smerenia atunci când îndreptăm cu umilinţă şi supunere către Dumnezeu cele mai frumoase şi curate gânduri de adorare, de dragoste şi de recunoştinţă pentru toate darurile Sale ce le primim şi-L recunoaştem pe Dumnezeu prin rugăciunile aduse înaintea Lui cu toată smerenia şi umilinţa inimii noastre, recunoscându-ne nimicnicia, nevrednicia şi păcătoşenia noastră (Proverbe cap.3:6-7). În felul acesta căpătăm trecere înaintea tronului de har a lui Dumnezeu, venind înaintea Lui în Numele Domnului Isus Hristos, Mântuitorul nostru (Ioan cap.14:14).

O altă manifestare a smereniei din inima noastră sunt faptele bune pe care le facem dintr-o inimă curată şi smerită şi care onorează pe Dumnezeu aducându-I slavă şi laudă (1Corinteni cap.10:31). Căci tot ce putem înfăptui bun este numai cu ajutorul şi prin puterea lui Dumnezeu. Noi suntem nişte slujitori supuşi voinţei Lui şi nu avem nimic în noi înşine care să ne reprezinte şi cu care să ne putem lăuda. Lauda noastră este Domnul, tăria noastră. Suntem îndemnaţi de către apostol: “Să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos...” (Filipeni cap.2:5,6). Domnul, prezentându-se pe Sine ca pildă de smerenie şi blândeţe, s-a supus şi a ascultat de voinţa lui Dumnezeu Tatăl şi “a fost ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni cap.2:6-9).

Suntem îndemnaţi să cerem ajutor şi putere de la Dumnezeu pentru ca şi noi să suferim cu răbdare în încercări şi suferinţe aşa cum a făcut şi Domnul nostru Isus Hristos. Suntem chemaţi să călcăm pe urmele Sale sfinte (Matei cap.6:24-25; 1Petru cap.2:21). “Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus” (1Ioan cap.2:6). Dacă spunem că suntem creştini, copii ai lui Dumnezeu şi urmaşi ai Domnului Isus Hristos, să fim că El şi să-I slujim cu acelaşi simţământ al smereniei şi evlaviei că al Domnului Hristos.

Cum am putea noi, cei răscumpăraţi de Domnul şi Mântuitorul nostru să trăim altfel decât cum a trăit El? (Filipeni cap.2:7-8). “Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia cap.57:15). Ce minunată făgăduinţă şi asigurare din partea lui Dumnezeu pentru sufletul smerit! Chiar şi în cele mai grele necazuri de nedreptate, de umilinţă şi întristări, Dumnezeu este de partea noastră şi prin, Duhul Său cel Sfânt, ne dă curaj, bucurie, speranţă şi pace, pentru a ne păstra credinţa să mergem înainte pe calea Sa. “Iată spre cine îmi voi îndreptă privirile: spre cel ce suferă şi are duhul mâhnit, spre cel ce se teme de Cuvântul Meu” (Isaia cap.66:2). Această făgăduinţă a Domnului asigură ocrotirea şi ajutorul celui credincios şi temător de Dumnezeu. Căci Domnul este credincios făgăduinţelor Sale şi le aduce la îndeplinire, ca parte a legământului Său. Smerenia, umilinţă şi evlavia unui credincios sunt însuşiri ale caracterului său sfinţit şi-l ţin aproape de Dumnezeu.

Caracteristici ale unui credincios care este smerit cu inima

·         Iubeşte pe Dumnezeu şi-L slujeşte cu toată fiinţa şi cu smerenia inimii sale (Faptele Ap. Cap.20:19).

·         Iubeşte pe aproapele său “... cu toată smerenia şi blândeţea”, este îngăduitor, plin răbdare şi iartă pe cel ce i-a greşit (Efeseni cap.4:2).

·         Dovedeşte bunătate, milă şi împreună simţire faţă de cei care trec prin încercări (Coloseni cap.3:12).

·         Dacă a greşit faţă de Dumnezeu sau faţă de fratele sau aproapele său, ca un creştin smerit cu inimă se umileşte, îşi recunoaşte păcatele, cerând iertare (Coloseni cap.3:13; 1Ioan cap.1:9).

·         Este un om al rugăciunii şi stăruieşte înaintea lui Dumnezeu cu multă credinţă şi smerenie (1Timotei cap.2:15; Romani cap.12:12).

·         Se conformează celor îndemnate de apostol: “Fiţi împodobiţi cu smerenie...” (1Petru cap.5:5). Un creştin împodobit cu smerenie va menţine legătura de dragoste cu fraţii şi se vor respecta unii pe alţii (Efeseni cap.5:19; Romani cap.12:15-16).

·         Vede şi consideră pe aproapele său mai presus de el însuşi, dându-i întâietate (Filipeni cap.2:1-3; Matei cap.20:26-28).

·         Este dispus întotdeauna să adreseze aproapelui său cuvinte respectoase, de apreciere şi de încurajare pentru lucrările bine făcute (Coloseni cap.3:16; Filipeni cap.2:1-3).

·         Cei care vor fi mântuiţi sunt cei care în smerenie şi în umilinţă ascultă de Dumnezeu şi se supun Lui, cu toată inima şi cu toată lepădarea de sine (2Samuel cap.22:28).

·         Cel smerit va arăta şi va demonstra o adevărată pocăinţă, pentru care va primi milă şi îndurare de la Dumnezeu (2Corinteni cap.12:12).

·         Un suflet credincios şi smerit nu se poate uni cu unul trufaş şi îngâmfat (Psalmul 18:27).

·         Cel smerit se lăsa călăuzit de Dumnezeu şi cunoaşte calea Sa. Deci un astfel de om cunoaşte şi iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, cu dorinţa lui sinceră de a urma căile Domnului (Psalmii 25:9 şi 119:67).

·         Un creştin smerit cu inima, lipsit de mândrie şi egoism, lucrează cinstit şi cu credincioşie la locul de muncă (Efeseni cap.6:5-8).

·         Suferă şi rabdă când este îndreptăţit şi nu caută să se răzbune ci aduce totul la cunoştinţa Domnului prin rugăciune (Romani cap.12:14-21).

·         Dacă este necesar, un creştin smerit, nu se dă înapoi şi face acele munci care pentru unii sunt umilitoare.

·         Nu îi este ruşine şi, când are ocazia potrivită, face lucrare misionară, predicând Evanghelia şi pe Domnul Isus Hristos celor din lume. Dacă se laudă, se laudă numai cu Dumnezeu care a avut milă de el (Romani cap.10:8-9; 2Timotei cap.4:2; Faptele Ap. Cap.16:10).

·         Cel smerit, trecând prin încercări, îşi arată calităţile sale de adevărat creştin şi copil al Domnului prin: credinţă, răbdare, dragoste şi rugăciuni. Datorită smereniei din inima sa conştientizează dependenţa sa de Dumnezeu şi nevoia strictă de ajutorul şi de harul Său. Căci nici un merit al nostru nu ne aduce mântuirea. Nouă ni se cuvin supunerea şi umilinţa înaintea Domnului (Isaia cap.2:11-12).

·         Domnul are milă de cei smeriţi ai Săi şi-i ridică, îi mângâie şi îi încurajează (Isaia cap.41:10 şi cap.43:1). Dumnezeu celor smeriţi le dă har. Prin har căpătăm mântuire şi iertare, curaj şi nădejde pentru a merge cu credinţă înainte pe calea cea sfântă a Domnului. “Ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite...” (Isaia cap.57:15).

Comportamentul “creştinilor” care nu au smerenie în inimă

                Sunt suflete care, deşi au pretenţia că sunt creştini, totuşi nu sunt smeriţi în inima lor. Aceasta se poate observa din atitudinea şi vorbele lor faţă de cei din jur. Aceştia sunt orgolioşi, egoişti şi iubitori de sine.

·         Doresc să fie băgaţi în seamă şi lăudaţi de oameni pentru faptele lor bune (Matei cap.6:2,5,16-18). Astfel de persoane vorbesc mult şi de multe ori cu nebăgare de seamă şi chiar ceea ce nu trebuie (Filipeni cap.2:3).

·         Unii dintre aceştia sunt foarte buni vorbitori ai Evangheliei dar nu sunt la fel de buni şi la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Deci faptele lor nu mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu (Matei cap.7:15-23).

·         Nu sunt atenţi cu semenii lor din jur pentru a-şi exprima dragostea şi respectul pentru ei, ajungând să le rănească inima, fără ca să le pese de aceasta.

·         Nu îşi recunosc greşelile făcute şi nici nu iartă pe cel greşit din toată inima.

·         Când sunt mustraţi pentru vreo abatere, nu primesc mustrarea, se supăra şi insistă să se îndreptăţească (Psalmul 50:16-19).

·         Se cred înţelepţi şi sfinţi încât nu primesc sfaturile şi îndemnurile nimănui.

·         Sunt supărăcioşi când nu sunt băgaţi în seamă, căci unor astfel de oameni le place popularitatea.

·         Nu au timp şi nici nu-şi fac să asculte acele persoane mai modeste şi mai umile.

·         Nu au destulă răbdare cu aproapele lor şi nici nu simţ cu cel amărât şi încercat pentru a-l ajuta şi găsesc motive de a se scuza.

·         Aceşti oameni, fără lepădare de sine şi fără smerenia inimii lor, se cred înţelepţi şi sfinţi mai mult decât alţii şi mereu judecă şi acuză pe aproapele lor (Psalmul 50:20-22; Matei cap.7:1-5). Au mulţumire de sine ca cei prezentaţi în Apoc. Cap.3:17.

“... Toate căile Lui sunt drepte şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie” (Daniel cap.4:37), prin diferite încercări pentru ca omul să fie trezit, să vadă că numai Dumnezeu este mai presus de orice putere şi de orice înălţare (Luca cap.14:11). Exemplul cel mai desăvârşit de smerenie, de umilinţă şi modestie pentru noi oamenii este Domnul nostru Isus Hristos (Faptele Ap. Cap.8:33; Filipeni cap.2:7-11).

Smerenia inimii unui creştin, acest simţământ al umilinţei şi al supunerii, trebuie menţinută permanent, împreună cu toate celelalte trăsături sfinte de caracter. “Căutaţi pe Domnul toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului” (Ţefania cap.2:3). “Oricine se va smeri va fi înălţat” de către Dumnezeu în Împărăţia slavei Sale (Matei cap.23:12 şi cap.5:3-12).

Dacă este să ne lăudăm, ne vom lăuda cu Domnul Hristos şi, cunoscându-L pe El cunoaştem şi mântuirea Lui ce ne-a oferit-o în dar (Ioan cap.1:12, cap.3:16 şi 1Ioan cap.3:1-3). Nouă, fiinţelor create de El, ni se cere toată supunerea şi umilinţa faţă de Dumnezeul nostru Creator şi Mântuitorului nostru Isus Hristos. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!

A lui Dumnezeu Tatăl, Fiului Său, Isus Hristos şi Duhului Sfânt să fie toată slava, lauda, cinstea şi închinarea pentru veşnicie, Amin!

Ianuarie 2011,

Olga Bucaciuc, Suceava.

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/predici/79624/smerenia-inimii