Câte mi-ai iertat
Autor: Lucaci Laura-Otilia
Album: Din mijlocul furtunii
Categorie: Diverse
Aseară stăteam în pat, cu mintea amuţită de zgomote pe care singură mi le administram,
Prin urechi filtram zumzetul chitărilor electrice, bătăile regulate ale tobelor, ascultam.
Vroiam să Îţi vorbesc, dar să o fac în stare nu mă simţeam.
Iar Tu, în mijlocul acestora înţelegeai că înţelegeam.

Căutam o scuză pentru un lucru pe care l-am făcut.
Vroiam iertare mai presus de orice, dar vroiam să mă scuz cu atât mai mult.
Evident că aveam de ales, ori cer iertare cu un adevărat regret,
Ori continuam să trăiesc încercând să mă conving că o scuză am avut.

În final, am despicat firul într-o mie, dar toate scuzele îmi păreau străine,
Eu nu eram demnă de ele ori ele nu erau demne de mine...
Am concluzionat că nu există o scuză plauzibilă pentru faptul că nu m-am putut abţine.
Îmi reveni în minte versurile unei melodii ‚Te poţi întoarce la Tatăl oricând, ştii bine’.
O ascultam mereu când simţeam că mă îndepărtez; ascuând-o îmi făceam curaj
Spunându-mi că pot să fiu salvată, cu fracturile vindecate din al păcatului ambuteiaj.

Ei bine, s-a întâmplat din nou: călcat-am strâmb, m-am clătinat
Şi cu echilibrul pierdut mi-am îndreptat privirea în jos şi m-am încăpăţânat...

‚Nu am greşit! Asta nu este o greşeală! Tată...’
Dar scuzele s-au epuizat, nu mi-a rămas decât să văd că faptele mele dezgustă.
Şi încercând să ies neşifonată din accident,
Mă băteam cu pumnul în piept
‚Nu am greşit! Asta nu este o greşeală! Tată...’


În următoarea clipă deşi ochii îmi erau deschişi am văzut înaintea mea
Ca într-o viziune tot ce s-a întâmplat, câte a vorbit gura fără de conştiinţa
Care se grăbi să apuce mătura, să adune gunoiul meu sub covoraş şi atâta.
Şi deşi am închis ochii continuam a vedea, oh câte am gândit cu mintea.
Vai, câte priviri mi-au alunecat în direcţii greşite. Toate erau dovadă că iertarea
Mă înconjurase până în momentul acela.
Iar acum, eu ca oricare alt copil răsfăţat refuzam să îmi cer iertare pentru că făcusem paguba,
Fiindcă ‚Nu am greşit! Asta nu este o greşeală!’, şi-mi refuzam dreptul la pavăza Ta...
Continuam să văd toate lucrurile greşite pe care le-am înfăptuit,
Şi m-am gândit câtă milă şi iertare doar de dragul meu ai cheltuit.
Şi pentru ce?
Ca acum să mă îmbufn după ce m-am gândit că prea bine sufletul poate fi chituit,
Nu vindecat, asta după ce spiritual încă de când am fost un ţânc m-ai hrănit
Cu lapte, nu cu bucate tari fiindcă nu le sufeream. La pieptul Tău am crescut
Ca să ajung să fac asta? Priveam în continuare mulţimea de imagini şi vorbele le ascultam
Şi mă priveam de parcă nu eu eram persoana pe care o vedeam dar nu fiindcă negam!
Pur şi simplu nu îmi puteam imagina că Mi-ai ierta atâtea...
Iar eu îndrăzneam a mă răzvrăti aşa?
Acum se potriveşte cel mai bine ‚Eu Te-am făcut..’ dar continuarea ta e altfel
‚Eu Te-am făcut, Eu te iert.’
Dar trebuie într-adevăr să regret.

Mi-am scuturat capul şi nu am mai văzut nimic înaintea mea,
Şi am coborât repete din pat, m-am aruncat trântindu-mi genunchii de duşumea
Şi printre hohote murmuram ‚Doamne, câte mi-ai putut ierta.’.
Acum ştiu că nu merit să trăiesc ziua aceasta,
Nu am făcut vreun fapt datorită căruia să merit ceva.
Doamne, îţi mulţumesc pentru binecuvântarea Ta...
Te rog iartă-mi greşeala, iartă-mi şi asta ...

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/64914/cate-mi-ai-iertat