Literatura sensibilității religioase românești a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trăirii religioase.

Poetul a văzut lumina zilei în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor, în apropiere de Beiuș. Părinții săi, Constantin și Maria, erau buni gospodari și creștini respectați în sat pentru cinstea și vrednicia lor. Era unicul copil la părinți și, bineînțeles, acestia voiau să-l vadă ajungând un bun gospodar la casa lui și un sprijin de nădejde la bătrânețe. În mai multe rânduri, în anii copilăriei sale, au intervenit întâmplări ce i-au pus viaţa în pericol şi numai prin grija lui Dumnezeu a scăpat din toate acestea. Astfel, în anul 1918, vara, pe când se afla la seceratul grâului, se taie la picioare într-o coasă lăsată din neglijenţă cu tăişul în sus. În toamna anului următor, cade din vârful unei căpiţe de fân, lângă o grapă aşezată cu dinţii în sus. O mână nevăzută l-a împins parcă mai încolo, scăpându-l cu viaţă. Altă dată, era să fie prins de un ungur şovin, gata să-l junghie cu un cuţit, scăpând ca prin minune. Într-un decembrie, era să fie înghiţit de valurile repezi ale râului din apropierea satului, care, în urma unui dezgheţ neaşteptat, şi-a umflat apele. Un om necunoscut i-a întins o prăjină salvatoare şi l-a scos din apele învolburate.

Mersul cu vitele la păscut, încă de la vârsta de 5-6 anişori, participarea la muncile câmpului alături de adulţi, viaţa creştină a satului transilvănean încărcat de istorie şi suferinţă, singurătatea şi lipsa iubirii celor din jur, peisajul natural generos înfrumuseţat cu cântecul păsărelelor, – constituie universul în care s-a format ca „privighetoare” a poeziei creştine româneşti.

Băiatul se simțea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuța biblioteca a școlii primare și în aceea a bunului său învățător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor șapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viața copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de încheiere a celor șapte clase primare, susținut la Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru răspunsurile exemplare la această disciplină, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul și conducătorul pământesc al Mișcării Oastea Domnului, înființată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituală a poporului nostru în granițele ortodoxiei străbune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspătul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cărții, simți că trebuie să-și schimbe viata, așa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.

„Momentul acela a fost prima mea întâlnire cu numele acestui om trimis de Dumnezeu, părintele Iosif Trifa şi cu numele acestei Lucrări a lui Hristos, Oastea Domnului… A doua zi, ştiu că era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. Şi ştiu că, după slujba de la biserică, am stat numai acasă citind la cartea mea. Ceea ce m-a zguduit mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemării: < Dacă tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mântuitorului, să plângi cu lacrimi amare pentru păcatele tale şi nu-ţi predai viaţa ta Domnului Iisus, … tu vei rămâne tot în păcatele tale, până ce, pe neaşteptate va veni şi peste tine potopul pierzării… Sunt numai două stări: ori în corabie, ori afară. Dacă eşti afară, intră îndată în corabia mântuirii, ca nu cumva să vină pe neaşteptate potopul şi moartea şi să te afle nemântuit. Vino chiar acum, înainte de a închide cartea asta şi te predă Domnului, ca să fii pentru totdeauna cu El…>

Simţeam că trebuie neapărat şi numaidecât să mă arunc undeva în genunchi şi să dau drumul şuvoiului de lacrimi pe care nu mi le puteam stăpâni… că trebuie să-mi descarc sufletul strigând lui Dumnezeu pocăinţa mea, întoarcerea mea, predarea mea, legământul meu…

M-am suit în podul şurii şi acolo, pe fânul uscat, m-am prăbuşit în genunchi, am izbucnit într-un plâns nestăpânit şi cu mâinile ridicate, înălţate, împreunate, am început să strig şi să şoptesc, rugându-mă şi pocăindu-mă… Mă topeam în faţa Domnului şi Dumnezeului meu, înaintea Căruia stăteam într-un fel în care cred că numai o singură dată dintr-o viaţă poate sta aşa un om… Din ochii mei şiroiau pe amândoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci două râuri neîntrerupte… Nu ştiu câtă vreme m-am rugat… Când m-am trezit din starea aceasta, sub genunchii mei, fânul era ud de lacrimi… O pace luminoasă şi nemărginită îmi umpluse tot sufletul din mine cu tot seninul şi cu toată frumuseţea cerului şi a pământului …”

Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l înscrie și pe el în rândurile ostașilor și să-i trimită foaia "Oastea Domnului", suplimentul duhovnicesc al săptămânalului "Lumina Satelor". Ambele erau redactate de către preotul sibian.

Frecventarea cărților din biblioteca școlii și pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut două consecințe importante asupra adolescentului. Prima era aceea că poate să aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui și deci să iasă din perimetrul vietii rurale. Ca urmare, fără știrea părinților, se prezintă la examenul de admitere la “Școala de Arte și Meserii” din Beiuș. Reușește printre primii, dar tatăl său îi dă de urmă și-i interzice să urmeze cursurile acestei școli. La fel pățește și în urma reușitei la “Liceul Militar” din Târgu Mureș. Sunt primele interdicții care intervin în viața lui.

A doua consecință, și cea mai importantă, a fost aceea că lectura cărților Oastei Domnului și a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimțite dorința și disponibilitatea sufletească de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercări Părintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul și evolutia viitoare, i le publică în "Lumina Satelor". Exercitiul acesta creator însemna pentru el o descărcare și o împlinire, în același timp. În spiritul ostășiei, începe deplasările prin satele din jurul Beiușului, în misiune cu cartea și cu propovaduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții îl silesc să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt plecărilor sale misionare. Dimpotrivă, situația familială se înrăutățește. În lucrarea sa autobiografică “Hristos – marturia mea” (3 vol.) sunt înfățișate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârșesc prin chemarea pe care i-o face Părintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alături de mentorul său, va începe o bogată activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor Oastea Domnului, Isus Biruitorul, Ecoul, Glasul Dreptății, Ostasul Domnului etc. Tot la Sibiu îi va apărea și primul volum de versuri, “La Golgota”. Din 1938 și pâna în 1943, împreuna cu învățătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din țară al publicațiilor religioase: Ogorul Domnului, Viața Creștină, Misionarul Vietii Creștine, Familia Creștină, precum și al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o școală, dar va evolua spiritualicește ca un autodidact de elită, pâna ce Dumnezeu îl va chema la El.

Timp de mai bine de șase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist și propovăduitor neînfricat. Blestemul interdicțiilor a planat însă mereu asupra lui, parcă pentru a-l împiedica cu orice preț să-și împlinească chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, părinții și soția, care nu i-au înteles această chemare, au iscat fel și fel de opreliști pentru a-l împiedica să-L vestească pe Isus Hristos așa cum cerea Biserica cea Luptătoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredinței a preluat puterea politică, sugrumând libertățile religioase, și până la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdicțiile s-au permanentizat și diversificat. Oastea Domnului, mișcare a ortodoxiei militante, a fost declarată “secta cea mai periculoasă” și scoasă în afara Legii pentru că nu voia să renunțe la crezul ei creștin, ci, dimpotrivă, să-l mențină viu în conștiința credincioșilor Bisericii noastre bune și străbune. De-a lungul existentei sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste șaisprezece ani de închisoare.

În 1959, a fost condamnat la șaptesprezece ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate. Decretul de grațiere generală din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas și împiedicat sistematic să scrie și să-și manifeste convingerile sale. Domiciliile fortate, chemările inopinate la organele de securitate îl vor ține mereu într-o stare de alertă. Interdicțiile devin acum și mai supărătoare și umilitoare.

Cândva, într-un trecut de tristă amintire, a nu știu câta “secție” dintr-un nechemat și obtuz “Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretenția să ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotărât, într-o ședință de pomină, “axata pe problemele muncii scriitoricești că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!” Era ca și cum cineva ar porunci soarelui să nu mai lumineze sau izvorului cristalin să nu mai curgă, sau vulcanului sa nu mai erupă”

Astfel, dupa cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de șaptesprezece ani și alți ani grei de presupusă libertate, acesti oameni nesăbuiți s-au jucat “de-a privighetoarea și colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântărețul încătușat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al său, “o harfă spânzurată de-o streașină de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credința în Hristos și despre calvarul României creștine.

În pauzele de “libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiusului, trudind din zori si pâna-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasa istovit, “cu mâini batatorite de sapa si de ger”, dupa o cina frugala, se aseza în pat, unde, acoperindu-se complet cu patura, la lumina lanternei, îsi scria poeziile si meditatiile crestine. Militianul sau paznicii de noapte, daca zareau cumva vreo luminita înauntru, bateau în geam, aducându-i aminte ca “n-are voie sa scrie!”. Trebuia sa doarma, sa fie bun de munca a doua zi pe “ogoarele înfratite si înfloritoare ale colectivei”.

Astfel si-a petrecut multe nopti, plângând, rugându-se si scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care calaii veacului, zdrobindu-l, n-au stiut ca-i vor spori si raspândi si mai mult mireasma gândului si a simtirii sale.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticla gasit din întâmplare si apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste conditii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri si riscuri de tot felul, au fost create în închisoare si lagare de munca fortata ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrari. Unele volume din aceasta vasta opera cuprind eseistica religioasa, meditatii crestine, altele sunt niste avântate pledoarii pentru pastrarea credintei, iar altele, povestiri pentru copii – de toate vârstele. Poeziile sale totalizeaza un numar de peste 5000 de titluri, la care se mai adauga 7000 de proverbe versificate, din întelepciunea româneasca si aceea a diferitelor popoare.

Din toata aceasta opera, doar câteva volume de poezii au vazut lumina tiparului, pâna în 1947. Creatia poetica a acestor ani este strânsa în volumul “Spre Tara dragostei”, aparut în 1947. Dupa 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tiparit în tara nici o carte dorziana. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copistilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la masina de scris, în clandestinitate si în conditii de mare risc. Existenta acestor actiuni dovedeste cât de mare era setea dupa literatura crestina în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasa si ilegala era raspândirea operei prin benzi magnetice.

Totusi macar o parte din opera poetica a lui Traian Dorz a vazut lumina tiparului, în strainatate, prin bunavointa si dragostea mai mult sau mai putin dezinteresate ale unor credinciosi neoprotestanti. Mentionam ca acceptul pentru tiparirea acestor lucrari a fost dat de catre autor numai dupa repetatele încercari de publicare esuate în România.

Tiparirea în afara tarii a acestor carti a atras mânia autoritatilor comuniste care, în ciuda tuturor asteptarilor, tocmai într-o perioada de o mai mare deschidere spre Occident prin relatii economice si culturale, în 1982, l-au arestat pe poet si l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tiparire si raspândire de literatura interzisa. Probabil, trebuia ca jertfa sa fie dusa pâna la desavârsire. În urma interventiei publice din strainatate, a fost eliberat dupa câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fratilor sai de credinta, eroul crestin îsi va continua lupta cu si mai multa dârzenie pentru apararea adevarului si pentru recunoasterea Miscarii Oastei Domnului în adevarata ei lumina de catre autoritatile de stat si de catre pastorii si ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majora a creatiei dorziene o constituie Golgota – izvorul netarmuritei si vesnicei iubiri – si biruinta învierii lui Iisus cel Rastignit. Pentru unii, poetul ar putea sa para o lira monocorda: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe aceasta lira, cântarea poetului ne face sa simtim adâncimile inefabile ale credintei. Aceasta, pentru ca în Iisus, asa cum ne spune apostolul neamurilor, “sunt ascunse toate vistieriile întelepciunii si ale cunostintei” (Col. 2,2-3) si de aici, îndemnul aceluiasi apostol: “Iar peste toate acestea, îmbracati-va în dragoste, care este legatura desavârsirii” (Ibid. 3,14). Iar daca Dumnezeu este iubire, atunci întelegem de ce acest poet este un cântaret înfocat al Iubirii. Din acest ocean fara margini izvorasc toate apele creatiei sale lirice. Realitatile vietii si ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate si primind aura vesniciei, se reîntorc tot în el, gasindu-si si împlinirea, si desavârsirea.

În volumul “Locurile noastre sfinte” – o îmbinare fericita între poezie si proza – locurile, evenimentele si personalitatile istoriei noastre nu sunt vazute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumina tocmai planul spiritual al acestora, facându-ne sa vedem partea lor nevazuta cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credintei. Astfel, toate aceste realitati primesc o dimensiune hieratica, devenind niste uriase fresce în catedrala istoriei noastre. Mesterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Arges, Muresul, Oltul, bisericile si troitele maramuresene, toate acestea se transforma în personaje sau în locuri emblematice ale spatiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, aceasta carte-album se transforma într-un manual de educatie a tuturor generatiilor, autorul devenind un pedagog national.


La fel de original în valentele sale spiritual-morale este si volumul “Minune si Taina”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Nascatoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în acelasi timp si modelul de mama pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfatisata de poetul transilvanean traieste sub cerul românesc, în tara aceasta din care a facut o gradina a sa. De aceea si gesturile sale, si grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în fata imaginea mamei dupa cea mai buna si sfânta traditie a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a “românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înteles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul gasind alte cai pentru a-si hrani si desfata sufletul si pentru a-si satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a misca inimile si constiintele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânastiri si în alte medii religioase din tara si de peste hotare. Dovada ne-o ofera cea de-a opta editie a acestor cântari nemuritoare, ce apare sub titlul “Sa cântam Domnului”.

Cu toate ca poetul a cunoscut suferinta pe toate treptele ei, el ramâne un poet al luminii, al iubirii, al credintei si smereniei. Versurile sale îmbraca expresia imnului si a odei sau devin, când e cazul, cântec de lupta care apara drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rau se sileste pe orice cale sa apere drepturile omului la pacat, adica la desfigurarea sa moral-spirituala. Asadar, aceste versuri au devenit niste cântari luptatoare.

În noaptea spre dimineata zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafarul Diminetii. Sufletul lui îsi anunta rasaritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl asteptau bratele deschise al Mirelui sau Ceresc, de a Carui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viata. El i-a luat de pe umar crucea si i-a asezat pe frunte stralucitoarea cununa a biruintelor. Privighetoarea a parasit cuibul ei de lut, spre a se aseza pe una din crengile pomului vietii vesnice.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creata de Traian Dorz îl situeaza în constelatia unor mari creatori ai sensibilitatii religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotatiile mistice, de ce nu, si cu Daniel Turcea.

Putem afirma cu toata convingerea ca poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, dupa moartea lui, îsi începe cariera literara.