Păşeam pe un pământ întunecat
prin veacul de beton şi de rugină.
Iar sufletu-mi striga încătuşat:
" Lumină vreau, doresc să am lumină."

Buchete mari de flori de mucegai
am adunat pe câmpul vieţii mele.
Buchete mari, dar cui să i le dai
și cine-ţi dă garoafe pentru ele?

Un cerşetor lângă al vieţii drum,
un orb ce cere-ntr-una de pomană,
acest-aş fi Isuse şi acum
de nu m-ai fi băgat nici Tu în seamă.

Când într-o zi un zvon am auzit
și-n jurul meu un vuiet de mulţime
și voci care şopteau necontenit:
" Isus din Nazaret, Mesia, vine!"

Cu-ochii deschişi privind spre nicăieri
împins de oameni cu dispreţ şi silă
am început să strig din răsputeri:
" Isuse, Fiul lui David, ai milă!"

Mulţi mă certau şi îmi spuneau să tac
dar Tu m-ai auzit, erai aproape...
Şi când m-ai întrebat: “Ce vrei să-ţi fac?”
Eu am simţit lumina Ta pe pleoape.

Şi ţi-am răspuns cu lacrimi fierbinţi
în ochii mei cei stinşi ca şi tăciunii
din noaptea nesfârşitei biruinţi...
“Vederea să mi-o capăt vreau, Rabuni!”

Şi în Cuvântul care L-ai rostit
vorbi atunci iubirea şi puterea:
“Credinţa ta pe tin' te-a mântuit!
Du-te în pace! Capătă-ţi vederea!”

Iar când lumina primului foton
se furişă prin ochii mei spre mine,
eu, orbul Bartimeu din Ierihon
am înţeles ce n-am simţit 'nainte...

Că întunericu-n care-am trăit
e-un vid imens, e-o mare nulitate.
Pe când Lumina ce l-a biruit
e viaţă, e lumină, libertate.

Se stinse-n urmă al cetăţii zvon
iar noaptea îşi lăsă încet cortina.
Pe drumul ce urca din Ierihon
eu, noul Bartimeu, urmam Lumina...