Cartea Eclesiastrul
Autor: Anonim
Album: fara album
Categorie: Diverse

Eclesiastul - chemarea veşniciei

ECLESIASTUL

Chemarea veșniciei

27 februarie 2009

1


Daniel Brânzei

2


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Cuprins

Cuvânt înainte

Câte ceva despre Solomon

Câte ceva despre cartea Eclesiastul

Dicționar de termeni

Eclesiastul în contextul filosofiei și Scripturii

O analiză a textului

Viața ca o enigmă

Viața ca o farsă

Viața ca o investiție

Viața ca un examen

Concluzia Eclesiastului

Anexe

Omul vetruvian

Puiul

Într-o gulie

Albatrosul

Creștinism și filosofie

Curente filosofice care repetă

experiențele Eclesiastului

5

11

31

57

67

83

151

169

177

180

181

183

197

3


Daniel Brânzei

4


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Cuvânt înainte

  E clesiastul este “Evanghelia pentru o vreme ca aceasta“, cea

mai bună veste dată celor care trăiesc în „post-modernismul“

contemporan.

   „Lumea e o scenă, noi suntem actorii“. Shakespeare a avut

dreptate. Fiecare generaţie îmbracă aceleași costume și „se dă în

spectacol“. Solomon a știut însă aceasta cu mult înaintea geniului

din Anglia:

     Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu

este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre

care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!“, de mult lucrul

acela era și în veacurile dinaintea noastră. (Eclesiastul

1:9-10)

   În orice epocă am trăi, cu orice filosofie ne-am confrunta, avem

din partea lui Dumnezeu un îndrumător adecvat. Pentru veacul

post-modernismului și pentru deruta generală în care trăiește lumea

de azi, cea mai potrivită carte pe care ne-o recomandă Biblia este

cartea Eclesiastul, scrisă de împăratul Solomon.

   Acest om a petrecut patruzeci de ani pe acoperișul lumii,

plimbându-se pe toate Everesturile ei - bogăţie, faimă, dragoste,

5


Daniel Brânzei

respect, înţelepciune. Totuși, pe fiecare vârf de munte și în

ameţitoarele coborâri care le-au urmat, Solomon a ajuns să-și dea

seama că viaţa este stearpă nu numai la mari altitudini, ci și în văile

pe care le-a văzut mai bine ca oricare altul.

    Ce-ai găsit tu pe Everestul tău? Poate că ești promovat acum în

vârful piramidei sociale, ai câștigat lozul cel mare, te-ai căsătorit cu

persoana perfectă, ai fost în staţiunea de vacanţă mult dorită, ţi-ai

cumpărat vila mult visată sau ţi-ai văzut în sfârșit cartea publicată!

Şi acum... asta-i tot? Fiecare împlinire de genul acesta este urmată

invariabil de un sentiment de „dezumflare“. Ceva lipsește... Ceva nu

este așa cum ai sperat. Ai sentimentul că ai crezut una și ai căpătat

alta sau poate că ai căutat într-un loc greșit. „Dacă cerul ar încerca

să vină pe pământ, scrie David Jeremiah, munţii n-ar fi destul de

înalţi și oceanele n-ar fi destul de adânci. Trebuie să-l căutăm în altă

parte.“

    Vă invit să veniţi în cea mai importantă călătorie a vieţii

dumneavoastră. La capătul ei, dacă sunteţi pământul care trebuie,

vă va încolţi în suflet sămânţa unei vieţi nemuritoare, veţi găsi

adevărata Stea a Nordului care să vă călăuzească, lumina care să vă

umple sufletul de bucurie și cărarea spre mult dorita fericire eternă.

Impasul

    Pentru ca o carte să fie „bună“ ea are nevoie nu numai de un

autor bun, ci și de un cititor pe măsură. În lipsa celui din urmă, ea

rămâne: dificilă, neclară, greu de înțeles, confuză. Nu e de mirare că

toate aceste lucruri s-au spus și despre cartea Eclesiastul.

    Eram examinat pentru ordinarea mea ca păstor la misiunea

începută de Biserica Baptistă din Los Angeles în aria orașului

Hollywood. Ca să mă „încuie“, unul dintre cei prezenţi mi-a pus o

întrebare la care nici el nu știa ce să răspundă: „Ce ne poţi spune

despre cartea Eclesiastul?“

    Am tăcut un timp, mi-am adunat cunoștinţele căpătate în anii

de Seminar și de studii pasionate într-ale filosofiei și am început:

„Eclesiastul este traducerea greacă a termenului Kohelet din

ebraică. Cuvântul numește o persoană care „vorbește adunării“.

6


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Considerând sonoritatea caracteristică din limba greacă, am

putea spune că Eclesiastul este «cel care vorbește Eclesiei», adică

Bisericii, în sensul ei de adunare a copiilor lui Dumnezeu.“

    „Te-ai încurcat rău tinere, m-a întrerupt cel care pusese

întrebarea, Eclesiastul este din Vechiul Testament și Biserica este

din Noul Testament. Ai încurcat-o rău de tot...“

    Fratele Petru Popovici, blajin și îngăduitor, a intervenit: „Lasă-l

să continue, că știe el unde vrea să ajungă. Ai pus întrebarea, acum

ai răbdare să auzi răspunsul. Continuă, frate Brânzei.“

    Am continuat atunci și de atunci, tot continui ...

    Eclesiastul este ca o groapă fără fund. Este foarte greu să vorbești

sau să scrii despre Eclesiastul lui Solomon. Este ca și cum ai încerca

să cuprinzi un vas mai mare într-unul mai mic. Dumnezeu l-a

destinat pe Solomon să fie „cel mai înţelept dintre oameni“:

     (Şi) Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri,

fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii,

nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri pricepere ca să faci

dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă

înţeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea

ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine.“ (1 Împăraţi

3:11-12)

   Cum să scrie un om obișnuit despre un geniu? Cum și ce să

spună „copilul lui Brânzei“ despre... Solomon? Ce șanse are cel

obișnuit să-l priceapă pe cel înţelept? Cum ar putea el să-l explice

apoi altor oameni obișnuiţi ca și el?

   Se spune că un american privea mirat la tabloul Giocondei

pictat de inegalabilul Leonardo da Vinci. Văzându-l că stăruiește

atâta, paznicul s-a apropiat de el și l-a întrebat: „Ce părere aveţi?“

   „De ce mă întrebi?“ i-a răspuns americanul.

   „Ca să aflu ceva despre dumneavoastră. Vedeţi, aici oricine

vorbește despre Mona Lisa nu măsoară valoarea tabloului, ci dă

pe faţă cât de priceput este el la pictură. Vorbele lui nu exprimă

valoarea tabloului, ci propria lui valoare. Judecând-o pe ea, el se

judecă de fapt pe el însuși. Nu noi ne uităm la Mona Lisa, ci ea se

7


Daniel Brânzei

uită la fiecare dintre noi și ne descoperă. Ăsta este motivul adevărat

al surâsului ei misterios.“

    Nu putem recunoaște decât atâta valoare cât este în noi înșine.

Soluţia propusă de mine

    În loc să caut să-l explic pe Solomon, lucru care nu-mi este la

îndemână, cred că este mai potrivit să-l las pe el să ne vorbească.

Poate că vom înţelege împreună măcar câte ceva din ceea ce ne

spune el.

    Eclesiastul este cea mai bună veste pentru postmodernismul

contemporan, în care fiecare caută adevărul în felul lui personal. Ea

ne asigură că nu plictiseala și resemnarea trebuie să fie predominante

în viaţă, ci bucuria, plăcerea de a trăi și de a înfăptui lucrări măreţe,

împreună cu Dumnezeu și în ascultare de Dumnezeu.

    Eclesiastul este o carte pentru cel căruia îi place să gândească.

Solomon este frate cu „trestiile gânditoare“, cu toţi cei frământaţi

de întrebările fundamentale ale vieţii: Cine sunt? De unde vin și

încotro mă îndrept? Ce rost are viaţa? Cum e mai bine: să fiu „mai

neprihănit ca tine“ sau „mai nelegiuit ca tine“? Care este diferenţa?

Există vreo a treia variantă pe care să o accepte și lumea și să-I fie

plăcută și lui Dumnezeu în același timp?

    Eclesiastul este soluţia dată celui ce caută să grupeze toate

aspectele aparent contradictorii ale vieţii într-un „tot“ coerent,

corect și cu consecinţe veșnice. Cartea îi oferă omului nu numai

perplexitatea căutătorului, ci și părerea Creatorului despre rostul

evenimentelor vieţii.

    Pentru scrierea acestei cărţi m-am pregătit citind foarte

multe scrise de alţii. Am rămas uimit să văd ce mulţi sunt cei care

se declară „specialiști“ în Eclesiastul și au iluzia că „l-au băgat

în buzunar“ pe cel mai mare gânditor al lumii... Trebuie să vă

mărturisesc că pasiunea mea de a studia „filosofia“ încă din tinereţe

m-a familiarizat, măcar în parte, cu scrierile marilor gânditori greci

și latini ai antichităţii, precum și cu o pletoră de gânditori semănaţi

ca niște verigi de lanţ de-a lungul secolelor. Niciunul dintre ei însă,

nici Socrate, nici Platon, nici Aristotel, nici Noica sau Shopenhauer

8


Eclesiastul - chemarea veşniciei

nu pot fi puși alături de autorul cărţii Eclesiastul. Unii încearcă să-l

„încadreze“ pe Solomon în diferite sisteme filosofice (agnostic,

existenţialist, stoic, hedonist, materialist), dar Solomon este mult

mai mare decât aceste „haine strâmte“ în care încearcă să-l îmbrace

ei. Ar fi bine să uităm de ceilalţi atunci când stăm de vorbă cu

însuși... Solomon! Vă propun să-l ascultăm împreună pe înţeleptul

căruia Dumnezeu i-a făcut cinstea să-l adăpostească în colecţia de

cărţi sfinte ale Bibliei.

    În cea de a doua jumătate a anului 2007 l-am vegheat la Los

Angeles pe tatăl meu în ultimele luni ale luptei lui cu cancerul.

    Dintr-o dorinţă copilărească, dar sinceră de a-l ajuta, am așternut

atunci pe hârtie ceea ce dospeamde mult despre Eclesiastul. Am

socotit că este cel mai bun lucru pe care-l pot face pentru pregătirea

tatălui meu pentru eternitate. Nu că ar fi avut nevoie, dar aștepta în

fiecare zi paginile studiului acesta, care venea ca o confirmare a celor

mai profunde convingerilor ale lui.

    O să iasă o carte bună“, mi-a spus.

    Atunci și acolo, studiul acesta ne-a folosit la amândoi. Sper să vă

folosească și vouă.

9


Daniel Brânzei

10


Eclesiastul - chemarea veşniciei

1. Câte ceva despre Solomon

     În original, cartea s-a numit „Kohelet“. Acesta este un termen

rar al limbii ebraice, folosit în Biblie numai în cartea Eclesiastul

(1:1,2,12; 7:27; 12:8-10). Termenul este un derivat al lui „kahal“

- a convoca o adunare ca să-i spui ceva, a aduna o colecție. Sensul

titlului este deci dublu: „cel ce se adresează unei adunări, cel ce

are ceva de spus, predicatorul“, dar și „cel ce adună, colecţionarul,

cercetătorul“.

     Solomon putea să aleagă un alt termen, mai familiar sistemului

religios evreiesc. Nu o face. El a intenţionat să-și grupeze materialul

într-o lucrare al cărei titlu, parafrazând, ar putea fi „Gâlceava

înţeleptului cu lumea“!

     Traducerea greacă Septuaginta folosește titlul: Ecclesiaites,

un derivat de la cuvântul folosit pentru „adunare“ și prin

extensie, pentru „Biserică“. Numirea românească este de fapt o

„transliterare“. Dacă s-ar fi preferat o traducere, ea ar fi trebuit să

fie: „Cel ce vorbește adunării“.

     Eu aș rămâne însă la cea de a doua nuanţă a traducerii și l-aș

numi pe Solomon: „Cercetătorul, colecţionarul de experienţe

11


Daniel Brânzei

personale pornit conștient să adune într-o carte toate răspunsurile

posibile la întrebarea: «Ce este viaţa și pentru ce se merită să

trăiești?»“ Ori de câte ori veţi întâlni în acest comentariu termenul

„Kohelet“, vă rog să vă gândiţi la această semnificaţie.

     „Eu, Eclesiastul (Kohelet),... mi-am pus inima să

cercetez și să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă

sub ceruri ... mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și

să cunosc prostia și nebunia ... apoi când m-am uitat cu

băgare de seamă la toate lucrurile ... m-am uitat apoi la

toate ... m-am apucat și am cercetat toate lucrurile ... și am

găsit ... iată ce am găsit... Da, mi-am pus inima în căutarea

tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri și

am văzut ...am mai văzut.“ (Eclesiastul 1:12-13,17; 7:25; 9:1,

11, 13; 10:7)

    Cel ce scrie cartea se prezintă ca: „Fiul lui David“, prin urmare,

fiul unui tată de excepţie. David a fost, de departe, cel mai strălucit,

în adevăratul sens al cuvântului, împărat al lui Israel. Înaintea lui,

Saul n-a fost un împărat adevărat. Fără capitală, fără sfetnici, fără

tron, fără nici o structură administrativă cât de cât funcţională,

Saul a fost mai mult un comandant militar chemat să mobilizeze

oamenii în timp de război. Când trecea războiul, Saul se întorcea la

viaţa obișnuită.

    David a fost geniul care a transformat Israelul dintr-o

confederazie de triburi într-o naţiune adevărată. El și numai el a

fost geniul administrativ care a alcătuit structuri statale, rânduieli

financiare și unităţi militare temute de toate ţările din jur.

    Solomon a preluat de la David toate aceste moșteniri și le-a

propulsat la un și mai înalt nivel, făcând astfel din Israel obiectul

invidiei generale din lumea de atunci. Acest “fiu special al lui

David“ a fost preferat tuturor celorlalţi și închinat Domnului

imediat după naștere.

     “David a mângâiat pe nevastă-sa Bat-Şeba, și a

intrat la ea și s-a culcat cu ea. Ea a născut un fiu, pe care

l-a numit Solomon, și care a fost iubit de Domnul. El l-a

încredinţat în mâinile proorocului Natan și Natan i-a pus

12


Eclesiastul - chemarea veşniciei

numele Iedidia (iubitul Domnului), pentru Domnul“ (2

Samuel 12:24-25

     David știa că cei din familia mamei lui nu-l vor primi cu

bunăvoinţă și că nu va fi acceptat acasă la el. În Solomon, rudele

lui vedeau progenitura ucigașului care le îndoliase familia. Nu

este de mirare că David “l-a încredinţat în mâinile proorocului

Natan “. Pentru că-l știa neiubit de oameni, proorocul l-a alintat

cu un nume care făcea compensaţie sentimentală: “Iedidia“, adică

“iubitul Domnului“. Providenţial, și această situaţie l-a favorizat pe

Solomon. Este una sa crești șn casa unui împărat, alta în casa unui

preot și cu totul altceva să crești în casa unui profet! Un fel de vorbe

asculţi în casa unui împărat, altfel de vorbe auzi în casa unui preot

și cu totul altele în casa unui profet. Ca emisar al lui Dumnezeu pe

pământ, Natan a fost, de la naștere și până la întronare, mereu legat

de viaţa și activitatea acestui “Iedidia“.

    Solomon este fiul căruia i s-a promis tronul lui David. Deși este

cel de al zecelea în ordinea vârstei (1 Cronici 3:1-5), David este cel

ales de Dumnezeu pentru domnie. Aceasta o aflăm direct din gura

lui David:

     “David a chemat pe fiul său Solomon, și i-a poruncit

să zidească o casă Domnului, Dumnezeul lui Israel.

     David a zis lui Solomon: “Fiul meu, aveam de gând

să zidesc o casă Numelui Domnului, Dumnezeului meu.

Dar cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: “Tu ai vărsat

mult sânge, și ai făcut mari războaie; de aceea nu vei zidi

o casă Numelui Meu, căci ai vărsat înaintea Mea mult

sânge pe pământ. Iată că ţi se va naște un fiu, care va fi un

om al odihnei, și căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din

mâna tuturor vrăjmașilor lui de jur împrejur, căci numele

lui va fi Solomon (Pace) și voi aduce peste Israel pacea.

El va zidi o casă Numelui Meu. El Îmi va fi fiu, și Eu îi

voi fi Tată; și voi întări pe vecie scaunul de domnie al

împărăţiei lui în Israel.“ (1 Cronici 22:6-11).

13


Daniel Brânzei

    În versetul 9, Dumnezeu folosește un joc de cuvinte ca să-i

spună lui David care va fi numele fiului său: “va fi un om al odihnei,

și căruia îi voi da odihnă, izbăvindu-l din mâna tuturor vrăjmașilor

lui de jur împrejur, căci numele lui va fi Solomon (Pace)“.

    În virtutea acestei predestinări, David îi promite Bat-Şebei că

fiul ei va fi urmașul lui la tron. Era cât pe aici să nu fie așa, dacă

Batșeba și providenţialul Natan nu ar fi intervenit la vremea

potrivită (1 Regi 1:1-53).

     Ea i-a răspuns: “Domnul meu, tu ai jurat roabei tale

pe Domnul, Dumnezeul tău, zicând: “Solomon, fiul tău

va împărăţi după mine, și va ședea pe scaunul meu de

domnie“ (1 Regi 1:17)

    Şi împăratul a jurat, și a zis: “Viu este Domnul, care

m-a izbăvit din toate necazurile, că, așa cum am jurat

pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, zicând: “Fiul tău

Solomon va împărăţi după mine, și va ședea pe scaunul

meu de domnie în locul meu“, așa voi face azi.“ (1 Regi

17:29-30)

    Așa a ajuns Solomon pe tron. Însă dacă ne-am mulţumi să

spunem doar că Solomon este... fiul lui David, n-am înţelege decât

la suprafaţă cine a fost acest om deosebit. Pentru o înţelegere mai

bună va trebui să mergem cu câteva generaţii înainte și să vedem că

acest Solomon a fost strănepotul unuia dintre cele mai celebre și

mai controversate personaje din istoria lui Israel: Ahitofel!

    Şi cine a fost Ahitofel?

    Mi-aduc aminte că eram în Chișinău prin anul 1989 împreună

cu Petrică Lascău. Ne trimisese Societatea Misionară Română să

ţinem o serie de seminarii și cursuri pentru liderii lucrării de acolo.

Faptul că eram tineri amândoi s-a suprapus peste neîncrederea pe

care „moldovenii“ o aveau faţă de creștinii veniţi din ... lumeasca

Americă. După câteva zile, în cadrul serviciului de seară, i-am

spus fratelui traducător că aș vrea să vorbesc despre Ahitofel. El a

aruncat spre mine o privire „incoloră“ și m-a sfătuit prietenește:

„Frate, cred ca ar fi mai bine să vorbim din Biblie.“ Mi-am dat seama

că „moldovenii de peste Prut“ nu avuseseră Biblia la dispoziţie, așa

14


Eclesiastul - chemarea veşniciei

cum o avuseserăm noi în România, și cunoștinţele lor, mai ales în

Vechiul Testament, erau foarte ... aproximative.

    Nu numai moldovenii n-au idee despre Ahitofel. Sunt destui

creștini și în America și România care nu i-au dat niciun fel de

atenţie.

    Dacă citiţi cartea a doua a lui Samuel, veţi afla din capitolele

11-23 că Ahitofel a fost unul dintre cei mai renumiţi sfetnici de

la curtea împăratului David. Sfaturile lui erau de calibrul unui

„proroc“ sau „văzător“ (1 Samuel 9:6-9):

    Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atâta

putere ca și când ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu. Tot

așa era cu toate sfaturile lui Ahitofel, fie pentru David, fie

pentru Absalom. (2 Samuel 16:23)

  În criza provocată de lovitura de stat pusă la cale de Absalom,

unul dintre fiii lui David, acest Ahitofel a comis un act de înaltă

trădare și l-a părăsit pe David:

     Pe când aducea Absalom jertfele, a trimis în cetatea

Ghilo după Ahitofel, ghilonitul, sfetnicul lui David.

Uneltirea căpăta putere și poporul se îndrepta în număr

tot mai mare de partea lui Absalom. (2 Samuel 15:12)

    Asocierea lui Ahitofel cu Absalom a înclinat balanţa în favoarea

tânărului complotist și a fost un semn determinant pentru tot

Israelul. Chiar și David s-a îngrozit când a aflat că Ahitofel era

acum sfetnicul fiului său:

     Au venit și i-au spus lui David: „Ahitofel este

împreună cu Absalom printre uneltitori.“ Şi David a zis:

„Doamne, nimicește sfaturile lui Ahitofel!“ (2 Samuel

15:31)

   David știa că Ahitofel nu greșește! Singura alternativă era ca

Dumnezeu să intervină cumva în mod supranatural și să-l facă

pe Absalom să nu-i asculte sfaturile. Ceea ce s-a și întâmplat.

Hușai, un alt sfetnic al lui David trimis de acesta să-l spioneze pe

Absalom și să-i dea de știre prin niște „curieri“, a reușit să răstoarne

tactica propusă lui Absalom de către Ahitofel, acordându-i astfel

15


Daniel Brânzei

împăratului răgazul necesar regrupării și formării unei armate din

oamenii care-i rămăseseră loiali.

   În faţa acestui eșec personal, Ahitofel are o reacţie pe care am

putea-o socoti exagerată: s-a dus acasă și s-a sinucis:

     Ahitofel, când a văzut că sfatul lui n-a fost urmat,

a pus șaua pe măgar și a plecat acasă în cetatea lui. Şi-a

pus casa în rânduială și s-a spânzurat. Când a murit, l-au

îngropat în mormântul tatălui său. (2 Samuel 17:23)

   Oricine a citit aceste întâmplări și-a pus cel puţin două întrebări

foarte justificate. Cea dintâi, cum s-a putut ca acest om să-l trădeze

pe David și să-l părăsească, ba mai mult, să-și depășească limitele

de sfetnic și să se ofere să fie general în oastea pornită să-l ucidă pe

împărat?

     Ahitofel a zis lui Absalom: „Lasă-mă să aleg

douăsprezece mii de oameni! Mă voi scula și voi

urmări pe David chiar în noaptea aceasta. Îl voi lua pe

neașteptate, când va fi obosit și va avea mâinile slăbite, îl

voi înspăimânta și tot poporul care este cu el va fugi. Voi

lovi numai pe împărat și voi aduce înapoi la tine pe tot

poporul; moartea omului pe care-l urmărești va face ca

toţi să se întoarcă și tot poporul va fi în pace.“ (2 Samuel

17:1-2)

    Observaţi diplomaţia cu care sfetnicul Ahitofel evită să

folosească înaintea lui Absalom cuvântul care i-ar fi putut înmuia

inima: „tatăl tău“. Cu mare dibăcie, Ahitofel folosește expresie

lipsită de orice încărcătură emoţională: „omul acela pe care-l

urmărești“, de parcă s-ar teme ca nu cumva să trezească în inima lui

Absalom sentimente filiale. Ahitofel vrea să profite de aprinderea

ambiţioasă de care era stăpânit Absalom și să-l ucidă pe David

înainte ca această aprindere să se potolească. Oare de ce? Cum de

l-a urât acest om așa de mult pe David, pe care, aparent, l-a slujit

până atunci cu credincioșie?

    Cea de a doua întrebare este: De ce s-a dus Ahitofel să se

spânzure de îndată ce i-a fost nesocotit sfatul? De ce n-a avut

16


Eclesiastul - chemarea veşniciei

răbdare să aștepte să vadă mai întâi ce avea să se întâmple?

Cunoscându-l pe David, de ce nu s-a încrezut că David s-ar putea

să-l ... ierte?

   Răspunsul este ascuns în două versete care trebuiesc puse unul

lângă altul, ca două jumătăţi de enigmă:

      David a întrebat cine este femeia aceasta, și i-au spus:

„Este Bat-Şeba, fata lui Eliam, nevasta lui Urie, Hetitul.“

...Eliam, fiul lui Ahitofel, din Ghilo. (2 Samuel 23:34)

(2 Samuel 11:3)

    Ahitofel a fost nimeni altul decât tatăl lui Eliam și bunicul

Bat-Şebei... femeia sedusă și lăsată văduvă de pornirea păcătoasă

a lui David! Se pare că Ahitofel nu l-a putut ierta niciodată pe

David pentru că intrase ca ucigaș păcătos în familia nepoatei

sale. Din umbră, el pândea doar o ocazie potrivă pentru ceasul

răzbunării. Când a văzut că sfatul lui ireproșabil a fost nesocotit în

favoarea amânării propuse de Hușai, eu cred că Ahitofel a înţeles

că Dumnezeu era și de data aceasta de partea lui David. Numai așa

se explică sinuciderea lui. Gestul lui, așezat în cuvinte ar suna cam

așa: „Refuz să mai trăiesc într-o lume în care nu-mi faci dreptate,

Dumnezeule! Nu sunt de acord cu ce faci și nu vreau să mai

trăiesc să văd favoritismul pe care-l arăţi faţă de acest om care mi-a

nenorocit nepoţii.“

    De ce nu s-a încrezut într-o eventuală iertare din partea

împăratului? Nu cred că aceasta a fost problema. Mai degrabă cred

că mândria lui Ahitofel n-ar fi putut accepta o asemenea situaţie.

Cum? Un om ca el să-și plece genunchii și să-și ceară iertare din

partea celui care i-a adus nenorocirea în casă? Ahitofel a fost un

om genial! Se pare că avea acces la revelaţia dumnezeiască și o

împărtășise cu dărnicie celor din jurul lui. A fost un om căruia i-a

prisosit înţelepciunea, dar geniul și înţelepciunea nu l-au putut

salva. I-au venit de hac încăpăţânarea, ura și dorul de răzbunare.

    De ce este important să știm că Solomon a fost strănepotul

lui Ahitofel? Pentru că această relaţie explică fascinaţia tânărului

Solomon pentru înţelepciune. Fără nicio îndoială, faima

17


Daniel Brânzei

străbunicului său a lăsat o amprentă distinctă asupra acestui tânăr

și probabil că i-a pus la dispoziţie și moștenirea unor... gene de

geniu. De ce spun asta? Pentru că numai un înţelept știe să ceară

înţelepciune!

   Eram în anul doi la Seminar și fratele Taloș Vasile, profesorul

nostru de Vechiul Testament, ne-a promis că va da nota zece celui

care îi va spune unde scrie că Solomon a fost „înţelept“ și înainte de

visul pe care l-a avut. Trebuie să vă spun că n-am luat niciunul nota

promisă. Puţin supărat că n-am citit cu atenţie, fratele Taloș ne-a

rugat să citim cu voce tare două versete din 1 Împăraţi:

      Fă după înţelepciunea ta și să nu lași ca perii lui cei

albi să se coboare în pace în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi

2:6)

      Acum, tu să nu-l lași nepedepsit, căci ești un om

înţelept și știi cum trebuie să te porţi cu el. Să-i cobori

perii albi însângeraţi în locuinţa morţilor. (1 Împăraţi 2:9)

    David îl știa bine pe Solomon... iar calificativul pe care îl dă el

este suficient pentru cine vrea să înţeleagă. La această înzestrare

naturală, Solomon a primit darul unei capacităţi supranaturale

care l-a făcut „cel mai înţelept“ dintre toţi pământenii care au trăit

vreodată. Iată ce găsim scris despre el:

      La Gabaon, Domnul S-a arătat în vis lui Solomon

noaptea și Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei să-ţi dau.“

      Solomon a răspuns: „Tu ai arătat o mare bunăvoinţă

faţă de robul Tău David, tatăl meu, pentru că umbla

înaintea Ta în credincioșie, în dreptate și în curăţie de

inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă și

i-ai dat un fiu, care șade pe scaunul lui de domnie, cum se

vede astăzi. Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus

pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu David,

și eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul

Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor

foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat,

din pricina mulţimii lui. Dă dar robului Tău o inimă

pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească

18


Eclesiastul - chemarea veşniciei

binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul

Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!“

     Cererea aceasta a lui Solomon I-a plăcut Domnului.

     Şi Dumnezeu a zis: „Fiindcă lucrul acesta îl ceri,

fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii,

nici moartea vrăjmașilor tăi, ci ceri pricepere ca să faci

dreptate, voi face după cuvântul tău. Îţi voi da o inimă

înţeleaptă și pricepută, așa cum n-a fost nimeni înaintea

ta și nu se va scula nimeni niciodată ca tine.“ (1 Împăraţi

3:5-12)

   Strănepotul lui Ahitofel și fiul lui David a devenit astfel... fiul

promisiunii:

      „Când ţi se vor împlini zilele și vei fi culcat cu

părinţii tăi, Eu îţi voi ridica un urmaș după tine, care va

ieși din trupul tău și-i voi întări împărăţia. El va zidi

Numelui Meu o casă și voi întări pe vecie scaunul de

domnie al împărăţiei lui. Eu îi voi fi Tată și el Îmi va fi fiu.

Dacă va face răul, îl voi pedepsi cu o nuia omenească și

cu lovituri omenești; dar harul Meu nu se va depărta de la

el, cum l-am depărtat de la Saul, pe care l-am îndepărtat

dinaintea ta. Ci casa ta și împărăţia ta vor dăinui veșnic

înaintea Mea și scaunul tău de domnie va fi întărit pe

vecie.“ (2 Samuel 7:12-17)

    Deși, ca vârstă, a fost cel de-al zecelea băiat al lui David, Solomon

a fost ales să fie urmașul lui la domnie. Ca să fie clar că nu este vorba

despre un favoritism care ar urmări să o răsplătească cumva pe Bat-

Şeba pentru nenorocirea pe care i-o provocase împăratul, David

explică alegerea divină cu ocazia procesului de întronare:

     David a chemat la Ierusalim toate căpeteniile lui

Israel, căpeteniile seminţiilor, căpeteniile cetelor din

slujba împăratului, căpeteniile peste mii și căpeteniile

peste sute, pe cei mai mari peste toate averile și turmele

împăratului și ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji și pe toţi

voinicii. Împăratul David s-a sculat în picioare și a zis:

„Ascultaţi-mă, fraţilor și poporul meu! Aveam de gând

19


Daniel Brânzei

să zidesc o casă de odihnă pentru chivotul legământului

Domnului și pentru așternutul picioarelor Dumnezeului

nostru, și mă pregăteam s-o zidesc. Dar Dumnezeu mi-a

zis: «Să nu zidești o casă Numelui Meu, căci ești un om

de război și ai vărsat sânge.» Domnul, Dumnezeul lui

Israel, ma ales din toată casa tatălui meu, pentru ca

să fiu împărat al lui Israel pe vecie, căci pe Iuda l-a ales

căpetenie, casa tatălui meu a ales-o din casa lui Iuda,

și dintre fiii tatălui meu pe mine m-a pus să domnesc

peste tot Israelul. Dintre toţi fiii mei, căci Domnul mi-a

dat mulţi fii, a ales pe fiul meu Solomon, ca să-l pună pe

scaunul de domnie al împărăţiei Domnului, peste Israel.

El mi-a zis: «Fiul tău Solomon Îmi va zidi casa și curţile,

căci l-am ales ca fiu al Meu și-i voi fi Tată. Îi voi întări

împărăţia pe vecie, dacă se va ţine, ca astăzi, de împlinirea

poruncilor și rânduielilor Mele.»

      Acum, înaintea întregului Israel, înaintea adunării

Domnului și în faţa Dumnezeului nostru care vă aude,

păziţi și puneţi-vă la inimă toate poruncile Domnului,

Dumnezeului vostru, ca să stăpâniţi această bună ţară și

s-o lăsaţi de moștenire fiilor voștri după voi pe vecie. Şi

tu, fiule Solomoane, cunoaște-L pe Dumnezeul tatălui

tău și slujește-I cu toată inima și cu un suflet binevoitor;

căci Domnul cercetează toate inimile și pătrunde toate

închipuirile și toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa

găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda și El pe

vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales ca să zidești o Casă

care să-I slujească de locaș sfânt. Întărește-te și lucrează.“

(1 Cronici 28:1-10)

    Ca autor al cărţii Eclesiastul, aceste două informaţii pe care le

avem despre înţelepciunea lui Solomon sunt foarte importante. El a

fost înţelept ca strănepot al lui Ahitofel și cel mai înţelept din toată

omenirea!

    Ce știm despre această înţelepciune deosebită a lui? Aș vrea să vă

atrag atenţia la două caracteristici. În primul rând, înţelepciunea lui

n-a fost raţională, ca a noastră, a tuturor, ci revelaţională. Una este

20


Eclesiastul - chemarea veşniciei

să ai o înţelepciune “dobândită“, și cu totul alta să ai una “dăruită“

de Dumnezeu. În al doilea rând, înţelepciunea lui a fost un caz unic

în care un bărbat, limitat de obicei la domeniul gândirii deductive,

a trecut graniţa spre cunoașterea intuitivă, specifică mai degrabă

sexului... feminin.

    Daţi-mi voie să mă explic.

    Cunoașterea noastră este limitată în mod normal de cantitatea

și calitatea „informaţiilor“ pe care ni le pun la dispoziţie simţurile

noastre. Rațiunea umană nu poate „prelucra“ decât datele care

i-au fost furnizate pe calea experienţei. Ca și cu un calculator, și

cu noi este valabil postulatul „Garbage in, garbage out!“ („daca

pui înăuntru gunoi, tot gunoi va ieși afară“). De exemplu, dacă vă

voi spune că am văzut un „crocodozaur“, această informaţie nu vă

folosește la nimic. În „memoria dumneavoastră de date“, nu există

nimic cu numele acesta. Dacă voi adăuga: „Crocodozaurul este

ca un elefant“, asemănarea aceasta vă va ajuta să mergeţi repede

în „banca de date“, să scoateţi de acolo imaginea unui elefant și

să o așezaţi pe ecranul imaginaţiei. „Dar acest crocodozaur are

și aripi.“ Veţi merge imediat în banca de date la categoria „aripi“

și veţi aștepta instrucţiuni. Ce fel de aripi? „...aripi ca de vultur“.

Imediat, din banca experienţei personale acumulate veţi scoate

imaginea aripilor de vultur și le veţi atașa imaginii elefantului de

pe ecranul imaginaţiei. „Are și gheare.“ Mintea dumneavoastră va

apela din nou la banca de date a memoriei furnizate de experienţele

acumulate de-a lungul anilor ...și așa mai departe. Rațional, nu

putem cunoaște decât bazaţi pe experienţa personală dobândită

prin cele cinci simţuri pe care le are fiinţa noastră. Acesta este

motivul pentru care și apostolul Pavel ne spune că ar putea să ne

vorbească despre „lucrurile văzute“ de el în cel de-al treilea cer,

dar ... n-are cum. El este „intraductibil“ pentru limbajul raţiunii

noastre:

     Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a

auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile

pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.

(1 Corinteni 2:9)

21


Daniel Brânzei

   Se pare că Dumnezeu i-a dat lui Solomon acces la o cale de

cunoaștere la care noi n-avem acces, la cunoașterea intuitivă, prin

revelaţie. Fără să meargă la școală și fără să experimenteze în mod

personal, Solomon a fost în stare să le vorbească celor din jur despre

lucruri nemaiînţelese până la el și a adus Ierusalimul la un nivel de

cultură și inovaţii nemaiauzite în celelalte împărăţii:

      Solomon mai stăpânea și toate împărăţiile de la Râu

până în ţara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Ei îi

aduceau daruri și i-au fost supuși lui Solomon tot timpul

vieţii lui. În fiecare zi Solomon mânca: treizeci de cori

de floare de făină și șaizeci de cori de altă făină; zece boi

grași, douăzeci de boi de păscut și o sută de oi, afară de

cerbi, căprioare, ciute și păsări îngrășate. Stăpânea peste

toată ţara de dincoace de Râu, de la Tifsah până la Gaza,

peste toţi împăraţii de dincoace de Râu. Şi avea pace

pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel, de la Dan

până la Beer-Şeba, au locuit în liniște fiecare sub via lui și

sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon. Solomon

avea patruzeci de mii de iesle pentru caii de la carele lui

și douăsprezece mii de călăreţi. Îngrijitorii îngrijeau

de hrana împăratului Solomon și a tuturor celor ce se

apropiau de masa lui, fiecare în luna lui; și nu lăsau să fie

vreo lipsă. Aduceau și orz și paie pentru armăsari și fugari,

în locul unde se afla împăratul, fiecare după poruncile pe

care le primise.

      Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciune, foarte

mare pricepere și cunoștinţe multe ca nisipul de pe ţărmul

mării. Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea

tuturor fiilor Răsăritului și toată înţelepciunea

egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om, mai mult

decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și

Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre

toate neamurile de primprejur. A rostit trei mii de pilde

și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci,

de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid,

a vorbit de asemenea despre dobitoace, despre păsări,

22


Eclesiastul - chemarea veşniciei

despre târâtoare și despre pești. Veneau oameni din

toate popoarele să asculte înţelepciunea lui Solomon,

din partea tuturor împăraţilor pământului care auziseră

vorbindu-se despre înţelepciunea lui. (1 Împăraţi 4:20-34)

    Fără să poată explica de unde are cunoștințele, Solomon a putut

vorbi cu elocvenţă „despre copaci, de la cedrul din Liban până la

isopul care crește pe zid, a vorbit de asemenea despre dobitoace,

despre păsări, despre târâtoare și despre pești“! Cei care-i puneau

întrebări, primeau răspunsuri ca pe vremea când trăia Ahitofel, „ca

și când L-ar fi întrebat chiar pe Dumnezeu“.

    Aceasta este ceea ce ni se spune în rezumat la sfârșitul cărţii

Eclesiastul:

    Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat

și știinţa pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit un

mare număr de zicători. (Eclesiastul 12:9)

    Înţelepciunea cuiva nu iese la iveală decât atunci când este

pusă la încercare! Ceea ce este semnificativ în cazul lui Solomon

este că cele două „încercări“ date ca exemple de manifestare ale

unei înţelepciuni ieșite din comun sunt amândouă confruntări

cu probleme ridicate de femei. Şi în cazul judecăţii între cele

două femei curve (1 Împăraţi 3:16-28) și în cazul întâlnirii cu

împărăteasa din Seba (1 Împăraţi 10:1-13), înţelepciunea lui

Solomon este socotită „deosebită“ pentru că poate răspunde

vicleniei și curiozităţii unor femei.

     Împărăteasa din Seba a auzit de faima lui Solomon,

în ce privește slava Domnului, și a venit să-l încerce

prin întrebări grele. ...Solomon i-a răspuns la toate

întrebările și n-a fost nimic pe care împăratul să nu fi

știut să i-l lămurească. Împărăteasa din Seba a văzut

toată înţelepciunea lui Solomon și casa pe care o zidise și

bucatele de la masa lui și locuinţa slujitorilor lui și slujbele

și hainele celor ce-i slujeau și paharnicii lui și arderile-de-

tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, i-a zis

împăratului:

23


Daniel Brânzei

     „Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre

faptele și înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până

n-am venit și n-am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici pe

jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune și

propășire decât am auzit mergându-ţi faima. Ferice de

oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat

înaintea ta, care aud înţelepciunea ta! Binecuvântat să

fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună

pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul

îl iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus

împărat, ca să judeci și să faci dreptate.“ (1 Împăraţi 10:1-9)

   Faima înţelepciunii lui Solomon s-a răspândit în toate ţările

dimprejur:

     Hiram, împăratul Tirului, a răspuns astfel, printr-o

scrisoare, pe care a trimis-o lui Solomon: „Pentru că

Domnul iubește pe poporul Său, de aceea te-a pus

împărat peste ei.“ Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie

Domnul, Dumnezeul lui Israel, care a făcut cerurile și

pământul, că a dat împăratului David un fiu înţelept,

priceput și cuminte, care va zidi o casă Domnului și o casă

împărătească pentru el!“ (2 Cronici 2:11-12)

      Împăratul Solomon a întrecut toţi împăraţii

pământului prin bogăţiile și înţelepciunea lui. Toţi

împăraţii pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să

audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima

lui. Şi fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și

lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era

în fiecare an. Solomon avea patru mii de iesle pentru caii

de la carăle lui și douăsprezece mii de călăreţi pe care i-a

așezat în cetăţile unde își ţinea carăle și la Ierusalim lângă

împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până

la ţara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. Împăratul

a făcut argintul așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele și

cedrii tot atât de mulţi ca smochinii sălbatici, care cresc

pe câmpie. (2 Cronici 9:22-27)

24


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    „Regii“ lumii de acum ar face bine să urmeze pilda împăraţilor

de atunci și să vină să asculte împreună cu noi înţelepciunea dăruită

nouă de Dumnezeu prin cuvintele lui Solomon. Studiul cărţii

Eclesiastul este o astfel de ocazie.

    Adaug aici ce a scris despre Solomon, ilustrul istoric iezuit Paul

Johnson în monumentala lui „O istorie a evreilor“ (A History of

The Jews, 1987):

    Primii trei împăraţi ai lui Israel au fost foarte deosebiţi unul de

celălalt, marcând trepte ascendente prin care influenţa evreilor s-a

răspândit la popoarele din jur. Saul a fost mai mult un conducător

militar ocazional decât un rege în adevăratul sens al cuvântului.

Fără o capitală, fără armată stabilă și fără structuri statale necesare,

domnia lui scurtă a fost dominată de neascultare faţă de Dumnezeu

și caracterizată de accese maniacale pentru putere. Lipsit de

echilibru interior, Saul și-a călcat propriile lui decizii bune și a

murit pentru că Dumnezeu l-a lepădat și pentru că „a chemat

morţii“, lucru pentru care-i pedepsise el însuși pe alţii cu moartea.

    David „era pătimaș, aspru, încăpăţânat, păcătos, dar pocăit,

conștient de păcat, în ultimă instanţă pur în sufletul său și foarte

temător de Dumnezeu“. Geniul lui David a transformat evreii

dintr-o confederaţie tribală într-o naţiune cu capitală, cu armată,

cu rânduieli civile și cultice și cu un teritoriu extins prin cuceriri la

limite nemaiatinse până atunci.

    Solomon l-a depășit pe David în înţelepciune, dar nu și în

spiritualitate. Psalmii din Biblie, care sunt atribuiţi lui David,

sunt esenţial spirituali în ton și conţinut, apropiindu-se de miezul

religiei lui Iehova. Cărţile care ne-au rămas de la Solomon,

Proverbele, Eclesiastul și Cântarea Cântărilor „deși frumoase în

genul lor, sunt mult mai aproape de celelalte scrieri ale epocii din

Orientul Mijlociu“. Ele ne arată un Solomon cosmopolit, care pare

lipsit de fiorul transcendental specific evreilor.

    Croit de Dumnezeu ca un instrument potrivit pentru vremea

lui, Solomon „a devenit un monarh de tip oriental, de o abilitate

extraordinară. Când a devenit singurul cârmuitor al ţării Solomon

a făcut o schimbare importantă în politica militară. Descriind

25


Daniel Brânzei

revolta lui Absalom împotriva lui David, cartea a doua a lui Samuel

face distincţie între vechile armate tribale sau «bărbaţii lui Israel»,

care l-au sprijinit pe Absalom și «slujitorii lui David», care, firesc,

îl apărau pe rege. (2 Samuel 18:7). Exact acești «slujitori» au

asigurat succesiunea singulară a lui Solomon și i-au îngăduit să-i

înlăture pe opozanţi, chiar de la începutul domniei sale. David și-a

format armata în jurul unui nucleu de «bărbaţi din Iuda», adică

armata tribală din sud. Faţă de Solomon, «bărbaţii lui Israel» au

păstrat o rezervă reţinută cu tendinţe de dușmănie. Neîncrezător

în loialitatea lor faţă de casa lui David, Solomon s-a hotărât să-i

desfiinţeze de tot.

    În loc să facă asta însă, el a introdus «corve»-ul, corvoada, adică

munca forţată pentru casa regală, claca aplicată în zonele canaanite

și în partea de nord a regatului - Iuda fiind exceptată. Ca formă de

serviciu militar naţional, claca era mai puţin onorabilă decât lupta

și mult mai dură, prin urmare mai detestabilă. Solomon a folosit-o

pe scară largă în programele sale de construcţie. Bazându-se

pe documente oficiale, cartea întâi a regilor spune că la carieră

munceau 80.000 de bărbaţi, conduși și supravegheaţi de 3.300

de ofiţeri; 70.000 de bărbaţi tăiau piatra și o aduceau în locul de

depozitare, iar 30.000 de bărbaţi, trimiși prin rotaţie în echipe de

10.000 fiecare, se duceau în Liban să taie cherestea pentru mine (1

Împăraţi 5:13-16). Evreii fuseseră preveniţi de Dumnezeu despre

această situaţie în Deuteronom 17:14-20. Munca de construcţie

includea lărgirea Ierusalimului, după planul lui David pentru

transformarea lui într-un centru naţional religios. Pe lângă aceasta,

el a însemnat și construirea a trei cetăţi de tip «fortăreaţă» în trei

părţi diferite ale ţării: «Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii

de corvoadă pe care i-a luat împăratul Solomon pentru zidirea Casei

Domnului și a casei sale Milo și a zidului Ierusalimului, Haţorului,

Meghidoului și Ghezerului» (1 Împăraţi 9:15)

    Aceste ultime trei orașe, așezate strategic, au fost practic

reconstruite de Solomon din temelii, folosindu-i pe israeliţi pentru

muncile grele, dar importând zidari pentru muncile calificate.

Săpăturile arheologice demonstrează un nivel net superior de

26


Eclesiastul - chemarea veşniciei

măiestrie faţă de tot ce făcuseră israeliţii până atunci; de asemenea,

dezvăluie că scopul principal al orașelor era cel militar, acela

de a oferi baze pentru noua armată de «care de război» a lui

Solomon. David nu avusese niciodată o armată dotată cu care

de război, semnul puterii supreme în acea vreme. Solomon a avut

aproximativ 1.500 de care și 4.000 de cai în diferite grajduri. În

Meghido, orașul cel mai important dintre toate din punct de

vedere strategic și care domina ceea ce avea să fie numit mai târziu

Câmpia Armaghedonului, Solomon a construit un cartier regal,

înconjurat de un zid înalt de apărare, cu o poartă de acces imensă,

puternică și clădiri care puteau adăposti 150 de care de război și

400 de cai. Haţor, un oraș pe atunci abandonat, a fost și el dotat

ca o reședinţă regală, poartă de acces fortificată, ziduri și grajduri

imense. Ghezerul, oraș primit ca zestre și care controla drumul spre

Egipt, a fost transformat de Solomon într-o altă fortăreaţă regală

pentru care de război. Solomon avea nevoie de forţele sale, formate

din care de război și dispuse cu foarte multă strategie, pentru a-și

apăra drumurile comerciale și regatul de atacurile dinafară, dar și de

posibilele trădări dinăuntru, căci triburile nu aveau care de război.“

    Solomon a fost un „împărat al păcii“, dar, în terminologia

militară modernă, pacea lui s-a bazat pe putere (peace trough

strenght). Nu „măreţia“ lui l-a apărat de atacuri, ci „militarismul“

resurselor lui ameninţătoare. Aceeași tactică a născut și doctrina

președintelui american... care și-a formulat doctrina astfel:

«Zâmbește și vorbește blând, dar ţine un ciomag la îndemână.»“

    Pentru programele lui ambiţioase, Solomon avea nevoie

nu numai de forţă, ci și de bani. El a pus impozite mari asupra

poporului. Solomon a împărţit ţara în douăsprezece regiuni de

impozitare, impunând o taxă suplimentară pentru a face rost de

resursele necesare aparatului militar. Tot din raţiuni economice,

Solomon a renunţat la Damascul pe care-l cucerise tatăl său David

și l-a dăruit împreună cu alte teritorii din nord vest lui Hiram,

regele Tirului, care a devenit aliatul lui de nădejde și de la care a

primit în schimb meseriași pricepuţi și provizii. ...A luat-o de

soţie și pe fiica faraonului din Egipt, de la care a primit ca dar

27


Daniel Brânzei

Ghezerul. A extins comerţul, căsătorindu-se fiicele tuturor regilor

și prinţilor vecini, după deviza „masa urmează mireasa.“ (1 Împăraţi

11:1) Iosif Flavius, marele istoric, ne spune că Solomon organiza

concursuri cu ghicitori cu Hiram din Tir, aliatul său care era și el

mare comerciant. În vremea aceea, astfel de jocuri sau pariuri erau

la modă, iar sumele puse în joc erau uriașe, uneori chiar orașe

întregi. Viaţa însăși este ca o ghicitoare uriașă care are ca miză locul

în care ne vom petrece veșnicia. Cartea Eclesiastul este răspunsul

cercetărilor lui Solomon asupra acestei probleme.

    Solomon și Hiram stăpâneau în comun o flotă care naviga de la

Eţion-Gheber până în Ofir, cum numeau ei Africa de răsărit. Cei

doi regi făceau negoţ cu păsări și animale rare, lemn de santal și cu

fildeș. În plus, Solomon făcea comerţ și cu arme. Cumpăra cai din

Cilicia și îi vindea în Egipt, în schimbul carelor de război. Pe acestea

le vindea apoi stăpânilor din regatele vecine din nord. Solomon a

devenit astfel un mare furnizor de armament, cum l-am numi noi

astăzi, pentru mai toate ţările din Orientul Mijlociu. Arheologul

american Nelson Gluck a descoperit în apropierea portului de

la Eţion-Gheber o turnătorie de cupru construită de Solomon pe

insula Hirbet el-Kheleife, unde vânturile puternice alimentau cu aer

coșurile de tiraj ale furnalelor primitive. Acolo se lucra nu numai cu

cuprul, ci și cu fierul.

    Cea mai mare parte din veniturile rezultate din comerţ

și impozite era vărsată în cuferele personale ale lui Solomon.

Dintr-un astfel de buget regal, Solomon și-a construit un palat

regal somptuos, cu o sală impunătoare, al cărei acoperiș din lemn de

cedru se sprijinea pe 48 de pilaștri enormi, după modelul palatelor

faraonice din Memphis, Luxor și din alte părţi. Construcţia a

durat nu mai puţin de 13 ani. Biblia numește această construcţie

„casa din pădurea Libanului“ (1 Împăraţi 7:2). Un palat separat a

fost construit pentru nevasta lui egipteană, soţia lui principală (1

Împăraţi 7:8).

    Întregul complex de clădiri, cunoscut sub numele de „cetatea

lui David“, împreună cu Templul au dus la extinderea Ierusalimului

spre răsărit cu 250 de metri. În ziua de azi nu se mai poate vedea

28


Eclesiastul - chemarea veşniciei

nimic din Ierusalimul lui Solomon, transformat de mult în ruine

peste care Irod a rezidit și mărit clădirile Templului și pe care le-au

jefuit mai târziu cotropitorii romani.

    Cheltuielile enorme adunate din impozite foarte mari așezate

pe grumazul celor din popor au făcut ca triburile nordice sa

murmure nemulţumite. Evreii asociau munca forţată la care-i punea

Solomon cu robia egipteană în care fuseseră strămoșii lor. De aici a

rezultat faptul că atunci când a murit Solomon, în 926-925 î.d.Ch,

triburile din nord i-au refuzat succesorului său la tron, Roboam, o

încoronare unică la Ierusalim, insistând ca el să se ducă în nord, la

Sihem, pentru a fi încoronat acolo ca rege al lor (1 Împăraţi 12:1).

Sihemul, legat de numele lui Avraam, și Betelul, legat de numele lui

Iacov, erau simbolul vremurilor în care triburile din nord avuseseră

un cuvânt important de spus în conducerea naţiunii. Biblia ne

spune că la Sihem a avut loc o mare adunare naţională la care a fost

invitat și Ieroboam, un slujitor rebel al lui Solomon care fugise în

exil. Reprezentanţii triburilor i-au cerut lui Roboam o conducere

constituţională reglementată de Scripturile străvechi și abolirea

„clăcii“ și a teribilelor impozite:

     Atunci Ieroboam și toată adunarea lui Israel au venit

la Roboam și i-au vorbit așa: „Tatăl tău ne-a îngreuiat

jugul; acum tu ușurează această aspră robie și jugul greu

pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Şi îţi vom sluji.  (1

Împăraţi 12:4)

   Când Roboam a adoptat o linie dură și n-a vrut să ţină seama de

cererile lor, moștenirea lăsată de Solomon s-a spulberat:

      Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l asculta,

poporul a răspuns împăratului: “Ce parte avem noi cu

David? Noi n-avem moștenire cu fiul lui Isai! La corturile

tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!“ Şi Israel

s-a dus în corturile lui. Copiii lui Israel care locuiau în

cetăţile lui Iuda, au fost singurii peste care a domnit

Roboam.“ (1 Împăraţi 12:16-17)

29


Daniel Brânzei

  Lipsit de simţul realităţii, Roboam a mai încercat să adune

impozite, mânia triburilor din nord s-a dezlănţuit:

     Atunci împăratul Roboam a trimis la ei pe Adoram,

care era mai mare peste biruri. Dar Adoram a fost ucis cu

pietre de tot Israelul și a murit. Şi împăratul Roboam s-a

grăbit să se suie într-un car, ca să fugă la Ierusalim. Astfel

s-a dezlipit Israel de casa lui David... (1 Împăraţi 12:18-19)

    După aceste cuvinte ale lui Paul Johnson ne mai rămâne o

întrebare: cum se poate explica eșecul lui Solomon pe termen

lung și decadenţa lui socială și spirituală? Providenţial, cazul lui

Solomon trebuie privit ca o demonstraţie a faptului că până și cel

mai strălucit exemplar al rasei umane nu rezistă la tensiunile și

tentaţiile pe care poziţia de suveran absolut le implică. Singurul

în stare să reziste la asemenea presiuni ale păcatului este un alt

„Fiu al lui David“, ridicat de Dumnezeu la împlinirea vremii prin

întruparea lui Isus Christos în istorie.

30


Eclesiastul - chemarea veşniciei

2. Câte ceva despre cartea Eclesiastul

Când a fost scrisă cartea Eclesiastul?

    Situaţia în care se află autorul unei cărţi determină în mare

parte substanţa celor scrise de el. Când și-a scris Solomon această

„spovedanie“?

    Cel care a fost „iubitul Domnului“, adoptat de Dumnezeu ca

fiu (2 Samuel 7:12-14) a ajuns într-o mare strâmtoare. Dumnezeu

s-a „mâniat“ pe el! Asta „pentru că își abătuse inima de la Domnul,

Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori“ (1 Împăraţi

11:9). Ca să-l întoarcă la Sine, „Domnul i-a ridicat“ (doi) vrăjmași:

pe Hadad, Edomitul, din neamul împărătesc al Edomului“ și pe

Rezon, fiul lui Eliada, care fugise de la stăpânul său Hadadezer,

împăratul din Ţoba“(1 Împăraţi 11:14,23).

    Aceste „nuiele“ cu care l-a disciplinat Dumnezeu pe Solomon

și-au făcut efectul și, cel puţin așa cred eu, cartea Eclesiastul este o

dovadă clară de pocăinţă. Pe ce îmi bazez această convingere?

    Biblia amintește despre David și Solomon ca despre niște

exemple demne de urmat:

31


Daniel Brânzei

     Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda și au întărit

pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani, căci trei

ani au umblat în calea lui David și a lui Solomon. (2

Cronici 11:17)

   Expresia „calea lui David și Solomon“ n-ar fi putut exista dacă

Solomon nu și-ar fi reparat la bătrâneţe greșelile menţionate în

Biblie. Chiar dacă nu ni se spune explicit ce s-a întâmplat, Biblia

pomenește despre într-o conotaţie pozitivă ceea ce s-a întâmplat cu

Solomon la sfârșitul vieţii:

    Celelalte fapte ale lui Solomon, tot ce a făcut el și

înţelepciunea lui, nu sunt scrise oare în cartea faptelor lui

Solomon? (1 Împăraţi 11:41)

    Este evident că Solomon n-a scris Eclesiastul înainte de perioada

de apostazie, pentru că încă nu experimentase toate lucrurile despre

care mărturisește în carte și nici în vremea acestei alunecări. Data

scrierii trebuie plasat neapărat după perioada de apostazie, într-o

vreme de autoanaliză profundă și de pocăinţă adevărată. Cartea

cuprinde o sumedenie de pasaje autobiografice retrospective:

Tema

Înţelepciune fără egal

Realizări măreţe

Bogăţie

O mulţime de slujitori

Construcţii deosebite

Imposibilitatea de a nu păcătui

Dezamăgit de femei

Colecţionar de proverbe

Eclesiastul

1:16

2:410

2:410

2:410

2:410

7:20

7:28

12:9

Paralela istorică

1 Împăraţi 3:12

1 Împăraţi 5:2732

1 Împăraţi 7:18

1 Împăraţi 9:1719

1 Împăraţi 10:1429

1 Împăraţi 8:46

1 Împăraţi 11:18

1 Împăraţi 4:32

   Warren Wiersbe scrie: „Solomon a scris Eclesiastul pentru

mintea căutătoare, Proverbele pentru voinţa gata să asculte și

Cântarea Cântărilor pentru inima îndrăgostită. Avem nevoie de

toate trei pentru o viaţă echilibrată.“

32


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Tradiţia evreiască spune că Solomon a scris cartea Cântarea

Cântărilor în tinereţe, cartea Proverbelor la maturitate și cartea

Eclesiastul spre apusul vieţii, când a ajuns să fie copleșit de regrete

pentru anii irosiţi în plăcerile cărnii și în idolatrie (1 Împăraţi 11).

Data cea mai probabilă a scrierii este în preajma anului 935 î.Ch.

    Vă propun să citim cartea Eclesiastul ca pe o scrisoare „fiului

risipitor“ după ce s-a întors acasă. Conținutul ei este cam ceea ce

ar fi putut scrie eroul pildei spuse de Domnul Isus pentru foștii lui

prieteni de nebunie.

Care este scopul cărţii Eclesiastul

   După propria lui mărturisire, Eclesiastul este lucrarea unui om

care și-a petrecut o foarte mare parte a vieţii în „căutări“:

      Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în

Ierusalim. Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc

cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o

îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe

fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:12-13)

   De ce oare a pornit Solomon să caute și să cerceteze?

Bineînţeles, pentru că dorea să găsească ceva. Oare ce? Ce i-a lipsit

celui care le-a avut pe toate? Care i-a fost năzuinţa neîmplinită?

   Dacă vom afla acest lucru, vom avea un capăt de aţă de care să

putem să ne agăţăm ca să putem pătrunde în conţinutul acestei

cărţi de destăinuiri, pe care, parafrazând titlul uneia din nuvelele lui

Feodor Dostoievscki, am putea-o numi „spovedania a unui suflet

zbuciumat“. Motivul căutărilor lui Solomon este mărturisit în

insuficienta cunoaștere pe care a avut-o Solomon despre eternitate.

Iată ce spune el:

      Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe

fiii oamenilor. Orice lucru El îl face frumos la vremea lui;

a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul

nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea

pe care a făcut-o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:10-11)

33


Daniel Brânzei

    Eclesiastul este mărturia unui om care le avea pe toate și

le experimentase pe toate, dar care simţea năvalnic o pornire

nestăvilită către ceva în același timp și imposibil de neglijat și

imposibil de satisfăcut: eternitatea fiinţei. Sufletul uman este

însetat și înfometat după o realitate care nu poate fi înlocuită cu

„pâine și cu apă“. Plăcerile trupului nu satură sufletul. Împlinirile

pământești ne lasă pradă agoniei după realităţile veșniciei. Dacă

totul se termină la mormânt, viaţa aceasta este o farsă care nu

merită trăită, râsul se va preface în plâns, iar veselia în bocet.

    Dorinţa după eternitate este o problemă de creaţie. Așa ne-a

făcut Dumnezeu să fim! Când ne-a făcut din praful pământului și a

pus în noi suflare de viaţă, Dumnezeu așezat în fiinţa umană câteva

„apetituri“ strict necesare. Ne este foame pentru că există mâncare

și Dumnezeu a rânduit să nu putem trăi fără ea. Ne este sete pentru

că există apă și Dumnezeu a hotărât să nu putem trăi fără ea. În mod

asemănător, Dumnezeu a pus în noi „gândul veșniciei“ pentru că

veșnicia există și Dumnezeu vrea ca noi să ne pregătim pentru ea.

Eternitatea nu este opţională, ci obligatorie! Opţională este numai

destinaţia în care vrem să ne-o petrecem.

    Ca două coperte între care se găsesc toate filele unei cărţi, două

afirmaţii stau strajă atât la începutul, cât și la sfârșitul cărţii lui

Solomon:

    O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul! O

deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.

(Eclesiastul 1:2; 12:8)

    Cartea îi ajută pe cititori să iasă dintr-un sistem egocentric de

gândire spre universul teocentric, al cărui sursă, suport și scop

este Dumnezeu însuși. Cartea subliniază responsabilitatea pe

care o au acţiunile noastre înaintea lui Dumnezeu, Creatorul

nostru. Eclesiastul scoate în evidenţă și limitele filosofiei umane,

condamnate să existe într-un univers aflat sub incidenţa blestemului

rostit de Dumnezeu asupra primilor oameni. Expresia „sub soare“

care apare frecvent în carte delimitează realitatea pe care o putem

percepe noi cu mijloacele care ne stau la dispoziţie. Ea construiește

34


Eclesiastul - chemarea veşniciei

o concepţie despre lume lipsită de călăuzirea pe care ne-o pune la

dispoziţie „revelaţia“.

    Plasând Eclesiastul în colecţia moștenirii literare a cărţilor

„poetico-didactice“ sau „de învăţătură“ ale Vechiului Testament,

am putea spune fiecare dintre ele ne spune ceva inconfundabil:

    Iov - religia fără revelaţie este ridicolă

    Proverbele - înţelepciunea fără Dumnezeu este nebunie

    Eclesiastul - filosofia fără teologie este zădărnicie

    Cântarea Cântărilor - dragostea fără dăruire este durere

Cine sunt destinatarii Eclesiastului

    Cititorii Eclesiastului rămân șocaţi de două constatări uluitoare.

Prima este absenţa oricăror referiri la moștenirea religioasă și

istorică a evreilor. Iar cea de a doua este preferinţa lui Solomon

de a-L numi pe Dumnezeu „Elohim“, nu „Iehova“. Elohim

este numirea de „Dumnezeu“ în contextul actului de creaţie și

de susţinere providenţială a lumii, fără o implicare specifică în

istoria harului mântuitor, în timp ce „Iehova“ (Domnul) este

numele legământului făcut de Elohim cu evreii, în contextul

mântuirii. Numirea Elohim apare în carte de douăzeci și opt de

ori, de fiecare dată implicând suveranitatea lui Dumnezeu asupra

întregii creaţii. Autorii cărţilor de înţelepciune din Biblia evreilor

au folosit numirea „Elohim“ ori de câte ori au vrut să vorbească

despre adevăruri universal valabile, în contrast cu adevărurile

particulare specifice relaţiei speciale din cadrul legământului făcut

de Dumnezeu cu poporul evreu.

    Ca să înţelegem motivaţia lui Solomon trebuie să ne aducem

aminte că împăratul Solomon ajunsese o figură legendară în lumea

împăraţilor și împărăţiilor de atunci, iar dorinţa lui a fost ca această

„spovedanie“ a lui să fie o influenţă nu numai pentru evrei, ci și

pentru celelalte popoare ale vremii. Este limpede că Eclesiastul este

un manifest adresat omenirii, înainte de a fi un document religios al

poporului evreu, iar destinatarii cărţii au fost și naţiunile peste care

s-a întins pentru o vreme domnia și influența lui.

35


Daniel Brânzei

     Toţi împăraţii pământului căutau să vadă pe

Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese

Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare din ei își aducea

darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine,

arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an.

Solomon avea patru mii de iesle pentru caii de la carăle

lui și douăsprezece mii de călăreţi pe care i-a așezat

în cetăţile unde își ţinea carăle și la Ierusalim lângă

împărat. El stăpânea peste toţi împăraţii de la Râu până

la ţara Filistenilor și până la hotarul Egiptului. (2 Cronici

9:23-26)

      Veneau oameni din toate popoarele să asculte

înţelepciunea lui Solomon, din partea tuturor împăraţilor

pământului care auziseră vorbindu-se de înţelepciunea

lui. (1 Împăraţi 4:34)

    Probabil că Solomon a vrut, spre sfârșitul vieţii, să îndrepte

într-un fel greșeala pe care a făcut-o lăsând să intre în Israel

influenţele religiilor și practicilor păgâne. Dacă este așa, atunci

Eclesiastul este mesajul lui de „răscumpărare“ a greșelii prin

limpezirea situaţiei și propovăduirea responsabilităţii personale

înaintea Dumnezeului celui adevărat.

      Împăratul Solomon a iubit multe femei străine,

afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite,

Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre

care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la

ele, și nici ele să nu intre la voi, căci v-ar întoarce negreșit

inimile înspre dumnezeii lor“. De aceste neamuri s-a

alipit Solomon, târât de iubire. A avut de neveste șapte

sute de crăiese împărătești și trei sute de ţiitoare; și

nevestele i-au abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon,

nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; și inima

nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum

fusese inima tatălui său David. Solomon s-a dus după

Astartea, zeiţa Sidonienilor, și după Milcom, urâciunea

Amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea

Domnului, și n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl

36


Eclesiastul - chemarea veşniciei

său David. Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa

Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoș, urâciunea

Moabului, pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon.

Așa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care

aduceau tămâie și jertfe dumnezeilor lor. Domnul S-a

mâniat pe Solomon, pentru că își abătuse inima de la

Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două

ori. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi

dumnezei; dar Solomon n-a păzit poruncile Domnului.

(1 Împăraţi 11:1-10)

   Caracterul „cosmopolitan“ al cărţii ar fi în armonie cu caracterul

general al celorlalte cărţi „poetico-didactice“ ale literaturii evreiești,

unele dintre ele scrise tot de Solomon, adresate și ele către toţi fiii

oamenilor:

     Oamenilor, către voi strig, și spre fiii oamenilor se

îndreaptă glasul meu. (Proverbele 8:4)

    Eclesiastul poate fi primit ca o lucrare cu caracter misionar

într-o încercare pe care am putea-o numi în termeni moderni „un

tratat de apologetică culturală“, prin care Solomon i-a chemat pe

toţi oamenii vremii sale să-și revizuiască filosofia de viaţă pentru a

o așeza în contextul unui destin etern. Absenţa specificului evreiesc

și prezenţa caracterului „cosmopolitan“ sau „universal“ sunt în

Eclesiastul aspecte decise în mod deliberat de Solomon, care a vrut

probabil (1) să scrie în maniera altor astfel de lucrări filosofice care

circulau în lumea de atunci, (2) să câștige simpatia unei audienţe

cât mai largi printre popoarele păgâne și (3) să răspândească un

instrument de educaţie nou pentru prozeliţii la iudaism și pentru

toţi cei interesaţi de evlavie. Chemarea cărţii ar putea fi atunci

asemănată cu alte pasaje celebre ale Bibliei:

     Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?“ Eu însă zic:

„Fă să răsară peste mine lumina Feţei Tale, Doamne!“

     Cu ce Îl voi întâmpina pe Domnul și cu ce mă voi

pleca înaintea Dumnezeului Cel Prea Înalt? (Mica 6:6)

(Psalmul 4:6)

37


Daniel Brânzei

    Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar și cel ce n-are

bani! Veniţi și cumpăraţi bucate, veniţi și cumpăraţi

vin și lapte, fără bani și fără plată! De ce cântăriţi argint

pentru un lucru care nu hrănește? De ce vă daţi câștigul

muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar, și

veţi mânca ce este bun, și sufletul vostru se va desfăta cu

bucate gustoase. (Isaia 55:1-2)

   Să nu uităm că Solomon a trebuit să răspundă curiozităţii

tuturor contemporanilor săi! Cartea Eclesiastul poate fi privit ca o

versiune publică a unor discuţii private pe care înţeleptul le-a avut

cu împărăteasa din Seba și cu alte astfel de persoane. Solomon se

încadrează astfel în seria de martori prin care a rânduit Dumnezeu

să se reveleze tuturor neamurilor:

     Iată, v-am învăţat legi și porunci, cum mi-a poruncit

Domnul, Dumnezeul meu, ca să le împliniţi în ţara pe

care o veţi lua în stăpânire. Să le păziţi și să le împliniţi;

căci aceasta va fi înţelepciunea și priceperea voastră

înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate

aceste legi și vor zice: „Acest neam mare este un popor cu

totul înţelept și priceput!“ Care este, în adevăr, neamul

acela așa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de

aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru,

ori de câte ori îl chemăm? Şi care este neamul acela așa

de mare încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum

este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?“

(Deuteronom 4:5-8)

   O asemenea mărturie evreiască adaptată la specificul popoarelor

misionate a depus, la vremea lui, și patriarhul Iacov. Dumnezeu

lucrase deja la inima lui Faraon prin visele profetice pe care le

avusese el despre cei zece ani de prosperitate urmaţi de alţi zece ani

de lipsuri și prin lucrarea de tălmăcire și de administrare a evreului

Iosif. Când tatăl lui Iosif, patriarhul Iacov a venit înaintea lui

Faraon, el i-a vorbit acestui „păgân“ în limbajul specific religiei lui.

Egiptenii credeau în viaţa veșnică și socoteau viaţa drept o simplă

„călătorie“ spre malul eternităţii.

38


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Urmăriţi acum dialogul dintre păgânul Faraon și patriarhul

Iacov:

     Iosif a adus pe tatăl său Iacov, și l-a înfăţișat înaintea

lui Faraon. Şi Iacov a binecuvântat pe Faraon. Faraon a

întrebat pe Iacov: „Care este numărul zilelor anilor vieţii

tale?“

       Iacov a răspuns lui Faraon: „Zilele anilor călătoriei

mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au

fost puţine la număr și rele și n-au atins zilele anilor vieţii

părinţilor mei în timpul călătoriei lor.“ (Genesa 47:7-9)

   Cucerit de abilitatea și sinceritatea mărturiei lui Iacov,

Faraon face un gest neașteptat, se lasă binecuvântat de bătrânul

reprezentant al lui Iehova:

     Iacov l-a binecuvântat iarăși pe Faraon și a plecat

dinaintea lui Faraon. (Geneza 47:10)

    A fost un semn că Faraon a primit, exprimată într-un limbaj

pe care-l cunoștea foarte bine, mărturia patriarhului Iacov și s-a

închinat Dumnezeului evreilor. Faptul că Solomon s-a căsătorit la

vremea lui cu fata lui Faraon și s-a îndepărtat de Dumnezeu a fost o

mare ironie a istoriei (1 Împăraţi 3:1).

    Această carte a lui Solomon poate fi privită drept o continuare

a cărţii Proverbelor, oferta înţelepciunii lui Dumnezeu pentru viaţa

noastră de fiecare zi. Iată de ce studierea Eclesiastului este cum

nu se poate mai potrivită acum, în acest veac de „mondializare“ a

valorilor și de globalizare a vieţii filosofice și religioase.

    Dumnezeu ne-a spus că nimeni nu-l va depăși vreodată pe

Solomon în înţelepciune, așa că vom face foarte bine dacă ne vom

întoarce mereu la el și la lucrurile pe care Dumnezeu a vrut să ni

le spună prin el. Destinatarii cărţii Eclesiastul ... suntem noi, iar

concluzia cărţii, „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile

Lui“, este valabilă pentru toţi contemporanii noștri. „Frica de

Dumnezeu“ este accentuarea sentimentului religios transcendental

pe care-l simte fiecare om care stă înaintea veșniciei, iar „ascultarea

39


Daniel Brânzei

de poruncile Lui“ este adăugată ca o invitaţie salvatoare spre

„revelaţia“ Lui scrisă și ... vie.

Care este schiţa cărţii Eclesiastul?

  Cea mai naturală împărţire a cărţii este respectarea structurii

marcate de Solomon prin cadenţa unui refren care se repetă :

      Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce și să

bea, și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din agoniseala

lui! Dar am văzut că și aceasta vine din mâna lui Dumnezeu.

Cine, în adevăr, poate să mănânce și să se bucure fără El?

(Eclesiastul 2:24-25)

(Eclesiastul 3:12-13)

     Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru

ei decât să se bucure și să trăiască bine în viaţa lor; dar

și faptul că un om mănâncă și bea și duce un trai bun în

mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.

      Așa că am văzut că nu este nimic mai bun pentru om

decât să se veselească de lucrările lui: aceasta este partea

lui. (Eclesiastul 3:22)

      Iată ce am văzut: este bine și frumos ca omul să

mănînce și să bea, și să trăiască bine în mijlocul muncii

lui, cu care se trudește supt soare, în toate zilele vieţii lui,

pe cari i le -a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.

Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere și bogăţii, și i -a

îngăduit să mănînce din ele, să-și ia partea lui din ele, și

să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar dela

Dumnezeu. Căci nu se mai gîndește mult la scurtimea

zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de

bucurie. (Eclesiastul 5:18-20)

      Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă

fericire pentru om supt soare de cît să mănînce și să bea și

să se veselească; iată ce trebuie să -l însoţească în mijlocul

muncii lui, în zilele vieţii pe cari i le dă Dumnezeu supt

soare (Eclesiastul 8:15)

40


Eclesiastul - chemarea veşniciei

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cît ești tînăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima

ta, și depărtează răul din trupul tău; căci tinereţa și zorile

vieţii sînt trecătoare (Eclesiastul 11:9-10)

   Pasajele cuprinse între cadenţele acestui refren sunt „strofele“

poemului de înţelepciune alcătuit de Solomon. Ele cunosc o

evoluţie crescândă, de la termenii generali ai experienţelor umane,

la problemele personale ale lui Solomon și sunt încununate cu

recomandarea de a ne alinia trăirea cu revelaţia voii lui Dumnezeu,

cu care vom fi confruntaţi noi în ziua judecăţii de la urmă.

Care sunt factorii care dau unitate cărții?

    Cartea Eclesiastul este un „puzzle“ în care fiecare piesă este așa

de diferită de celelalte, că nu-ţi vine să crezi că pot forma o imagine

comună. Nu este de mirare că oameni aparţinând la școli de gândire

atât de diferite s-au regăsit în paginile acestei cărţi și i-au citat

textul ca argument al sistemelor lor de filosofie. Şi nu trebuie să ne

mirăm nici că, luate separat și izolate de întregul cărţii, fragmente

ale Eclesiastului par să se contrazică unele pe altele. Solomon a fost

etichetat pe rând ca fiind ba agnostic, ba sceptic, ba materialist,

ba nihilist, ba fatalist, ba existenţialist, ba pesimist cinic și nu de

puţine ori epicurian sau stoic.

    Jerome, de exemplu, a folosit textul acestei cărţi pentru a o

îndemna pe o tânără din Roma, Blessila, să refuze deșertăciunea

plăcerilor din lume și să se călugărească. Asta în ciuda faptului că

Eclesiastul scrie clar că:

    Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce

și să bea și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din

agoniseala lui! (Eclesiastul 2:24)

   Eclesiastul pune împreună fragmente de filosofie omenească

pentru a alcătui întregul unui mesaj dumnezeiesc. În măsura în

care ne vom opri numai la fragmentele ca atare, vom fi tentaţi să

41


Daniel Brânzei

ne întrebăm: „Ce caută astfel de afirmaţii în Biblie?“ În măsura în

care vom reuși să vedem însă „întregul“, vom înţelege că „drumurile

înfundate“ sunt enumerate doar pentru a scoate în evidenţă singura

ieșire posibilă din impas, singura cale către fericirea cea adevărată și

durabilă.

   În ciuda fragmentelor aparent contradictorii, cartea are niște

nervuri care îi dau unitate, niște teme care o străbat de la un capăt

la altul, asemenea unor pâraie pornite din versanţi diferiţi, dar

destinate să se adune împreună în apa lacului din vale. Caracterul

negativ al multor pasaje este contrabalansat de mesaje pozitive cu

un puternic caracter spiritual.

   Una din ele este „teama de Domnul“ (3:14; 5:7; 7:18; 8:12-13).

   Alta este înţelegerea că orice „bun“ și „bine“ trebuie privite în

viaţă ca daruri din partea lui Dumnezeu (2:24-26; 5:18-19); 8:15;

9:7-9).

   O alta este avertizarea că și cel neprihănit și cel păcătos vor fi

judecaţi la sfârșit de Dumnezeu (3:17; 8:12-13; 11:9; 12:7b;

12:14).

   Încă una este că providenţa divină veghează asupra fiecărui om și-i

hotărăște circumstanţele vieţii (3:13-14; 5:6b; 7:29; 8:5, 13; 11:9b;

12:1).

   Toate aceste teme se varsă ca niște afluenţi în concluzia cărţii pe

care am amintit-o deja:

     Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice

faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la

tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13-14)

   Textul acestei concluzii subliniază două teme majore: tema

judecăţii cu consecinţa ei inevitabilă „teama de Dumnezeu“.

   Tema judecăţii fusese deja enunţată și în alte pasaje:

     Atunci am zis în inima mea: „Dumnezeu va judeca

și pe cel bun și pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru

orice lucru și pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)

42


Eclesiastul - chemarea veşniciei

     Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor

lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, și am văzut că

cei neprihăniţi și înţelepţi, și faptele lor, sunt în mâna lui

Dumnezeu, atât dragostea cât și ura. (Eclesiastul 9:1)

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)

Frica de Dumnezeu a fost și ea menţionată anterior:

    Am ajuns la cunoștinţa că tot ce face Dumnezeu

dăinuiește în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic

de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa

pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

    Căci, dacă este deșertăciune în mulţimea visurilor,

nu mai puţin este și în mulţimea vorbelor; de aceea,

teme-te de Dumnezeu. (Eclesiastul 5:7)

     Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n-o

lași din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din

toate acestea. (Eclesiastul 7:18)

     Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul

și stăruiește multă vreme în el, eu știu că fericirea este

pentru cei ce se tem de Dumnezeu, și au frică de El. Dar

cel rău nu este fericit și nu-și va lungi zilele, întocmai ca

umbra, pentru că nu are frică de Dumnezeu. (Eclesiastul

8:12-13)

  Unitatea cărții este realizată și prin cadența refrenului de care

am amintit deja. El strecoară cpnținuutl uneia din concluziile

majore ale cărții și anume: Dumnezeu este în final Cel care poate

dărui fericirea chiar și aici pe pământ:

     Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, și bea-ţi

cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu

plăcere în ce faci tu acum. Hainele să-ţi fie albe, în orice

vreme, și untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap. Gustă

43


Daniel Brânzei

viaţa cu nevasta, pe care o iubești, în tot timpul vieţii tale

deșerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această

vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în

mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. (Eclesiastul

9:7-9)

    Deși nu pare la prima vedere, fericirea „casnică“ pe care ne

sfătuiește Solomon să o gustăm este un element pertinent veșniciei

din tema cărţii. Familia este singura „instituţie“ umană care ne-a

rămas dinainte de căderea lui Adam și Eva în păcat! Dintre toate

lucrurile de pe pământ, singurul perimetru în care viaţa poate să

mai fie „ca în cer“ este universul familiei. Nu degeaba se spune că

ea poate și trebuie să fie „un colţ de rai“! Expresia „căci de mult a

găsit Dumnezeu plăcere în ce faci tu acum“ subliniază că omul

a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și fericirea

copiei (omul) oglindește felul de a fi al „originalului“ (Creatorul).

Nu ne putem împlini decât atunci când vedem viaţa din punctul

lui Dumnezeu de vedere și facem lucruri pe care El însuși le-ar face,

dacă ar fi în locul nostru.

     Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om. (Eclesiastul 12:13)

    Cea mai bună definiţie pe care am găsit-o până acum pentru

„voia lui Dumnezeu“ este aceasta: „Voia lui Dumnezeu este ceea ce

am face și noi înșine de bună voie și cu tot entuziasmul, dacă am

cunoaște toate amănuntele“.

    Nu vi s-a întâmplat niciodată să vedeţi a doua zi că ceea ce aţi

făcut ieri n-a fost chiar așa de bine? Nu vi s-a întâmplat să aflaţi

ceva care să vă dea peste cap toate aprecierile din ziua de ieri? N-aţi

spus niciodată: „Dacă aș fi știut asta ieri, altfel aș fi procedat!“?

Cum nu cunoaștem încă „toate detaliile“, trebuie deocamdată „să

ascultăm de poruncile Lui“, pentru că numai El cunoaște realitatea

totală și absolută. La Marea Judecată de Apoi, „orice genunchi se

va pleca înaintea Lui“ când Dumnezeu va explica omenirii „toate

amănuntele“, până și cei păcătoși Îi vor da dreptate lui Dumnezeu:

44


Eclesiastul - chemarea veşniciei

     Şi pentru ei a prorocit Enoh, al șaptelea patriarh de

la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de

mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor,

și să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele

nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate

cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui

acești păcătoși nelegiuiţi.“ (Iuda 14-15)

     ... pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea

după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru

aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă

netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi. (Faptele

     Fiindcă este scris: „Pe viaţa Mea Mă jur, zice

Domnul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea și

orice limbă Îi va da slavă lui Dumnezeu.“ (Romani 14:11)

Apostolilor 17:31)

    Departe de a fi haotică, cartea Eclesiastul are un plan consistent și

coerent, pe care nu trebuie nici să-l ignorăm și nici să-l „îmbunătăţim“

cu schiţele noastre. Curgerea ideilor este logică și metodică.

Argumentarea este nu numai bine condusă, completată și concluzivă,

dar se bucură și de un evident caracter progresiv. Există împărţiri bine

delimitate, puncte de trecere de la o temă la alta și se urmărește un fir

deductiv care ne umple de admiraţie pentru geniul cu care ideile au

fost așternute pe hârtie de Solomon.

    Considerând aceste elemente care dau unitate întregii cărţi,

am greși (cum au greșit mulţi și adesea) dacă am vedea în cartea

Eclesiastul numai o „colecţie“ de filosofii omenești falimentare.

Cartea are dreptul, la fel ca toate celelalte din colecţia Bibliei, să-și

îndreptăţească caracterul „inspirat“. Ea poate sta lângă oricare

din cele în care există expresia „așa vorbește Domnul“! Solomon

mărturisește preocuparea lui de a studia înţelepciunea divină dăruită

de Dumnezeu oamenilor:

    Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat

și știinţa pe popor, a cercetat, a adâncit și a întocmit

un mare număr de zicători. Eclesiastul a căutat să afle

45


Daniel Brânzei

cuvinte plăcute, și să scrie întocmai cuvintele adevărului.

(Eclesiastul 12:9-10)

   Finalul cărţii ne îndeamnă la aceasta atunci când ne spune că

până și fragmentele de căutări și jumătăţile de concluzii sunt dovada

iniţiativelor pe care le are Dumnezeu în viaţa oamenilor:

     Cuvintele înţelepţilor sunt ca niște bolduri; și,

strânse la un loc, sunt ca niște cuie bătute, date de un

singur stăpân. (Eclesiastul 12:11)

   Eclesiastul este o carte „inspirată“ de Dumnezeu, nu sensul că

tot ce este scris în ea este părerea lui Dumnezeu, ci că autorul ei a

fost „inspirat“ de Dumnezeu să scrie tot ce se găsește acolo.

   Pentru că Solomon spreferă să se numească „predicatorul“,

am ales și noi să numim „strofele“ discursului său „puncte“ de

predică. Avem deci de a face cu o introducere, cu patru puncte și

cu o încheiere. Raţionamentul pe care ni-l propune Eclesiastul este

următorul:

(1) Dumnezeu are o lume veșnică,

(2) Dumnezeu are daruri așezate în

(3) rânduielile unui anumit plan în care

(4) El ne vorbește și

(5) ne pregătește pentru ca la

(6) întâlnirea finală să ne fie bine.

   Solomon vrea și el să ne pregătească pentru marea întâlnire

din ziua judecăţii de apoi. El își folosește experienţa proprie și

experienţele altora pentru a ne arăta că, fără perspectiva veșniciei,

viaţa este lipsită de valoare, de sens, de viitor, de împlinire, de

certitudine. Singura explicaţie a acestei situaţii este că suntem făcuţi

de Dumnezeu pentru o altă existenţă, care ne cheamă din veșnicie

și pentru care trebuie să ne pregătim aici.

   În procesul acestei pregătiri, Eclesiastul ne dovedește rând pe

rând că viaţa este o enigmă (1:1-11), viaţa este o farsă (1:12-5:20),

viaţa este o investiţie (6:1-12:8) și viaţa este un examen (12:9-14).

46


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Un tabel, o reprezentare grafică, are avantajul că poate fi reţinut

mai ușor în memoria noastră vizuală. Ţinând seama de tot și de

toate cele spuse până acum, vă propun să ilustrăm cartea Eclesiastul

în tabelul următor. El va conzine informaţii despre secțiunile cărţii,

despre împărţirea textului ei, despre diferitele ei teme, despre

autorul ei și despre data la care și-a scris el cartea:

Schiţa

INTRODUCERE

PUNCTUL #1

PUNCTUL #2

PUNCTUL #3

PUNCTUL #4

ÎNCHEIERE

Zădărnicia eforturilorşi înfăptuirilor umane

Certitudinea morţii,incertitudinea vieţii

 Insuficienţa

materialismului

Text

Tema

1:11:11

1:12 2:26

3:1 5:20

6:1 8:15

8:16 12:8

12:914

Viaţa ca o

 enigmă

Lipsa de

valoare

Viaţa ca o

  farsă

Lipsa de

  sens

Lipsa de

 viitor

Viaţa ca o

investiţie

Lipsa de

împlinire

 Lipsa de

certitudine

 Viaţa ca

un examen

Chemarea

 veşniciei

Ce?

De ce?

Dumnezeu

           Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeu

are o lume

           are daruri are un plan ne vorbeşte ne pregăteşte ne întâlneşte

  veşnică

„DEŞERTĂCIUNEA VIEŢII“ vs. „TEAMA DE DUMNEZEU“

Unde?

Cine?

Când?

Ierusalim

Solomon la bătrâneţe

În zilele împăratului Solomon (secolul X î.Ch.)

Care este “cheia“ cărţii Eclesiastul

   Consideraţi rândurile care urmează un comentariu la „Epilogul

Eclesiastului“. În simetriile Bibliei, cartea Eclesiastul este perechea

cărţii lui Iov în rândul cărţilor poetico-didactice. Ca și Iov, cartea

Eclesiastului trebuie întoarsă invers pentru a putea fi înţeleasă și

47

Aflarea sensului

     vieţii

Problema vieţii

  şi a morţii

sensului vieţii

Împărţirea

  cărţii

Căutarea


Daniel Brânzei

citită de la sfârșit către început. Ea este ca banana care trebuie cojită

de la coadă spre vârf, ca peștele care trebuie curăţit de la coadă și ca

scrisul evreiesc care se citește „invers“.

    Dacă în cartea lui Iov în epilog găseam părerea lui Dumnezeu

despre eroii cărţii și despre părerile lor, în Eclesiastul găsim la sfârșit

concluzia care ne dă cheia cărţii:

     Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice

faptă la judecată și judecata aceasta se va face cu privire la

tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13-14)

    Spre deosebire de cartea lui Iov care este un compendiu de

religie, Eclesiastul este un compendiu de filosofie. Iov ne pune

la dispoziţie categorii generale în care se pot împărţi sistemele

religioase. Eclesiastul enumeră categorii generale de sisteme

filosofice. Iov ne arată cum îl văd oamenii pe Dumnezeu și cum pot

explica ei legătura cu El. Eclesiastul ne arată câteva feluri în care pot

înţelege oamenii viaţa, scopul și sensul ei.

    Există posibilitatea ca cititorii cărţii Eclesiastul să plece pe o

pistă falsă și să creadă că mesajul cărţii este înscris în expresia:

    Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este

deșertăciune și goană după vânt! (Eclesiastul 1:14)

   Nu este însă așa! Textul acesta este o constatare, nu o concluzie,

un diagnostic, nu un tratament! Este o mare deosebire între o

constatare și o concluzie. Cea dintâi este rezultatul cercetărilor, cea

de a doua este izvorul unor acţiuni noi care rezolvă situaţia asupra

căreia a fost făcută observaţia. Cartea Eclesiastul nu conţine doar

tragedia condiţiei umane „sub soare“, ci și tranziţia spre ieșirea din

impas prin intrarea în sfera armoniei cu Creatorul etern.

   Fiecare carte trebuie citită și înţeleasă având în minte ideea

cu care a scris-o autorul ei și respectând planul după care a fost

ea alcătuită. Privind în ansamblu la această carte, este evident că

Solomon a vrut să facă o demonstraţie despre zădărnicia căutării

sensului vieţii în atitudinile greșite faţă de elementele ei și a așezat

48


Eclesiastul - chemarea veşniciei

ideea principală a cărţii drept concluzia inevitabilă a tuturor acestor

căutări: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om“. Este un alt fel de a zice că „viaţa n-are sens

în ea însăși și în evenimentele ei, dar capătă sens deîndată ce Îl iei

în calculele tale pe Dumnezeu Creatorul, sursa, suportul și scopul

tuturor lucrurilor.

Care este mesajul cărţii Eclesiastul

    Eclesiastul are un mesaj pentru toţi însetaţii după eternitate. Iar

aceștia nu sunt puţini la număr. Istoria turnului Babel din Biblie ne

spune că toţi oamenii care sunt împrăștiaţi astăzi pe toată suprafaţa

pământului au fost odinioară un singur popor, cu o singură limbă

și cu o cultură comună. Este normal să găsim în mai toate scrierile

lor străvechi noţiuni comune despre începutul istoriei. Evreii

împărtășesc elemente identice cu toţi „verișorii“ lor din jurul lumii,

iar Dumnezeu nu este doar Creatorul evreilor, El este Dumnezeul

întregului pământ!

    Don Richardson a publicat în 1984 o carte cu titlul:

„Cu eternitatea în inimile lor“ (Regal Books, ISBN-13:

978-0830709250). Prima parte a cărţii documentează foarte

convingător că Elohim, Dumnezeu, S-a revelat pe Sine în diverse

culturi religioase din Africa până în sud estul Asiei și din India

până în America de Sud cu mult înainte ca misionarii creștini din

Orientul mijlociu și Europa să ajungă pe acolo. Cine au fost „magii

din răsărit“ veniţi să se închine „împăratului Iudeilor, cel de curând

născut“? Cine a fost acel enigmatic Melhisedec din Geneza? Cum

de era socrul lui Moise, preotul din Madian, „preot al Dumnezeului

cel viu“? Cum de știa Balaam în Mesopotamia cum să vorbească cu

Dumnezeu? Aceste dovezi incontestabile confirmă că „Dumnezeu

a pus gândul veșniciei în inimile lor“ cum spune Solomon și

infirmă teoria că religia creștină este rezultatul unui proces spiritual

evolutiv al umanităţii.

    David Marshall, misionar în Nagasaki, Japonia, a scris în

recenzia făcută cărţii: „Teza lui Richardson este că Dumnezeu a

pregătit culturile lumii pentru Evanghelia Domnului Isus. Ideea

49


Daniel Brânzei

poate părea bizară la început, dar eu i-am găsit confirmarea la cel

puţin trei nivele. Mai întâi, scriptural, aceeași convingere o găsim

și în unele texte din Noul Testament. De exemplu, Domnul Isus

spune că n-a venit ca să distrugă, ci ca să împlinească tiparele

profetice străvechi. Apostolul Pavel vorbește despre «legea lui

Dumnezeu» înscrisă în inimile oamenilor prin creaţie:

     Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire

lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt

singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în

inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisesc

cugetul lor și gândurile lor care sau se învinovăţesc, sau se

dezvinovăţesc între ele. Şi faptul acesta se va vedea în ziua

când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin

Isus Christos, lucrurile ascunse ale oamenilor. (Romani

2:14-16)

   Aceasta a fost baza comună pe care și-au clădit evanghelizările

atât Pavel, cât și Ioan:

     Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului, și

a zis: «Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc

foarte religioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră

și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi,

am descoperit chiar și un altar, pe care este scris: “Unui

Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi cinstiţi,

fără să cunoașteţi, aceea vă vestesc eu.“ (Faptele Apostolilor

17:22-23)

     La început era Cuvântul («Logosul» atât de

caracteristic lui Socrates și Platon) și Cuvântul era cu

Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început

cu Dumnezeu... Şi Cuvântul S-a făcut trup și a locuit

printre noi, plin de har și de adevăr. Şi noi am privit slava

Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

(Ioan 1:1-2, 14)

   Apoi, istoric, apologeţii creștini au folosit și ei aceeași strategie.

Augustin, de exemplu, în lucrarea sa „Cetatea lui Dumnezeu“, scrie

că Isus Christos a fost predicat în biserica primelor secole drept cea

50


Eclesiastul - chemarea veşniciei

mai certă împlinirea elementelor din cultura Greco-Romană. Am

putea spune împreună cu el că metoda aceasta explică «Cum a fost

cucerit vestul», ca și estul de altfel (aluzie la celebrul film american

«How the West was won»). Creștinismul nu este o „religie

europeană“, ci o veste bună trimisă întregii planete.

    Al treilea nivel de confirmare este cel psihologic și vine chiar

din gura unor așa numiţi «sceptici». Umanistul Huston Smith

susţine că «dacă Dumnezeul creștin este un Dumnezeu al dragostei,

atunci ar fi de neconceput că El nu s-a făcut cunoscut și celorlalţi

copiii ai Săi din restul umanităţii.» Budistul Thich Naht Hanh

este de acord: «Împărtășirea credinţei cu alţii nu presupune ca

aceștia să-și abandoneze propriile rădăcini spirituale... Oameni nu

pot fi fericiţi dacă sunt dezrădăcinaţi...» Amândoi oameni au, în

limitele lor, dreptate, dar Richardson demonstrează tocmai că aceste

„rădăcini străvechi» sunt dovezi că Dumnezeul cel adevărat s-a

făcut cunoscut «tuturor copiilor Săi», plantând o sămânţă pentru

Evanghelie în fiecare cultură. Astăzi, când îi chemăm pe oameni la

Christos, noi îi chemăm la cele mai profunde adevăruri religioase

din propria lor cultură.“

    David Marshall continuă: „Îmi amintesc de prima mea vizită

la Templul cerului din Beijing, China, acum 16 ani. Cine era acest

„cer» căruia i se închinau chinezii? De ce venea împăratul Chinei

la templu numai o singură dată pe an, ca Marele Preot din Israel, ca

să aducă jertfe pentru păcatele poporului? Stând acolo, în cel mai

sacru loc din China, am auzit parcă o voce vorbindu-mi în inima

mea: «Tu crezi că Eu am venit pentru prima dată în China odată

cu misionarii? Nu. Eu am fost aici dintotdeauna. Eu am făcut

China!»

    Anii petrecuţi de mine în mijlocul chinezilor mi-au confirmat

teza lui Richardson. Triburile din provinciile de sud ale ţării, ca și

Taivanul și întreaga Polinezie mi-au pus la îndemână nenumărate

exemple. Mai târziu, am scris eu însumi o carte cu titlul: «Christos

este împlinirea culturii chineze». Am distribuit lucrarea în ţările

Asiei și cititorii mi-au trimis înapoi alte nenumărate exemple.

51


Daniel Brânzei

    «Cu eternitatea în inimile lor» a avut o influenţă extraordinară

asupra misionarilor din toată lumea. Dacă preferaţi un studiu

mai academic de o mare valoare teoretică vă recomand să citiţi

«Everlasting Man and Orthodoxy» (Omul etern și adevărata

credinţă) de Chesterton. «Analogiile mântuirii» reprezintă

deasemenea o temă latentă în multe din lucrările lui C.S.Lewis:

«Surprised by Joy» (Surprins de fericire), «Mere Christianity»

(Creștinismul redus la esenţe), «Pilgrims Regress» (Decadenţa

pelerinului), și cea mai surprinzătoare din toate «Till We Have

Faces» (Până ce ne vom vedea așa cum suntem).“

    Oriunde ar fi el, omul simte chemarea eternităţii. Solomon, cel

mai genial dintre cei care au trăit vreodată, se întreabă în ce fel îl

poate ajuta experienţa vieţii acesteia să intre mai bogat în viaţa

viitoare; care sunt lucrurile pe care le poate lua cu el „dincolo“. Ca

orice bun evreu, dar și ca reprezentant al omenirii în ansamblul ei,

Solomon caută să răspundă la întrebarea:

     Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub

soare? (Eclesiastul 1:3)

    Care sunt căile prin care încearcă Solomon să răspundă la această

întrebare? Dacă prin epistemologie înţelegem o teoria cunoașterii,

o ramură a filozofiei care se ocupă cu originile, natura și scopurile

cunoașterii, trebuie să ne punem întrebarea: Care sunt metodele

prin care „explorează“ Solomon realitatea? Epistemologia are

la bază două întrebări: Ce este cunoașterea?, Cum este posibilă

cunoașterea? Cuvântul epistemologie derivă din două cuvinte

grecești: episteme, care înseamnă „cunoaștere“ și logos care

înseamnă „studiu al“ sau „teorie a“.

    Metodele folosite de Solomon pentru a ajunge la concluziile

din cartea Eclesiastul sunt: experienţa personală (capitolul 2),

observarea lucrurilor din jur (capitolele 3-7), tradiţia înţelepţilor

(capitolul 8) și confruntarea cu adevărurile fundamentale ale

existenţei (capitolul 9). Mesajul cărţii este așezat în concluziile la

care ajunge Solomon în capitolele 10-12.

    Spovedania lui Solomon trebuie înţeleasă în succesiunea celor

trei timpuri în care au avut loc cele povestite: trecut, prezent și

52


Eclesiastul - chemarea veşniciei

viitor. Incursiunile lui în viaţă sunt întotdeauna la timpul trecut,

concluziile sunt trase la timpul prezent, iar motivaţiile acestor

concluzii sunt la viitor. În felul acesta, anumite expresii care sunt

în conflict flagrant cu restul contextului biblic apar exact ceea ce

sunt, aberaţii pe care Solomon însuși le-a experimentat, faze trecute

din evoluţia sa personală, rateuri filosofice pe care le-a depășit între

timp, soluţii pe care acum le dezavuează și nu le mai recomandă

nimănui. Solomon povestește incursiuni în care a fost sincer, dar

sincer greșit, lucruri care i s-au părut așa, dar pe care acum nu le mai

crede, iluzii trecătoare și cugetări chinuitoare care i-au marcat viaţa

la un moment de impas rezolvat apoi în mod favorabil.

    Iată un exemplu. O cunoaștere parţială și o concluzie falsă care

l-a copleșit în trecut:

     Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai

pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu, și ei înșiși

să vadă că nu sunt decât niște dobitoace. Căci soarta

omului și a dobitocului este aceeași: aceeași soartă au

amândoi; cum moare unul, așa moare și celălalt, toţi au

aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc;

căci totul este deșertăciune. Toate merg la un loc; toate

au fost făcute din ţărână, și toate se întorc în ţărână. Cine

știe dacă suflarea omului se suie în sus, și dacă suflarea

dobitocului se coboară în jos în pământ? (Eclesiastul

3:18-21)

   O rezolvare la care a ajuns între timp și pe care o împărtășește în

prezent tuturor:

     Dar adu-ţi aminte (acum) de Făcătorul tău ... până

nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, și până nu

se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. (Eclesiastul

12:1,7)

Un viitor care trebuie să ne motiveze viaţa prezentă:

      Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și

judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,

fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)

53


Daniel Brânzei

    Cititorul care nu-și dă seama de această succesiune de timpuri

verbale ale spovedaniei va ajunge să creadă sau că Solomon se

contrazice singur sau ca această carte este o culegere de petece scrise

de alţi autori și cusute cu ... aţă albă. Structura aceasta, un trecut cu

concluzii temporare false, un prezent cu concluzii schimbate din

pricina unui viitor care schimbă întreaga perspectivă nu este străină

spiritului Bibliei și nici unică. De fapt, ea ilustrează pașii pocăinţei

și este esenţa mesajului biblic. Structura este extrem de clară în

psalmul 73:

    Trecut cu concluzii false:

      Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima

curată. Totuși, era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi

alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi,

când vedeam fericirea celor răi.

      Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte,

și trupul le este încărcat de grăsime. N-au parte de

suferinţele omenești, și nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.

De aceea mândria le slujește ca salbă, și asuprirea este

haina care-i învelește. Li se bulbucă ochii de grăsime și au

mai mult decât le-ar dori inima. Râd și vorbesc cu răutate

de asuprire: vorbesc de sus, își înalţă gura până la ceruri

și limba le cutreieră pământul. De aceea aleargă lumea

la ei, înghite apă din plin, și zice: „Ce ar putea să știe

Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?“

      Așa sunt cei răi: totdeauna fericiţi și își măresc

bogăţiile. Degeaba dar mi-am curăţit eu inima și mi-am

spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit,

și în toate dimineţile sunt pedepsit. (Psalmul 73: 1-14)

Prezent cu convingeri schimbate:

     M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar

zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul

locaș al lui Dumnezeu, și am luat seama la soarta de la

urmă a celor răi. Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, și-i

arunci în prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt

pierduţi, prăpădiţi printr-un sfârșit năprasnic. Ca un vis

54


Eclesiastul - chemarea veşniciei

la deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea

Ta! Când mi se amăra inima, și mă simţeam străpuns

în măruntaie, eram prost și fără judecată, eram ca un

dobitoc înaintea Ta. (Psalmul 73:16-21)

Viitor care clarifică și schimbă convingeri:

    Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de

mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei

primi în slavă. (Eclesiastul 73:23)

    Aceeași succesiune, trecut greșit, prezent schimbat, viitor

motivator se găsește și în cartea lui Iov și în Psalmul 32.

    Deși pare plină de contraziceri și neclarităţi, cartea Eclesiastului

are un mesaj clar care poate fi rezumat în trei afirmaţii:

    (1) Când observi viaţa umană cu ciclurile ei aparent lipsite de

semnificaţie (Eclesiastul 1:4-11) și cu paradoxurile ei inexplicabile

(4:1; 7:15; 8:8), ajungi neapărat la convingerea că totul este lipsit

de sens și de semnificaţie. Este imposibil să găsești în toate măcar un

singur postulat în jurul căruia să-ţi organizezi existenţa.

    (2) Cu toate acestea, îţi dai seama că este bine ca viaţa să

fie trăită din plin, căci este un dar pe care ţi l-a făcut Dumnezeu

(3:12-13; 3:22; 5:18-19; 8:15; 9:7-9), numai că trebuie să trăiești

cu grijă știind că ...

    (3) Vei da socoteală Făcătorului tău în ziua în care te va chema la

judecată (3:16-17; 12:14). La o privire finală, viaţa este un examen

pe care trebuie să-l luăm pentru reintegrarea noastră în eternitate.

55


Daniel Brânzei

56


Eclesiastul - chemarea veşniciei

3.

Dicţionar de termeni

    Foarte mulţi creștini, chiar predicatori, se feresc de Eclesiastul.

Este una din cărţile mai puţin înţelese, nu numai din cauza

diferenţei de nivel intelectual dintre cel care a scris-o și cei care o

citesc, dar și din cauza lipsei de înţelegere a terminologiei folosite

de Solomon.

    Comunicarea este deficitară dacă oamenii folosesc aceleași

cuvinte, dar cu semnificaţii diferite. Ştiinţa care se ocupă cu sensul

cuvintelor se numește „semantică“ și trebuie stăpânită bine de cei

care vor să înţeleagă și să se facă înţeleși. Fratele Emil Jiva, un teolog

din Arad, obișnuia să spună ori de câte ori se isca o neînţelegere

între cei care făceau studiu biblic împreună: „Mai întâi, fraţilor,

trebuie să lămurim termenii discuţiei“. Același lucru trebuie să-l

facem și noi înainte de a studia cartea Eclesiastul. De când a fost ea

scrisă și până astăzi s-au scurs mai bine de trei mii de ani. Nu mai

vorbim ca oamenii de atunci și nu mai folosim aceleași expresii ca

ei. În plus, originalul în care a scris a fost tradus de oameni care au

trăit și ei în alte vremuri decât cele de astăzi. Pentru a evita confuzii

și interpretări greșite, este recomandabil să ne punem de acord

asupra sensului unor cuvinte și expresii folosite de Solomon în

cartea sa.

57


Daniel Brânzei

Lucruri de sub soare

    Expresia este folosită de douăzeci și nouă de ori în cartea

Eclesiastul (1:9, 14; 2:11, 17, 19, 20, 22; 3:16; 4:1, 3, 7, 15; 5:13,

18; 16:1, 5, 12; 8:9, 15, 17; 9:3, 6, 9, 11, 13; 10:5).

    Ea identifică perspectiva umană asupra vieţii, punctul de vedere

al omului natural, lipsit de transcendenţă, adică de legătura cu ceea

ce este „dincolo“ de lumea materială.

    Un derivat al ei este expresia „de sub ceruri“ (Eclesiastul 1:13;

2:3; 3:1).

Câştig

    Termenul ebraic este „Yitron“ și este folosit de zece ori în textul

cărţii (Eclesiastul 1:3; 2:11, 13 (folos), 3:9; 5:9, 16; 7:12 (folos);

10:10, 11). Termenul nu apare nicăieri în altă parte a Vechiului

Testament, iar semnificaţia lui fundamentală este „ceea ce-ţi

rămâne, ceea ce este durabil“. Mai poate fi tradus și prin „surplus“,

„avantaj“, „afacere bună“, „profit“. Este antonimul „deșertăciunii“,

tot așa cum în limba evreilor din România „ghișeft“ este opusul

lui „pagubă“. Tradusă în terminologia contemporană, întrebarea

fundamentală ridicată de Solomon în cartea sa este: „În labirintul

de probleme și paradoxuri ale vieţii, de ce se merită să trăiești? Ce

câștig putem avea din viață? Cu ce rămâneam în mână la sfârșitul

ei?“

Muncă

    Textul folosește cel puţin zece sinonime pentru a identifica

această activitate. Termenul original este „amal“ și este folosit

de douăzeci și trei de ori în Eclesiastul. Munca nu este doar o

activitate, ci denumește „o trudă istovitoare cu un rezultat incert

și insuficient“. Expresia implică aspectele neplăcute ale suferinţei,

mizeriei, nemulţumirii și disperării. Munca în sensul acesta este

conţinutul blestemului rostit de Dumnezeu asupra lui Adam:

58


Eclesiastul - chemarea veşniciei

      Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, și ai

mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu

mănânci deloc din el“, blestemat este acum pământul din

pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate

zilele vieţii tale; spini și pălămidă să-ţi dea, și să mănânci

iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci

pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost

luat; căci ţărână ești, și în ţărână te vei întoarce. (Genesa

Moise explică semnificaţia acestui cuvânt în două locuri:

    Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor

noștri. Domnul ne-a auzit glasul, și a văzut asuprirea,

chinurile și necazurile noastre (Deuteronomul 26:7).

    Anii vieţii noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar,

pentru cei mai tari, la optzeci de ani; și lucrul cu care

se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și

durere, căci trece iute, și noi zburăm (Psalmul 90:10).

3:17-19)

Om

    Numirea aceasta („adamah“ în ebraică) ca identificare a

întregii umanităţi în experienţele trăite „sub soare“ este folosită de

Solomon de patruzecișinouă de ori în Eclesiastul.

    Este cuvântul ales de Dumnezeu la creaţie (Genesa 1:26;

2:7, 19). Sigur, omul a fost creat prin „suflarea lui Dumnezeu“

asupra pumnului de ţărână, dar Solomon preferă să folosească în

demonstraţia lui apartenenţa omului la lumea de acum:

     Ce este omul, se cunoaște după numele care i s-a

dat de mult: se știe că este din pământ, și nu poate să se

judece cu cel ce este mai tare decât el.

(Eclesiastul 6:10; vezi și 3:18-21; 12:7)

   Alte definiţii metaforice sau simbolice pentru om sunt: „ca

peștii prinși în mreaja nimicitoare și ca păsările prinse în laţ“

(Eclesiastul 9:12).

59


Daniel Brânzei

   Despre limitările omului în existenţa lui „de sub soare“,

Solomon ne spune:

     Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub

soare? (Eclesiastul 1:3; 2:22)

    (Dumnezeu) a pus în inima lor chiar și gândul

veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început

până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.

(Eclesiastul 3:11)

     Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași:

aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și

celălalt, toţi au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic

pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. (Eclesiastul 3:19)

      Iată ce am văzut: este bine și frumos ca omul să

mănânce și să bea, și să trăiască bine în mijlocul muncii

lui, cu care se trudește sub soare toate zilele vieţii lui, pe

care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.

(Eclesiastul 5:18; 7:14)

     Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri,

și n-are nici o putere peste ziua morţii. (Eclesiastul 8:8)

    Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și să

mă uit cu băgare de seamă la truda pe care și-o dă omul

pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici

noapte. (Eclesiastul 8:16)

     ...am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am

văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;

oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; și

chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu

poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)

      Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul

nu știe ce se va întâmpla, și cine-i va spune ce va fi după

el? (Eclesiastul 10:14)

     ...căci omul merge spre casa lui cea veșnică și

bocitorii cutreieră uliţele. (Eclesiastul 12:5)

60


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Înţelepciune, nebunie şi prostie

   Solomon mărturisește de două ori că preocupările lui au fost

îndreptate asupra a trei subiecte distincte: înţelepciunea, prostia și

nebunia:

    „Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, și să

cunosc prostia și nebunia.“ (Eclesiastul 1:17)

     „M-am apucat și am cercetat toate lucrurile, cu

gând să înţeleg, să adâncesc, și să caut înţelepciunea și

rostul lucrurilor, și să pricep nebunia răutăţii și rătăcirea

prostiei“ (Eclesiastul 7:25).

     De mai multe ori, nebunia și înţelepciunea sunt

prezentate antitetic (Eclesiastul 1:3; 2:3, 13).

   Care este pentru Solomon sensul acestor cuvinte?

   „Înţelepciunea“ este definită ca vieţuirea după poruncile lui

Dumnezeu, alinierea vieţii cu voia eternă a lui Dumnezeu, punerea

adevărului primit de minte în practica înfăptuirilor zilnice.

   „Nebunia“ este pentru Solomon împotrivirea conștientă

și deliberată faţă de voia lui Dumnezeu, abandonarea raţiunii

sănătoase în favoarea derivei dictate de poftele și sentimentele firii

pământești.

   „Prostia“ este ignoranţa faţă de voia lui Dumnezeu. Ea poate

fi nevinovată sau premeditată, printr-o blocare răutăcioasă faţă

de adevărul revelat. Există deci o prostie nevinovată, pe care am

putea-o numi și naivitate, ignoranță și o prostie vinovată, născută

din șiretenie și șmecherie.

Deşertăciune

   „O deșertăciune a deșertăciunilor. Totul este deșertăciune“

(Eclesiastul 1:2). Avem de-a face cu o formă de superlativ specifică

limbilor semitice. Ca și în „Cântarea cântărilor“ sau în „Sfânta

61


Daniel Brânzei

sfintelor“, printr-o astfel de repetiție, un termen este amplificat la

valoarea lui maximă.

    Ar fi însă greșit să credem că Solomon aplică acest calificativ

întregului univers. „Deșertăciunea“ este un calificativ aplicat numai

și numai îndeletnicirilor prin care omul, exilat departe de veșnicie,

încearcă să-și găsească un sens și o împlinire „acum și aici“.

    Parafrazându-l pe apostolul Pavel „cine este acasă în lumea de

acum, pribegește departe de Domnul“, dar cine nu se poate simţi

„ca acasă“ aici, mărturisește că simte chemarea veșniciei răsunând

puternic în inima lui (2 Corinteni 5:1-10).

    „Deșertăciunea“ despre care vorbește Solomon nu este totuna

cu conceptul nostru de negativism și pesimism. În limba română,

„deșertăciunea“ este un derivat al substantivului „deșert“, care

identifică o suprafaţă pustie, lipsită de viaţă vegetală și impracticabil

pentru agricultură. În ebraică, termenul „hebel“, tradus la noi prin

„deșertăciune“ poate lua sensuri diferite în funcţie de contextul

în care este așezat. El poate fi tradus prin „goliciune totală, abur

vremelnic, absurditate, zădărnicie“.

    Când apare în cartea lui Solomon „deșertăciunea“ nu denumește

lipsa de sens, ci mai degrabă ceva „instabil“ și „foarte trecător“.

Există în text două metafore extraordinare. Una este a omului care

vrea să prindă vântul în pumni:

    Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este

deșertăciune și goană după vânt! (Eclesiastul 1:14)

Iar a doua este a omului care trăiește ca o umbră:

     Căci cine știe ce este bine pentru om în viaţă, în

toate zilele vieţii lui de vieţuire deșartă, pe care le petrece

ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el

sub soare? (Eclesiastul 6:12)

    Socrate, și după el Platon, au propus metafora peșterii în care

omul trăiește într-o lume a umbrelor, ca opus al lumii realităţilor

eterne. Solomon merge mult mai departe decât cei doi filosofi și

este mult mai la obiect. El spune că omul însuși este doar o umbră

62


Eclesiastul - chemarea veşniciei

a unei realități care ar fi putut să fie. Iată deci un alt titlu potrivit

pentru această carte: „Viaţa ca o umbră“ ...

   Conceptul nu este cu totul străin Bibliei. Numele unuia dintre

primii doi copii ai lui Adam și Eva a fost „Abel“ (vapor, abur,

respirație, care se ridică). El a fost primul om ucis din istorie, o

umbră a ceea ce ar fi putut deveni, o respirație scurtă, un abur care

apare puțin și apoi dispare ridicând-se spre cer.

   Iacov reia această temă în epistola sa, atunci când scrie:

     Ascultaţi, acum, voi cari ziceţi: ,,Astăzi sau mîne ne

vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face

negustorie, și vom cîștiga!“ Şi nu știţi ce va aduce ziua de

mîne! Căci ce este viaţa voastră? Nu sînteţi decît un abur,

care se arată puţintel, și apoi piere (Iacov 4:13-14).

   În textul din Eclesiastul 6:12, „hebel“ ar trebui tradus astfel mai

degrabă prin „lipsit de sens, golit de semnificaţie:

     Căci cine știe ce este bine pentru om în viaţă, în

toate zilele vieţii lui de vieţuire deşartă, pe care le petrece

ca o umbră? Şi cine poate să spună omului ce va fi după el

sub soare?

   În Eclesiastul 8:14, „hebel“ poate fi tradus prin „inechitate, lipsă

de dreptate“:

     Este o deșertăciune care se petrece pe pământ: și

anume, sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca și

celor răi care fac fapte rele, și sunt răi, cărora le merge ca și

celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că și aceasta

este o deșertăciune.

   Aceste diferite faţete ale „deșertăciunii“ sunt folosite pentru a

ne atrage atenţia asupra situaţiei caraghioase a omului și a lumii de

sub soare, ca sferă de activitate a lui.

Goană după vânt

    Expresia este un echivalent iudaic al „fetei morgana“, fenomenul

iluziilor care-i chinuiește și omoară pe călătorii deșertului. Nu

63


Daniel Brânzei

întâmplător, Solomon asociază metafora „goană după vânt“ cu

termenul „deșertăciune“ . Ea nu apare nicăieri în altă carte a Bibliei,

dar este folosită în Eclesiastul de nouă ori. De opt ori, expresia

apare imediat după constatarea „deșertăciunii lucrurilor“ (1:14;

2:11, 17, 26; 4:4,6; 6:9). Imaginea unui om care se ia la întrecere

cu vântul ilustrează zădărnicia eforturilor umane în contextul unei

vieți lipsite de sens. Când Solomon pune întrebarea: „Ce folos are

omul din toată truda pe care și-o dă sub soare?“ (Eclesiastul 1:3),

el atinge culmea proverbialului spirit practic evreiesc: „Ce ghișeft a

făcut?“

    În aceeași terminologie a vorbit și Domnul Isus despre viaţă și

semnificaţia ei eternă:

     Şi ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă

își pierde sufletul? (Marcu 8:36)

   În balanţa valorilor eterne, există câștiguri pământești care sunt

pierderi eterne și pierderi pământești care sunt câștiguri eterne.

Rău

    Termenul este folosit de treizeci și unu de ori în carte. Uneori

este tradus prin sinonimele lui „trudă“ (1:13; 4:8) și „nenorocire“

(7:14). Răul este opusul binelui și identifică o sumedenie de

lucruri: durere, necaz, circumstanţe nefavorabile și o stare de boală

sau de tristeţe.

Bucurie

   Eclesiastul este cartea bucuriilor cotidiene dăruite de

Dumnezeu. Cuvântul „bucurie“ și derivatele lui apare cel puţin de

șaptesprezece ori, ceea ce este remarcabil într-o carte așa de scurtă.

   În ciuda anomaliilor pe care le observă în lume și-n ciuda

absurdităţii unei existenţe atât de scurte și lipsite de semnificaţie,

Solomon nu este partizanul pesimismului sau al cinismului.

Realist în examinarea plăcerilor, Solomon își sfătuiește cititorii să

preţuiască prilejurile pe care li le oferă Dumnezeu pentru a gusta

64


Eclesiastul - chemarea veşniciei

bucuria (Eclesiastul 2:24; 3:12-15, 22; 5:18-20; 8:15; 9:7-10;

11:9-10).

    Bucuria, așa cum este definită ea de Solomon este o împlinire

interioară dependentă mai mult de atitudinea faţă de lucrurile pe

care le avem și de Dumnezeul care ni le-a dat, decât de cantitatea și

calitatea lor.

     Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, și bea-ţi

cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu

plăcere în ce faci tu acum. Hainele să-ţi fie albe, în orice

vreme, și untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap. Gustă

viaţa cu nevasta, pe care o iubești, în tot timpul vieţii tale

deșerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această

vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în

mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. (Eclesiastul

9:7-10)

   Bucuria trebuie însă dobândită în perimetrul unei ascultări

depline de poruncile lui Dumnezeu., altfel ea este doar o veselie

inconștientă de scurtă durată:

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cît ești tînăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima

ta, și depărtează răul din trupul tău; căci tinereţa și zorile

vieţii sînt trecătoare (Eclesiastul 11:9-10).

65


Daniel Brânzei

66


Eclesiastul - chemarea veşniciei

4. Eclesiastul, filosofia, Scriptura și

Dumnezeu

    Orice încercare de a-l încadra pe Solomon într-un curent

filosofic este sortită eșecului și asta din câteva motive foarte

întemeiate.

    Pentru început, Solomon a trăit în secolul X, cu mult înainte

de formarea curentelor filosofice cunoscute astăzi. Nu-l putem

deci „încadra“ în ceva care nu i-a fost contemporan. Solomon

a pre-datat fenomenul filosofic. Pe vremea lui, omenirea era, în

majoritatea manifestorilor ei, „teistă“. Singura împărţire posibilă

era între cei care se închinau adevăratului Dumnezeu și cei care

bâjbâiau prizonieri în mrejele idolatriei păgâne. Fenomenul

filosofic, așa cum este el cunoscut astăzi, este un produs la greciei

antice, al antichităţii romane și al vremurilor de după Evul Mediu

european.

    În al doilea rând, Solomon se declară el însuși împotriva unor

astfel de exerciţii ale minţii, numindu-le o „deșertăciune“ a gândirii

umane „de sub soare“.

    Am putea spune că geniul lui Solomon, cel mai înţelept dintre

oamenii care au trăit vreodată, a fost ca a anticipat și a anihilat

tendințele filosofice care i-au urmat. Cei care i-au citit cartea au

fost “vaccinaţi“ împotriva filosofiilor rezultate din căutările sterile

67


Daniel Brânzei

ale inteligenţei lipsite de călăuzirea revelaţiei. Același avertisment

împotriva pierderii vremii cu speculaţiile filosofice îl întâlnim și la

foarte eruditul Saul din Tars, devenit după convertire „apostolul

Pavel“:

    Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia

și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor, după

învăţăturile începătoare ale lumii, și nu după Christos.

(Coloseni 2:8)

    Dacă am amintit și vom mai aminti în acest comentariu al

Eclesiastului totuși unele sisteme filosofice am făcut-o nu pentru

a-l înţelege pe Solomon, ci pentru a ne ajuta să ne înţelegem pe

noi și să declarăm aceste sisteme filosofice drept ceea ce sunt ele

în viziunea lui Solomon: drumuri înfundate, incursiuni sterile din

care ne vom în toarce întotdeauna cu mâna goală.

    Există o mare diferență între felul în care-l percepe Solomon pe

Dumnezeu și felul în care-l percep filosofii lumii.

    Nietzsche a strigat retoric: „Unde este Dumnezeu?“ și tot el a

răspuns: „Am să-ţi spun unde e: De bună voie și cu bună știinţă, eu

și cu tine L-am omorât!“

    Jean Paul Sartre ne-a spus că nu putem vieţui cu un Dumnezeu

mort; fără El, viaţa își pierde orice fel de semnificaţie, căci „A fi om,

a spus el, înseamnă a năzui să ajungi asemenea lui Dumnezeu“. Fără

Dumnezeu, viața își pierde finalitatea și sensul.

    Sigmund Freud, în lucrarea „Civilizaţie și nemulţumire“, a

scris: „În absenţa lui Dumnezeu, omul a devenit a devenit un fel de

proteză a lui Dumnezeu.“

    Analizându-l pe Albert Camus, celebrul existenţialist,

filosoful Erich Heller notează: „Astfel el ajunge la două concluzii

concomitente, amândouă la fel de puternice: că nu există

Dumnezeu și că Dumnezeu trebuie să existe.“

    Deși par că repetă experiențele lui Solomon, acești filosofi sunt

total diferiți de el. Deosebirea dintre ei și el sunt așa de mari încât

concluziilelor lor sunt „mutual - exclusive“ sau „contrare“. Ei Îl

neagă pe Dumnezeu, Solomon Îl presimte dincolo de capacitatea

noastră de explorare, Judecător suveran al tuturor acțiunilor

68


Eclesiastul - chemarea veşniciei

noastre. Ei l-au transformat într-un concept abstract, Solomon Îl

așează ca persoană pe tronul universului , oprezenșă inevitabilă cu

care vom da ochii fiecare dintre noi.

     Francezii au făcut o revoluţie cu un slogan („liberte, egalite,

fraternite“) care pleda pentru o „fraternitate“ umană fără

„paternitatea“ lui Dumnezeu! Această „opţiune“ pentru eliminarea

lui Dumnezeu din viața lor i-a dezechilibrat interior. Umaniștii,

comuniștii și socialiștii au ajuns să se dorească „înfiaţi“ de tătucul

Stalin sau de tata Mao! Instinctiv, ei au căutat să refacă tiparului

originar prin forţarea imaginii conducătorului idolatrizat,

transformat invariabil în „părinte al naţiunii“.

     Gânditorii moderni nu-L pot găsi pe Dumnezeu. Solomon

este suficient de înţelept ca să-și dea seama că El este „deasupra

lucrurilor care se petrec sub soare“, sursa lor și scopul lor ultim. În

timp ce ei deplâng „moartea lui Dumnezeu“, Koheletul se bucură să

primească darurile Lui. Spre deosebire de ei, care au ajuns a-theos,

fără Dumnezeu, Solomon este credincios până în măduva oaselor.

Dumnezeul lui nu este un fel de „deus ex machina“, inventat

la sfârșitul cărții ca să răscumpere umanitatea din criza ei de

identitate. Pentru Solomon, finalul cărţii este o revenire la credinţa

dintâi. Dumnezeu a fost „presupoziţia“ cu care și-a început întreaga

aventură a cunoașterii.

     Filosofia, ca îndeletnicire speculativă a fost definită de cineva

drept o „încercare de a găsi cu ochii închiși într-o cameră întunecată

o pisică neagră care nici măcar nu este acolo“.

     În tradiţia ebraică, înţelepciunea este mult mai mult decât o

concepţie teoretică despre viață. Înţelepciunea ebraică este un anumit

stil de viaţă dobândit de acela care privește realitatea din punctul lui

Dumnezeu de vedere. Ea nu este rezultatul unor speculaţii sterile,

ci are întotdeauna legătură cu o revelație care așezată în conotaţii

practice. Înţelepciunea este un anumit fel de viaţă, un „modus

vivendi“ specific celor care se aliniază revelaţiei divine.

     Pentru occidentali, înţelepciunea este „capacitatea de a înţelege

adânc lucrurile“ (NODEX). Pentru evrei, înţelepciunea este

folosirea adevărului pentru propășirea personală. Înţelepciunea

69


Daniel Brânzei

biblică nu este ceva teoretic și abstract, ci o aplicare practică a

experienţei dobândite prin revelație, prin experienţă personală sau

primită de la alții. Vechiul Testament ne spune că au existat anumiţi

oameni care și-au consacrat întreaga viaţă pentru dobândirea și

răspândirea înţelepciunii. Aceștia au purtat numele de „hakam“,

(înţelepţi) și erau specializaţi în abilitatea de a formula tot felul de

planuri care să ducă la obţinerea scopurilor dorite.

   În Biblie, înţelepciunea nu este statică, ci dinamică. Cineva nu

trebuie să aibă înţelepciune, ci să se poarte cu înţelepciune. Orice

om care are bunăvoinţa să aplice adevărul divin la viaţa personală

va ajunge eventual să „umble în înţelepciune“. În Israel, „înţelepţii“

au constituit o clasă specială de oameni a căror activitate a mers în

paralel cu cea a preoţilor și profeţilor:

      Atunci ei au zis: „Veniţi, să urzim rele împotriva lui

Ieremia! Căci doar nu va pieri Legea din lipsă de preoţi,

nici sfatul din lipsă de înţelepţi, nici cuvântul din lipsă de

proroci.“ (Ieremia 18:18)

     Înţelepciunea trebuia învăţată mai întâi acasă, iar noţiunile de

„tată“ și „mamă“ erau sinonime cu aceea de „învăţător înţelept“.

Încă din cartea genezei, Biblia ne spune că Dumnezeu l-a făcut pe

Iosif un „tată“ pentru Faraon (Gen. 45:8), iar prorociţa Debora a

devenit în cartea Judecătorilor o „mamă“ pentru Israel ( Judecătorii

5:7).

     Uneori, înţelepciunea s-a manifestat în domeniul tehnicii, ca

în construcţii (Beţaleel, arhitectul cortului, a fost numit „înţelept“

în Exodul 31:3), în navigaţie („Locuitorii Sidonului și Arvadului

îţi erau vâslași, și cei mai înţelepţi din mijlocul tău Tirule, îţi erau

cârmaci“ - Ezechiel 27:8-9).

     Alteori, ni se spune că acei conducători care au contribuit

la bunăstarea generală au dovedit „înţelepciune“: Iosua

(Deuteronomul 34:9), David (2 Samuel 14:20) și Solomon (1

Împăraţi 3:9). Toţi aceștia au știut să înveţe din greșelile lor sau din

greșelile altora și au ajuns să aplice cu folos adevărul.

     Spre deosebire de ceea ce ne este scris în Biblie, în lumea

modernă, filosofia poate fi total divorţată de realitatea vieţii.

70


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Cineva poate avea convingeri „evoluţioniste“ și totuși să fie în

practică un om milos, care să nu urmărească neapărat „lupta pentru

supraviețuirea celui maiputernic“. Un altul poate fi „nihilist“ în

teorie, deși continuă să fie punctual la servici și creativ în compania

în care lucrează. Cineva poate fi „post-modernist“ în discuţii, dar în

familie poate practica etica creștină și morala biblică.

     Chiar și în așa zisul „creștinism cultural“, cineva poate

milita pentru sloganuri creștine, deși trăiește practic ca un

materialist convins și pasionat. Există o droaie de teleevangheliși

„multi-milionari“, care locuiesc în veritabile palate, au case de

vacanţă, merg cu mașinile cele mai scumpe, când nu zboară cu

avionul personal și se îmbracă cu haine de comandă care costă cât

salariul anual al enoriașului mediu din biserică.

     Solomon nu a fost un astfel de filosof ipocrit, iar căutările lui

n-au fost speculaţii teoretice. Împăratul lui Israel s-a aruncat cu

toată fiinţa înainte, dăruindu-se convingerilor lui de moment.

Cicatricile pe care le observăm ușor în cartea Eclesiastul mărturisesc

despre sinceritatea lui dezarmantă.

     Nicolae Iorga spunea că „taina existenţei umane nu este a trăi,

ci a ști pentru ce trăiești“. Marele gânditor român a intuit și el ceea

ce ne spune Eclesiastul. Înţelepciunea lui Solomon este practică

și urmărește profitul. Viaţa are sens numai în cazul în care este o

investiţie profitabilă. Dacă ţinem seama de acest aspect al filosofiei

de viaţă a lui Solomon, cartea Eclesiastul se poate împărţi organic,

așa cum am arptat deja, în patru teme majore cu secţiunile lor

caracteristice.

     Viaţa este o enigmă - este prima temă și de ea se ocupă, așa cum

am văzut deja, prologul cărţii (1:1 - 1:11).

     Viaţa este o farsă - este cea de a doua temă majoră a cărţii și este

ilustrată de două secţiuni care subliniază „lipsa de sens“ (1:12- -

2:26) și „lipsa de viitor“ (3:1 - 5:20).

     Viaţa este o investiţie - este cea de a treia temă a cărţii și este

ilustrată în secţiunile care îi arată „lipsa de împlinire“ (6:1 - 8:15) și

„lipsa de certitudine“ (8:16 12:8).

71


Daniel Brânzei

     Viaţa este un examen - este tema din epilogul cărţii în care

găsim din nou „chemarea veșniciei“ și responsabilitatea creaturii în

faţa Creatorului (12:9-14).

     Citită de la coadă la cap, cartea Eclesiastul ne prezintă viaţa doar

ca un „pasaj de trecere“, lipsit de sens în el însuși și acceptabil doar

prin funcția pe care o îndeplinește: să ne ducă spre o întâlnire certă

și clarificatoare cu Dumnezeu, Creatorul nostru. Despre cirente

filosofice și asemănările lor cu unele din preocupările lui Solomon

puteți citi în anexele de la sfârșitul acestui studiu.

     Care este relația Eclesiastului cu restul Bibliei?

     Eclesiastul se armonizează perfect cu mesajul Bibliei. Astfel,

într-un studiu numit Briefing The Bible, Vernon McGee scrie:

„Dumnezeu i-a arătat lui Iov, cel mai neprihănit dintre oameni, că

era un păcătos înaintea Sa. În Eclesiastul, același Dumnezeu îi arată

lui Solomon, cel mai înţelept dintre oameni, că este fără pricepere

înaintea Sa“.

     Plasat în panorama celorlalte cărţi ale Bibliei și mai ales

comparat și completat cu Noul Testament, Eclesiastul ne învață că

fără Christos nu putem fi deplin satisfăcuţi, chiar dacă am fi stăpâni

pe toată lumea. Câtă deosebire între nerealizatul om „de sub soare“

și cel așezat prin Christos cu mult mai sus decât dincolo de soare,

„în locurile cerești“!

     În Cântarea Cântărilor învăţăm că dacă ne retragem din lume

în intimitatea unei relaţii de dragoste cu Christos, inima noastră va

cunoaște împliniri nespuse și se va împlini cu adevărat. Ca obiect al

iubirii noastre, lumea este prea mică pentru a ne satisface, în timp

ce Christos ca subiect al pasiunilor noastre este nesfârșit și infinit

în capacitatea de a ne face paharul să fie „plin de dă peste el“ de

fericire.

     Una din temele predominante ale cărţii Eclesiastul, universala

„frică de Dumnezeu“, este doctrina principală din cartea Deutero-

nomul (Deuteronom 4:10; 5:29; 6:2,13,24; 8:6; 10:12,20; 13:4;

14:23; 17:19; 28:58; 31:12-13). Aceeași „frică de Dumnezeu“ le-a

învrednicit pe moașele Egiptului să fie răsplătite de Dumnezeu

72


Eclesiastul - chemarea veşniciei

(Exod 1:15-20), iar pe alţi egipteni i-a scăpat de pedeapsa unora din

plăgile trimise de Dumnezeu asupra ţării (Exod 9:20).

    Iată un tabel cu teme care apar în paralel și în Eclesiastul și în

alte cărţi ale Bibliei:

Tema

Nu e bine ca omul să fie singur

Omul este predispus la păcat

Cunoştinţa este limitată de Dumnezeu

Suferinţa este o parte a vieţii

Moartea este inevitabilă

Stabilitatea naturii este un dar divin

Viaţa este un „dar bun“ de la Dumnezeu

Frica de Dumnezeu este secretul fericirii

Râsul poate fi de rău augur

Fericirea nu este proporţională cu averea

Mustrarea este binevenită

Mânia duce la rău

Beţia duce la prăpăd

Un nume bun este mai valoros decat bogăţia

Îndoială cu privire la eternitatea sufletului

Eclesiastul

4:912; 9:9

7:29; 8:11

8:7; 10:14

1:3;2:22

9:46; 11:8

3:1112

2:24, 26

3:1213; 5:18

12:13

2:2; 7:6

4:6

7:5

7:9

10:17

7:1

3:1921

Paralela istorică

Gen. 1:27

Gen. 3:16

Gen. 2:17

Gen. 3:1419

Gen. 3:19

Gen. 8:21‑‑9:17

Gen. 1:10, 12, 18,

21, 25, 31

Prov. 1:7; 9:10

Prov. 14:13

Prov. 15:16; 16:8

Prov. 13:18; 15:31

Prov. 14:17

Prov. 31:4

Prov. 22:1

Iov 14:712

   Refrenul cadenţat care împarte cartea în secţiunile ei distincte

nu este singular pe paginile Bibliei:

    O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, o

deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune.

(Eclesiastul 1:2)

Paralela lui se găsește în scrierile sfântului apostol Pavel:

     Şi umblarea după lucrurile firii pământești este

moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului

este viaţă și pace. Fiindcă umblarea după lucrurile firii

pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci

ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, și nici nu poate să se

73


Daniel Brânzei

supună. Deci, cei ce sunt pământești, nu pot să placă lui

Dumnezeu. (Romani 8:6-8)

      De asemenea, și firea (creaţia de acum) așteaptă cu o

dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci

firea a fost supusă deșertăciunii - nu de voie, ci din pricina

celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că și ea va fi izbăvită

din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei

copiilor lui Dumnezeu. Dar știm că până în ziua de azi,

toată firea suspină și suferă durerile nașterii. Şi nu numai

ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului

suspinăm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea

trupului nostru. (Romani 8:19-23)

   Termenul folosit de Pavel în greacă pentru „deșertăciune“

(metaiotes) este identic în semnificaţie cu termenul „deșertăciune“

(hebel) folosit de Solomon în ebraică.

   Alţi oameni ai Bibliei au deplâns și ei scurtimea și vieţii și

aparenta ei lipsă de semnificaţie. Să ne amintim de ce a scris

psalmistul:

     Căci El știe din ce suntem făcuţi, Își aduce aminte că

suntem ţărână. Omul! zilele lui sunt ca iarba și înflorește

ca floarea de pe câmp. Când trece un vânt peste ea, nu

mai este, și locul pe care-l cuprindea, n-o mai cunoaște.

(Psalmul 103:14-16)

O plângere asemănătoare întâlnim și în cartea lui Iov:

    Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de

necazuri. Se naște și e tăiat ca o floare; fuge și piere ca o

umbră. (Iov 14:1-2)

   Aceeași „revelaţie“ a primit-o din partea lui Dumnezeu și

profetul Isaia:

     Un glas zice: “Strigă!“ Şi eu am răspuns: “Ce să

strig?“ “Orice făptură este ca iarba, și toată strălucirea ei

ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când

suflă vântul Domnului peste ea.“ În adevăr, poporul

74


Eclesiastul - chemarea veşniciei

este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul

Dumnezeului nostru rămâne în veac.“ (Isaia 40:6-8)

   Ştiinţa vorbește despre cea de a doua lege a termodinamicii,

conform căreia lumea se află într-un proces al „entropiei“ prin care

toate lucrurile degenerează. Lemnul putrezește, fierul ruginește,

plantele se ofilesc, omul îmbătrânește, etc. (vezi anexa „Entropia“).

Plutind pe acest ocean al dezagregării generale, sufletul uman caută

zadarnic o realitate stabilă care să dea sens existenţei lui. „Gândul

veșniciei“ așezat de Dumnezeu în inima lui, despre care amintește

Solomon, îl face însă să nu poată trăi fără că continue să caute

coerenţa și „rostul lucrurilor“. Din cauza aceasta, omul seamănă

cu personajul acela șocant care „așeza scaunele pe Titanic“, după

ce căpitanul anunţase deja scufundarea lui iminentă ... Ieșirea din

domnia „deșertăciunii“ se va face „la înnoirea tuturor lucrurilor“

(Matei 19:28), când vom păși dincolo de limanul vremii spre

tărâmul eternităţii pentru care am fost făcuţi. Un pasaj care ne

vorbește despre asta este și „pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina“

din Evanghelia lui Luca:

      Apoi le-a zis: „Vedeţi și păziţi-vă de orice fel de

lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belșugul avuţiei

lui.“ Şi le-a spus pilda aceasta:

      „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în

sine, și zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde

să-mi strâng rodurile.

      Iată, a zis el, ce voi face: îmi voi strica grânarele și

voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile și

toate bunătăţile mele; și voi zice sufletului meu: ‘Suflete,

ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihnește-te,

mănâncă, bea și veselește-te!’»

      Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în

noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; și lucrurile, pe

care le-ai pregătit, ale cui vor fi?»

      Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și

nu se îmbogăţește faţă de Dumnezeu.“ (Luca 12:15-21)

75


Daniel Brânzei

   Bogatul din acestă pildă a făcut aceleași confuzii pe care le-a

făcut pentru o vreme și Solomon. Ca și împăratul lui Israel, bogatul

n-a fost vinovat pentru că îi rodise ţarina, Dumnezeu hotărâse

lucrul acesta. Bogatul s-a făcut vinovat doar de felul în care a

interpretat realitatea. El a crezut că tot ce primește din partea lui

Dumnezeu este numai pentru sine. El nu s-a gândit să împartă

cu cei din jur, ci doar să-și facă niște grânare mai mari și mai

încăpătoare.

   Ca și Solomon, bogatul a crezut că sufletul se poate împlini la

nivelul lucrurilor materiale. „Bea și mănâncă“ a zis el! Sufletul însă

nici nu bea și nici nu mănâncă și, „de multe ori chiar în mijlocul

râsului inima poate fi mâhnită și bucuria poate sfârși prin necaz“

(Proverbe 14:13). Am citit într-o antologie că preotul Tudor

Popescu s-a adresat odată adunării zicând: „Suflete flămânde în

trupuri îmbuibate“!

   Ca și Solomon în finalul Eclesiastului, Domnul Isus atrage

atenţia ascultătorilor Lui că „sufletul“ Îi aparţine lui Dumnezeu,

care-l poate chema oricând înapoi. „Până nu se întoarce duhul la

Dumnezeu, care l-a dat“ (Eclesiastul 12:7).

   Perspectiva întâlnirii cu Dumnezeu este și în pilda Domnului

Isus și în cartea Eclesiastul motivul pentru care trebuie să trăim

cu înţelepciune, „ascultând de poruncile Lui“. Numai o astfel de

viaţă ne poate „îmbogăţi faţă de Dumnezeu (Luca 12:20). Ca și

Solomon, Domnul Isus subliniază lipsa de compatibilitate dintre

lucrurile materiale trecătoare și natura sufletului etern: „Dar

Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va

cere înapoi sufletul; și lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?

(Luca 12:21).

Dumnezeu în cartea Eclesiastul

   Numele lui Dumnezeu apare de 36 de ori în cartea Eclesiastul.

Ca și în cartea Proverbelor sau în cartea lui Iov, ideile de bază

sunt două: (1) Viaţa nu are semnificaţie prin ea însăși. Filosofia

fără teologie este sortită eșecului, filosofia fără teologie este

sinonimă cu zoologia și (2) deasupra dezordinii aparente din viaţă,

76


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Dumnezeu are un plan foarte bine făcut. Această îndeletnicire a lui

Dumnezeu este singura care poate da vieţii umane semnificaţie și

sens. Prin ajungerea la aceste concluzii, Solomon evită să cadă în

cursa „nihilismului“, a „pesimismului“, a „existenţialismului“ sau a

„epicurianismului“ (vezi anexele cărţii).

    Credinţa Eclesiastului are trei stâlpi de susţinere: suveranitatea

lui Dumnezeu, bunătatea lui Dumnezeu și dreptatea lui

Dumnezeu.

    Dumnezeu este suveran. Eclesiastul ne îndeamnă să ne uităm

la ordinea care există în viaţă și să învăţăm lecţii din caracterul

evenimentelor. Oricât de gros ar fi vălul care ne ascunde prezenţa

divină, Koheletul este sigur că dincolo de el se află Cineva cu un

plan foarte bine stabilit și plin de bunăvoinţă faţă de făptura

umană:

      Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri

își are ceasul lui ... Orice lucru El îl face frumos la vremea

lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că

omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit,

lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:1;11)

     Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se

fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu

cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.

(Eclesiastul 11:5)

      În ziua fericirii, fii fericit, și în ziua nenorocirii,

gândește-te că Dumnezeu a făcut și pe una și pe cealaltă,

pentru ca omul să nu mai poată ști nimic din ce va fi după

el. (Eclesiastul 7:14)

   Planurile lui Dumnezeu sunt veșnice și suficiente pentru timp și

pentru eternitate:

    Am ajuns la cunoștinţa că tot ce face Dumnezeu

dăinuiește în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic

de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa

pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

77


Daniel Brânzei

    Dumnezeu este bun. Ai voie să te bucuri de lucrurile pe care ţi le

pune El la dispoziţie. Pe lângă concluziile care se găsesc la sfârșitul

fiecăreia din cele patru secţiuni ale cărţii, Koheletul ne spune

că ceea ce ne este „rău“ în viaţă n-a fost făcut așa de Dumnezeu,

ci este în întregime o creaţie a noastră. Aceasta este de fapt cauza

„anomaliilor“ care se petrec „sub soare“:

    Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe

oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe șiretenii.

(Eclesiastul 7:29)

    Se spune că un creștin a fost odată la un frizer pentru un „tuns

și ras“. Cei doi au început un dialog despre o mulţime de lucruri.

În general, au fost de aceeași părere, dar când au ajuns la subiectul

credinţei, frizerul s-a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că

există Dumnezeu!“

    „De ce spui asta?“, l-a întrebat omul nostru.

    „Pentru că este suficient să ieși în stradă ca să vezi lucrul acesta.

Dacă există Dumnezeu cum de sunt așa de mulţi oameni nenorociţi

și bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui ca așa ceva? Care

Tată și-ar lăsa fiii de izbeliște? Dacă ar exista Dumnezeu n-ar trebui

să fie în lume nici durere și nici suferinţă. Nu-mi pot imagina cum

ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie aceste lucruri.“

    Clientul s-a gândit puţin și s-a hotărât să nu spună nimic ca să

nu se ia la ceartă cu frizerul, mai ales că acesta ținea un brici ascuțit

în mână ... Crețtinul creștinul a plătit și a ieșit afară din frizerie. Ca

din „întâmplare“, primul om cu care s-a întâlnit a fost un cerșetor

beţiv cu o claie de păr răvășită și cu barba neîngrijită. Era murdar și

avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creștinul a intrat

înapoi și a spus: „Dacă ai dreptate și Dumnezeu nu există, atunci

nici frizeri nu există!“

    „Ce vrei să spui? i-a răspuns mirat frizerul. Eu sunt frizer. Nu

te-am tuns eu?“

    „Nu“, a continuat cu un zâmbet șiret creștinul, „frizerii nu

există, că dacă ar exista, n-ar mai exista oameni netunși și nerași ca

cerșetorul acesta de pe stradă“.

78


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    „Ah! Asta era problema. Frizerii EXISTĂ! Netunși sunt numai

aceia care nu vin la mine ca să-i tund și să-i rad cum se cuvine.“

     „Exact! continuă creștinul. Tot așa este însă și cu Dumnezeu! El

EXISTĂ, dar lumea arată așa cum arată pentru că oamenii nu vin la

El ca să fie ajutaţi și să-i facă El așa cum ar trebui ei să fie. De aceea

este așa de multă răutate și suferinţă în lume.“

    Bunătatea lui Dumnezeu, ilustrată de binecuvântările vieţii de

zi cu zi, nu este desfiinţată de prezenţa răului în lume, chiar dacă

deocamdată nu înţelegem ce se întâmplă. În lumea lucrurilor

„de sub soare“, se cere însă credinţă ca să poţi susţine asta. Prin

„revelaţia“ primită, evreii p știau deja. Cei dinafara poporului lui

Dumnezeu, cărora se pare că li s-a adresat Solomon, au nevoie să

înțeleagă încă un principiu.

    Dumnezeu este drept. Acest atribut al caracterului divin

garantează că există pedepse și răsplătiri corespunzătoare vinovăţiei

sau nevinovăţiei noastre. Chiar dacă ţi se pare că „roţile dreptăţii

divine macină încet, fii sigur că ele macină foarte bine și ... mărunt“.

Ai grijă să te aliniezi cu voinţa lui suverană. Toate acţiunile tale vor

fi evaluate în funcţie de aceasta.

     Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru

judecată domnește nelegiuirea, și că în locul rânduit

pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:

„Dumnezeu va judeca și pe cel bun și pe cel rău; căci El a

sorocit o vreme pentru orice lucru și pentru orice faptă.“

(Eclesiastul 3:16-17)

   Dreptatea lui Dumnezeu nu trebuie să ne terorizeze, ci doar să

ne determine să ne folosim libertatea în mod responsabil:

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima ta,

și depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea și zorile

vieţii sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:9-10)

79


Daniel Brânzei

    Cartea se termină cu un text care o așează pe această temelie a

libertăţii și responsabilităţii personale:

      Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice

faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire

la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12: 13-14)

   Dumnezeul din cartea Eclesiastul este suveran, bun și drept.

Eclesiastul nu se îndoiește nici măcar o singură clipă de existenţa

Lui. Credinţa lui Solomon în Dumnezeu a fost liberă, absolută și a

precedat toate investigaţiile amintite în această carte.

Isus Christos şi cartea Eclesiastul

    Regret că n-am fost de faţă la „seminarul“ acela de după înviere!

Timp de patruzeci de zile, „Învăţătorul“ a stat de vorbă cu ucenicii

„despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 1:3).

N-au fost numai cuvinte! Christosul înviat a făcut pentru ei mult

mai mult decât să recapituleze străvechile Scripturi. El „le-a deschis

mintea, ca să înţeleagă Scripturile“ (Luca 24:45).

     Şi a început de la Moise și de la toţi prorocii și le-a

tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El. (Luca

24:27)

   Fără nici o îndoială că le-a vorbit și despre cartea Eclesiastul.

Domnul Isus știa despre tragedia acestui om „cel mai înţelept“

dintre muritori, dar nu suficient de înţelept ca să se sfătuiască pe

sine însuși. Ştia despre slava împărăţiei lui, uimitoare pentru oameni,

dar insignifiantă în comparaţie cu slava, puterea și frumuseţea

Creatorului:

     Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii: ei nu

torc, nici nu ţes: totuși, vă spun că nici Solomon, în toată

slava lui, n-a fost îmbrăcat ca unul din ei. (Luca 12:27)

80


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Isus Christos a venit să „împlinească“ năzuinţele“ după

eternitate despre care vorbise marele împărat. Parcă intenţionat,

El își găzduia ascultătorii curioși într-unul din locurile care purtau

numele „înţeleptului“ de altă dată:

     “Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele,

și ele Mă cunosc pe Mine, așa cum Mă cunoaște pe

Mine Tatăl, și cum cunosc Eu pe Tatăl; Şi Eu îmi dau

viaţa pentru oile Mele. Mai am și alte oi, care nu sunt

din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc. Ele

vor asculta de glasul Meu, și va fi o turmă și un Păstor.

Tatăl Mă iubește, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăși s-o

iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine.

Am putere s-o dau, și am putere s-o iau iarăși; aceasta

este porunca, pe care am primit-o de la Tatăl Meu.“ Din

pricina acestor cuvinte, iarăși s-a făcut dezbinare între

Iudei. Mulţi dintre ei ziceau: „Are drac, este nebun; de

ce-L ascultaţi?“ Alţii ziceau: „Cuvintele acestea nu sunt

cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii

orbilor?“ În Ierusalim se prăznuia atunci praznicul înoirii

Templului. Era iarnă. Şi Isus Se plimba prin Templu, și pe

sub pridvorul lui Sol omon. (Ioan 10:14-23)

   Într-unul din discursurile Sale publice, Domnul Isus și-a

proiectat misiunea pe fundalul misiunii lui Solomon:

     Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua

judecăţii, alături de bărbaţii acestui neam, și-i va osândi,

pentru că ea a venit de la capătul pământului ca să audă

înţelepciunea lui Solomon, și iată că aici este Unul mai

mare decât Solomon.“ (Luca 11:31)

Domnul Isus a fost „sursa“ înţelepciunii lui Solomon:

    „...ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl,

adică pe Christos, în care sunt ascunse toate comorile

înţelepciunii și ale știinţei.“ (Coloseni 2:2-3)

   Dumnezeu, Făcătorul, cum îl numește Solomon, răspândește

prin Christos înţelepciunea eternă:

81


Daniel Brânzei

     În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea

păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit

din belșug peste noi, prin orice fel de înţelepciune și de

pricepere. (Efeseni 1:7-8)

   Cuvintele lui Solomon din cartea Eclesiastul sunt „găoacea“

din care trebuie să se nască Evanghelia. Cartea Koheletului este

adăpostul temporar al celor care se află în drum spre eternitate.

Acesta este sensul ascuns în faptul că ucenicii au stat o vreme la

adăpostul lucrărilor lui:

     Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne și

minuni în norod. Toţi stăteau împreună în pridvorul

lui Solomon, și nici unul din ceilalţi nu cuteza să se

lipească de ei; dar norodul îi lăuda în gura mare. (Faptele

Apostolilor 5:12-13)

   Ceea ce n-a reușit Solomon a reușit Isus Christos! Cei care îl

admiră pe Solomon și cartea Eclesiastul ar trebui cu atât mai mult

să vină la Christos și să-I asculte cuvintele. Ele sunt simple și clare,

deschizând oricui le aude calea spre eternitate:

     El mărturisește ce a văzut și a auzit, și totuși nimeni

nu primește mărturia Lui. Cine primește mărturia Lui,

adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.

Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește

cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă

Duhul cu măsură. Tatăl iubește pe Fiul, și a dat toate

lucrurile în mâna Lui. Cine crede în Fiul, are viaţa

veșnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci

mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (Ioan 3:32-36)

82


Eclesiastul - chemarea veşniciei

5. O analiză a textului

Motto:

    „Nature abhors a vacuum, man abhores chaos.“

„Natura nu suportă vidul, omul nu suportă haosul.“

    Un om excepţional ne-a lăsat în urmă două cărţi excepţionale:

Eclesiastul și Cântarea Cântărilor. Un om unic ne-a lăsat drept

moștenire două cărţi unice, fiecare din ele contestată și considerată

de mulţi drept nepotrivită în canonul Scripturilor. Câţi predicatori

contemporani vorbesc din textul acestor cărţi? Câţi creștini fac din

ele subiectul lecturilor lor zilnice?

    Vina nu este nici a lui Dumnezeu, care le-a hotărât să rămână în

Biblie, nici a lui Solomon care le-a scris. Vina este a noastră și este

mărturia lipsei noastre de pătrundere în adâncimile și subtilităţile

revelaţiei din aceste cărţi. Nădăjduim ca acest capitol să ne ajute să

depășim aceste neajunsuri.

    După ce am parcurs câte ceva despre Solomon și câte ceva despre

cartea Eclesiastul, după ce ne-am familiarizat puţin cu termenii pe

care-i folosește autorul în vocabularul folosit și după ce am văzut

care este locul acestei cărţi în contextul filosofiei și al Scripturii,

suntem gata să aruncăm o privire mai atentă asupra conţinutului ei.

83


Daniel Brânzei

    Dacă veţi ţine minte schiţa cărţii (care se află la pagina 51),

analiza textului va fi mult mai ușoară. Ţineţi minte că Eclesiastul

are un plan consistent și coerent, pe care nu trebuie nici să-l ignorăm

și nici să-l „îmbunătăţim“ cu schiţele noastre. Curgerea ideilor este

logică și metodică. Argumentarea este nu numai bine condusă,

completată și concluzivă, dar se bucură și de un evident caracter

progresiv. Există împărţiri bine delimitate, puncte de trecere de la o

temă la alta și se urmărește un fir deductiv care ne umple de admiraţie

pentru geniul cu care ideile au fost așternute pe hârtie de autorul ei.

Viaţa este o enigmă Eclesiastul 1:111

     Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul

Ierusalimului. O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice

Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este

deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care

și -o dă supt soare? (Eclesiastul 1:1-3).

    Primul lucru pe care-l remarcăm în această introducere este că

autorul preferă să nu se numească Solomon, ci doar „fiul lui david,

împărat la Ierusalimului“. „ri de câte ori cineva nu apare cu numele

lui propriu în Biblie există o motivație serioasă. Rudenia lui naomi

care refuză să-și îndeplinească datoria de „răscumpărător“ nu merită

să fie amintit (Rut 4:1, 8), Ioan își ascunde de câteva ori numele

în Evanghelia lui din modestie (Ioan 13:23, 25; 20:2; 21:20), nu

ni se dă numele gemănului lui Toma pentru că „necredinciosul“

este fratele fiecăruia dintre noi, etc. oare de ce-și ascunde numele

Solomon?

    Eu cred că o face dintr-o necesară „lepădare de sine“. Numele lui

era cel mai cunocut și invidiat nume din vremea acceea. Oamenii

de pretutindeni îl știau și-l vorbeau de bine. În Eclsiastul însă,

Solomon preferă să se numească altfel, „fiul lui david, împărat la

Ierusalimului“, omul care a avut șansa ă fie urmașul unuia care a fost

un om „după inima lui Dumnezeu“ și să domnească la Ierusalim,

cetatea aleasă de Dumnezeul cerului! Este un fel indirect de a

spune: „Nu-mi mai spuneți Solomon! Nu sunt mândru de ceea ce

am făcut sub numele acela. Ar fi trebuit să știu să fiu altfel și să nu

84


Eclesiastul - chemarea veşniciei

fac ceea ce am făcut. Astăzi nu mai sunt Slomona cela de care știți

voi. Mi-e rușine de ceea ce am făcut sub numele acela.“

    Al doilea lucru pe care-l remarcăm în introducere este apariția

întrebării fundamentale:

     Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă

supt soare?

    Aceasta este motivația incursiunilor pomenite în restul cărții.

    Cu ce rămânem la sfîrșit? Când viața ne scapă printre degete,

imposibil de oprit, cu ce rămânem în mînâ la fârșitul ei?

    Ca să nu trecem prea repede peste această întrebare, Eclesiastul

o repetă încă de două ori:

     Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată

munca lui și din toată străduinţa inimii lui, cu care se

trudește supt soare? (Eclesiastul 2:22)

     Ce folos are cel ce muncește din truda lui?

(Eclesiastul 3:9)

    Pasajul imediat următor pare abracadrant dacă nu-l citim în

contextul explicațiilor dspre lume ași viașă existente pe aceea vreme.

    Înţelepţii vremii lui Solomon credeau că, în fenomenologia

realităţii din jur, lumea este alcătuită din patru elemente primordiale

cu valoare de arhetip: pământul, focul, vântul și apa. Din amestecul

acestor patru elemente, spuneau ei, rezultă cele patru senzaţii

fundamentale: uscat, rece, umed și fierbinte.

    Urmăriţi acum jocul celor patru elemente în introducerea

cărţii Eclesiastul. În introducerea lui, Solomon mărturisește că este

profund deranjat de faptul că cele patru elemente ale creaţiei sunt

aparent permanente în „eternitatea“ lor, în timp ce sufletul omului,

cu mult mai valoros decât ele apare și dispare fără a lăsa după el nici

măcar o urmă. Un asemenea paradox i se pare imposibil de explicat

și, mult mai dureros, imposibil de acceptat:

     Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul

Ierusalimului: O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice

Eclesiastul, o deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este

deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care

85


Daniel Brânzei

și-o dă sub soare? Un neam trece, altul vine, și pământul

rămâne veșnic în picioare.

     Soarele răsare, apune și aleargă spre locul de unde

răsare din nou. Vântul suflă spre miazăzi, și se întoarce

spre miază-noapte; apoi iarăși se întoarce, și începe din

nou aceleași rotituri. Toate râurile se varsă în mare, și

marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul

de unde pornesc, ca iarăși să pornească de acolo. Toate

lucrurile sunt într-o necurmată frământare, așa cum nu se

poate spune; ochiul nu se mai satură privind, și urechea

nu obosește auzind. Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut,

se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este

vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!“

de mult lucrul acela era și în veacurile dinaintea noastră.

Nimeni nu-și mai aduce aminte de ce a fost mai înainte;

și ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă nu va lăsa

nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.

(Eclesiastul 1:1-11)

    Cele patru elemente arhetipale au fost baza filosofiei antice din

China și India, cu cele două forme ale lor, budismul și hinduismul.

Cele patru elemente au supravieţuit apoi în filosofia orientului

mijlociu, au trecut în Europa și persistă și astăzi în sistemele de

iniţiere esoterică. Zvastica germană este o morișcă stilizată care

indică existenţa și interacţiunea celor patru elemente primordiale

de la facerea lumii.

    Patru este numărul care ilustrează raportarea omului la

universul material: casa are patru colţuri, scaunul are patru picioare,

pagina sau plăcuţa de lut are patru colţuri, există patru puncte

cardinale, viaţa pământească a Domnului Isus este redată în patru

Evanghelii, Dumnezeu a limitat existenţa umană la o „cutie“ cu

patru dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime și timp, etc.

    Pitagora a adăugat un al cincilea element care a dus la formarea

celebrei „pentagrame“, preluată apoi, după mărturia lui Galen, de

Hipocrate și ilustrată în circumscrierea pentagramei la corpul uman

în lucrările iniţiatice ale lui Leonardo da Vinci (vezi anexa „Omul

vitruvian“).

86


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    În Irlanda și în general în insulele britanice, druizii au practicat

religia așezată pe cele patru elemente primordiale. În fiecare primă

zi a lunii mai, druizii aveau o mare adunare de sărbătoare într-un

loc numit „medio-laton“ sau „medio-nemeton“ din Galia, după

modelul străvechi al Amfictionilor de la Delhi, din Grecia antică.

Chiar și împărţirea Irlandei în patru regate, cu conducătorul

suprem așezat întotdeauna în regatul de la mijloc, își are originea

în tradiţii druide străvechi. Împărţirea a făcut ca Irlanda să fie

poreclită și „insula celor patru maeștrii“, în memoria unui alt ţinut

mai nordic numit „Ogigia“ sau „Thule“, dispărut între timp. Acest

ţinut a fost readus în memoria colectivă a umanităţii prin operele

muzicale și filosofice ale lui Wagner și prin reactualizarea mitului

nibelungilor. El avea ca scop readucerea „supraomului“ pe scena

lumii, idee care l-a fascinat apoi și pe Hitler. Aceasta a fost cauza

pentru care el a proclamat instaurarea domniei „rasei superioare“ pe

pământ.

    În 1987, compozitorul Robert Steadman a scris o simfonie

pentru formaţie de cameră în care fiecare din cele patru părţi

descrie muzical câte unul din cele patru elemente străvechi: focul

apa, vântul și pământul. Aceleași patru elemente le-am văzut nu

de mult în America, la televizor, descrise într-o reclamă pentru

pantofii de sport marca „Nike“ (zeiţa victoriei la greci).

    Introducerea Eclesiastului ridică înaintea noastră o a treia

întrebare: Cum se încadrează vremelnicia vieţii noastre în contextul

veșniciei și ce importanţă are efemerul existenţei în confruntarea cu

eternul lumii universale?

    Trecând în revistă evoluția celor patru elemente, Eclesiastul

întreabă: Care este decorul și care sunt actorii? Este natura decorul

și oamenii sunt actorii sau natura este actorul, iar oamenii sunt

doar decorul trecător? Cine are cea mai mare valoare? Cine rămâne

la urmă? Problematica aceasta i-a frământat pe oamenii din toate

timpurile. Sâmburele ei este izvorul tuturor filosofiilor, iar ecourile ei

răsună în mai toate lucrările literare majore din istorie.

    Plecînd de la zbuciumul acestei întrebări, Eclesiastul dezvoltă

apoi o „simfonie“ în tonalități triste, întrerupte doar din când în

87


Daniel Brânzei

când de apariția notelor luminoase din refrenul amintit. Această

extraordinară carte de filosofie poate fi asemuită cu marile lucrări

muzicale ale lui Johan Sebastian Bach: ele sunt pline de prăbușiri

și zvârcoliri minore, dar se încheie întotdeauna cu înălţătoarele

tonalităţi ale luminoaselor game majore. Ca și în cadrul soluţiei

lui Leonardo pentru „omul vetruvian“ (vezi anexa), soluţia ideală

a problemei umane nu este așezarea lui în „pătratul“ relaţiei lui cu

lumea materială, ci în plasarea lui în circumferinţa unui cerc în care

se întâlnește cu divinitatea. Destinul omului nu poate fi înţeles

decât atunci când citești „modul de întrebuinţare“ pus la dispoziţia

noastră de Creator în textul „voii Sale“, Biblia:

     Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu

și de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să

dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui

Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru

orice lucrare bună. (2 Timotei 3:16-17).

    Eclesiastul este cartea unui om chemat de veșnicie, dar nu știe

pe ce cale să apuce într-acolo. El aude chemarea eternităţii, dar

aleargă spre ea bătând la porţi străine care i se deschid doar ca să-l

amăgească cu alergarea pe drumuri înfundate, care nu duc nicăieri.

Cartea Eclesiastul este confesiunea unui suflet care a fost gata-gata

să eșueze în căutarea lui după fericire.

    Rene Descartes, un matematician și filosof francez, a spus aceste

cuvinte într-o controversă cu Plaise Pascal, celebrul om de știinţă

care devenit mistic după întoarcerea lui la Dumnezeu.

    Pascal, folosind „barometrul“ descoperit de curând în Italia, a

elaborat o teorie complicată a gazelor, a căror presiune scădea pe

măsură ce observatorul urca în altitudine. Blaise Pascal a extrapolat

observaţia și a postulat că dacă te îndepărtezi suficient de pământ

vei da de „vacuum“, numit astăzi de noi „vid“, adică de golul absolut.

Rene Descartes a preluat zicala-principiu care circula încă din

antichitate și l-a contrazis în public pe Pascal: „Natura nu suportă

vidul“. Disputa s-a transformat într-o confruntare filosofică,

deoarece și unuia și celuilalt le lipseau mijloacele pentru a-și

demonstra presupoziţiile știinţifice. Conflictul a fost însă suficient

88


Eclesiastul - chemarea veşniciei

de „personal“ ca să-l facă pe Descartes să scrie unui prieten: „Blaise

are prea mult vacuum în propriul cap!“

    Dacă este adevărat că „natura nu suportă vidul“, la fel de

adevărat este și că omul nu suportă haosul. Inteligenţa lui îl împinge

să caute sens și semnificaţie în toate lucrurile. Omul tânjește după

ordine și claritate, după o „privire de ansamblu“ care să-i explice

cum, de ce și pentru ce există și interacţionează toate lucrurile.

    Omul este o „trestie gânditoare“. El nu se poate mulţumi doar

să experimenteze viaţa. El trebuie să o înţeleagă și să o ordoneze

conform sentimentelor lui înnăscute de sens și de scop. Spre

deosebire de celelalte vieţuitoare, omul are capacitatea de a medita,

adică de a rumega raţional și de a trage concluzii dintr-un foarte

complicat proces de analize logice.

    Solomon alcătuiește în restul cărții o demonstraţie prin care

își îndreptă cititorii dincolo de domeniul steril al filosofiei spre

domeniul sublim al „teologiei“.

Viaţa este o farsă Eclesiastul 1:12 5:20

    Solomon își începe marea incursiune privind retrospectiv

căutările făcute de el. Tema este ilustrată de două secţiuni cu

concluzii personale: viaţa este lipsită de sens și viaţa este lipsită de

viitor.

      Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în

Ierusalim. Mi-am pus inima să cercetez și să adîncesc

cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o

îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe

fiii oamenilor.

      Am văzut tot ce se face supt soare; și iată că totul

este deșertăciune și goană după vînt! Ce este strîmb, nu se

poate îndrepta, și ce lipsește nu poate fi trecut la număr.

      Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit și

am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit

înaintea mea peste Ierusalim, și mintea mea a văzut

multă înţelepciune și știinţă. Mi-am pus inima să cunosc

înţelepciunea, și să cunosc prostia și nebunia. Dar am

89


Daniel Brânzei

înţeles că și aceasta este goană după vînt. Căci unde este

multă înţelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe,

are și multă durere.

Viaţa este lipsită de sens (cap. 1:122:26)

    În această secțiune, Eclesiastul lansează noțiunile cu care va

lucra în restul cărșii. El vorbește despre: înțelepciune, prostie şi

nebunie.

    Se cuvine să spunem iar câteva cuvinte despre însemnătatea

acestor noțiuni în lumea în care a trăit Solomon. În religia evreilor,

cunoașterea este acumularea de informații, priceperea este abilitatea

de a realiza ceva practic cu aceste cunoștințe, iar înțelepciunea este

alinierea acestor realizări cu scopurile morale înalte ale divinității.

    Ăn lumea de astăzi, această terminologie a fost estompată,

iar diferența dintre termeni este aproape inexistentă. Lumea

merge la wcoli pentru a dobândi cunoștinșe. În numele libertății

academice, orice impunere a unui standard moral la care să fie

subordonate aceste cunoștințe este denunțat ca opresiune, iar

priceperea este necesară pentru realizările industriale și tehnologice

este declarată a-morală. Comparată cu realitatea scrierilor biblice,

lumea contemporană a „înebunit“, lăsând ca țtiința și priceperea

să fie puse în slujba unor scopuri imorale ca distrugerea în masă ți

suprimarea libertăților fundamentale ale individuale ale individului

și societății.

    Retrăim decadența ultimelor zile dinaintea potopului, când

Dumnezeu „a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt, și că

toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare

zi numai spre rău“ (Geneza 6:5).

    Abandonarea oamenilor în mrejile poftelor deșănțate este

numită de Solomon „stăruire în nebunie“. Narcisismul zilelor

noastre o confirmă:

     Am zis inimii mele: ,,Haide! vreau să te încerc cu

veselie, și gustă fericirea.`` Dar iată că și aceasta este

o deșertăciune. Am zis rîsului: ,,Ești o nebunie!`` și

veseliei: ,,Ce te înșeli degeaba?``

90


Eclesiastul - chemarea veşniciei

     Am hotărît în inima mea să-mi veselesc trupul cu

vin, în timp ce inima mă va cîrmui cu înţelepciune, și

să stărui astfel în nebunie, pînă voi vedea ce este bine

să facă fiii oamenilor supt ceruri, în tot timpul vieţii lor

(Eclesiastul 2:1-3).

   Aceeași terminologie este repetată de autor în sfârșitul pasajului

dedicat incursiunii în lumea realizărilor materiale mărețeŞ

      Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit

vii; mi-am făcut grădini și livezi de pomi, și am sădit în

ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri, ca să

ud dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi și

roabe, și am avut copii de casă; am avut cirezi de boi și

turme de oi, mai mult de cît toţi cei ce fuseseră înainte de

mine în Ierusalim. Mi-am strîns argint și aur, și bogăţii

ca de împăraţi și ţări. Mi-am adus cîntăreţi și cîntăreţe, și

desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei.

      Am ajuns mare, mai mare de cît toţi cei ce

erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar

înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu

mi-am oprit inima dela nicio veselie, ci am lăsat -o să se

bucure de toată truda mea, și aceasta mi -a fost partea din

toată osteneala mea. Apoi, cînd m’am uitat cu băgare de

seamă la toate lucrările pe cari le făcusem cu mînile mele,

și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este

numai deșertăciune și goană după vînt, și că nu este nimic

trainic supt soare.

      Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune,

prostie și nebunie. -Căci ce va face omul care va veni după

împărat? Ceeace s’a făcut și mai înainte. -

      Şi am văzut, că înţelepciunea este cu atît mai de

folos de cît nebunia, cu cît este mai de folos lumina de

cît întunerecul; înţeleptul își are ochii în cap, iar nebunul

umblă în întunerec. (Eclesiastul 2:414a).

   Lipsit de un standard moral dumnezeiesc, omul este condamnat

să umble în întunerec, ca un nebun lipsit de rațiune.

91


Daniel Brânzei

    Eclesiastul jonglează aici cu terminologii majore, cu concepte

filosofice adânci, în afirmații care depășesc posibilitățile analitice

ale tuturor filosofilor care au trăit vreodată sub soare.

    Şi pentru că veni voba despre realitățile de sub soare, nu putem

să nu remarcăm abilitatea cu care Eclesiastul afirmă și infirmă în

același timp superioritatea ânțelepciunii în raportul ei cu nebunia:

     Dar am băgat de seamă că și unul și altul au aceeaș

soartă. i am zis în inima mea: ,,Dacă și eu voi avea

aceeaș soartă ca nebunul, atunci pentru ce am fost mai

înţelept?“ Şi am zis în inima mea: ,,Şi aceasta este o

deșertăciune.“ Căci pomenirea înţeleptului nu este mai

vecinică de cît a nebunului: chiar în zilele următoare

totul este uitat. Şi apoi și înţeleptul moare, și nebunul!

     Atunci am urît viaţa căci nu mi -a plăcut ce se face

supt soare: totul este deșertăciune și goană după vînt.

(Eclesiastul 2:14a-17).

    Prima secţiune ne ajută să pășim împreună pe teritoriul

„deșertăciunii“ din sfera existenţei umane terestre („lucrurile

de sub soare“) și să înţelegem că Dumnezeu are daruri pregătite

pentru toţi cei care-L ascultă. Expresia „lucrurile de sub soare“

și corespondentul ei „lucrurile de sub cer“ (Eclesiastul 1:13; 2:3;

3:1) descrie viaţa trăită aici pe pământ, unde a ales Dumnezeu să

ne așeze pentru o vreme. Solomon va folosi restul cărţii pentru

a răspunde acestei dileme și ne va arăta cum să rămânem cu ceva

etern din scurta noastră trecere. În această preocupare, Solomon

nu este unic pe paginile Bibliei. Moise mărturisește că și el s-a

confruntat cu aceeași dilemă. Iată ce scrie el în cel mai vechi psalm

al Bibliei, psalmului 90:

     Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost din

neam în neam. Înainte ca să se fi născut munţii, și

înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie

în veșnicie, Tu ești da, Dumnezeu! Tu întorci pe oameni

în ţărână și zici: „Întoarceţi-vă, fiii oamenilor!“ Căci

înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut,

și ca o strajă din noapte. Îi mături, ca un vis: dimineaţa,

92


Eclesiastul - chemarea veşniciei

sunt ca iarba, care încolţește iarăși: înflorește dimineaţa,

și crește, iar seara este tăiată și se usucă.

      Noi suntem mistuiţi de mânia Ta și îngroziţi de

urgia Ta. Tu pui înaintea Ta nelegiuirile noastre, și scoţi

la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse. Toate

zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii

ca un sunet. Anii vieţii noastre se ridică la șaptezeci de

ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; și lucrul cu

care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă

și durere, căci trece iute, și noi zburăm. Dar cine ia seama

la tăria mâniei Tale, și la urgia Ta, așa cum se cuvine să se

teamă de Tine?

      Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o

inimă înţeleaptă!

      Întoarce-Te, Doamne! Până când zăbovești? Ai milă

de robii Tăi! Satură-ne în fiecare dimineaţă de bunătatea

Ta, și toată viaţa noastră ne vom bucura și ne vom veseli.

Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâţia

ani cât am văzut nenorocirea! Să se arate robilor Tăi

lucrarea Ta, și slava Ta fiilor lor.

      Fie peste noi bunăvoinţa Domnului, Dumnezeului

nostru! Şi întărește lucrarea mâinilor noastre, da,

întărește lucrarea mâinilor noastre! (Psalmul 90: 1-17)

   Nu-i de mirare că ultima rugăciune din psalm este o pledoarie

pentru „durabilitate“. Moise vrea să vadă că ceva semnificativ

rămâne la sfârșitul existenţei acesteia scurte și trecătoare.

   Lipsită de perspectiva eternităţii, viaţa este un uriaș „puzzle“ din

care ne lipsesc cele mai importante piese. Toată truda acţiunilor

noastre ne lasă la sfârșitul vieţii cu pumnii goi. Dacă așa ceva este

în sfera comerţului o afacere proastă, în sfera sufletească este o

tragedie. Natura și munca nu ne lasă în final cu nici un profit. Ele

sunt o tragică „goană după vânt“.

   Ca și în poezia „Puiul“ a lui Costache Ioanid, semnificaţia vieţii

și a impulsurilor din inima omului nu pot fi înţelese până ce nu

vom ieși „din găoace“ (vezi anexa de la sfârșitul cărții)

93


Daniel Brânzei

    În zadar caută împlinire omul în „lucrurile de sub soare“. Toate

îndeletnicirile lui sunt fără câștig etern. Secţiunea întâi urmează

tiparul despre care am amintit: se enunţă un principiu, sunt

enumerate apoi excepţiile care ar trebui să întărească regula și apoi

sunt enunţate implicaţiile practice care reies din acest impas.

    Dacă omul ar fi făcut numai pentru lumea aceasta, el ar trebui

să-și găsească rostul în interiorul ei. Paradoxal însă, omul nu se

poate identifica cu realităţile lumii în care trăiește, pentru că o

găsește strâmbă și insuficientă. Ca să încerce să schimbe această

realitate din jur, Solomon enumeră incursiunile lui în câteva lumi

posibile:

    Eclesiastul a făcut o incursiune în lumea filosofiei. Observaţi

că incursiunile lui Solomon sunt de sus în jos. Ele încep la nivelul

capului, coboară apoi la nivelul inimii și sfârșesc la nivelul

instinctelor primare.

    Incursiunea lui la nivelul minţii este descrisă în cuvintele:

     Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și

am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit

înaintea mea peste Ierusalim, și mintea mea a văzut

multă înţelepciune și știinţă.“ Mi-am pus inima să cunosc

înţelepciunea, și să cunosc prostia și nebunia. Dar am

înţeles că și aceasta este goană după vânt. (Eclesiastul

1:12-17)

    Filosofia este cea dintâi „fundătură“ din care Solomon se

întoarce cu mâinile goale. O vedere panoramică asupra căutărilor

filosofice ale minţii umane ne va întoarce mereu la această

concluzie a Eclesiastului:

    Căci unde este multă înţelepciune, este și mult

necaz, și cine știe multe, are și multă durere. (Eclesiastul

1:18)

    Un compendiu de filosofie este o culegere de gemete. Căutarea

filosofilor este o nesfârșită cântare de jale. Un gânditor european

a spus că un filosof este „un om care pe întuneric, într-o cameră

cufundată în beznă, caută o pisică neagră, care ... nu este acolo“.

94


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Condiţia omului de geniu, dar și cea a sufletului nemuritor exilat

într-o lumea materială sunt exprimate magistral într-una din

poeziile lui Clarles Baudelaire, „L’Albatros“, Albatrosul (vezi anexa

de la sfârșitul cărţii).

    Apostolul Pavel spune filosofilor atenieni care „nu-și petreceau

vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou“ că

toate căutările lor după sensul vieţii sunt zadarnice:

     El (Dumnezeu) a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi

dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului,

le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare

locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească

să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de

fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mișcarea și fiinţa,

după cum au zis și unii din poeţii voștri: „Suntem din

neamul lui...“ (Faptele Apostolilor 17:26-28)

   Coborându-se din sfera gândirii în sfera afectelor, Solomon

face câteva incursiuni în lumea plăcerilor inimii. El experimentează

rând pe rând:

Solomon a făcut o incursiune lumea senzuală a plăcerilor:

     Am zis inimii mele: „Haide! vreau să te încerc cu

veselie, și gustă fericirea.“ Dar iată că și aceasta este o

deșertăciune. Am zis râsului: „Ești o nebunie!“ și veseliei:

„Ce te înșeli degeaba?“ ...Am hotărât în inima mea să-mi

veselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu

înţelepciune, și să stărui astfel în nebunie, până voi vedea

ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul

vieţii lor. (Eclesiastul 2:1-3)

    „Ce te înșeli degeaba?“ iată o întrebare care ar trebui pusă

tuturor celor care își caută și astăzi fericirea în plăcerile „de o clipă“

ale păcatului. „Ești o nebunie!“ ar trebui spus răspicat industriei

multimiliardare a distracţiilor. „Ce te înșeli degeaba?“, ar trebui

așezat cu litere mari pe dealul Hollywoodului din California

și deasupra semnului care marchează festivalulul filmului de la

Cannes.

95


Daniel Brânzei

    Pericolul acestei fericiri ilicite care degradează fără să dea sens

vieţii a fost înscris în mesajul uneia din cele mai frumoase povești

pentru copii: „Pinochio“, de italianul Carlo Collodi. Plecat pe

drumul școlii care-i putea da educaţia necesară să ajungă un băiat

cum se cuvine, puștiul-păpușă a fost sedus de promisiunile lui

Carlo, prietenul său, și a ajuns în „parcul de distracţii“ în care a

avut surpriza să se trezească un „măgar“. Metafora lui Goldoni este

perfectă. Lumea distracţiilor, atât cea a păpușarului crud și nemilos

care te poate juca trăgând sforile, cât și cea a distracţiilor nebune și

nelimitate te coboară la nivelul apetitului animalic al fiinţei.

    Aceeași părere este împărtășită și de nuvelistul englez

William Makepeace Thackeray care a scris „Vanity Fair“ (Bâlciul

deșertăciunilor) prin care satiriza societatea din Anglia de la

începutul secolului nouăsprezece. Titlul „Bâlciul deșertăciunilor“

a fost împrumutat din scrierea alegorică „The Pilgrim’s Progress“

(Întâmplările Pelerinului în călătoria sa), tipărită în 1678 de John

Bunyan, în care este menţionat un bâlci care avea loc într-un sat cu

numele „Deșertăciune“.

    S-ar cuveni ca avertismentul Eclesiastului să fie citit de

societatea contemporană însetată după „distracţii“. Industria

distracţiilor, mai ales cele din lumea cinematografiei și televiziunii,

îngăduie oamenilor să evadeze din realitate într-o lume virtuală

a imaginaţiei și fanteziei. Acestea sunt simptomele clasice ale

„psihozelor“. „Ești o nebunie!“ este în același timp și o constatare și

un diagnostic. Cuvintele lui Solomon i se potrivesc cum nu se poate

mai bune! Lumea marelui și a micului ecran a transformat astăzi

totul în „Eduteinment“ (un termen nou născut din fuzionarea altor

două, „education“ = educaţie și „entertaiment“ = distracţii). Tot

ceea ce ni se arată trebuie să ne binedispună. Până și emisiunile de

știri, altădată foarte reci și serioase, sunt astăzi colocviale, aproape

triviale, pline de glume și de zâmbete., în timp ce emisiunile de

„timpul probabil“ au ajuns să fie prezentate de femei dezbrăcate în

costumul de baie ...

96


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Solomon a avut dreptate: Evadarea în lumea distracţiilor este

nu numai posibilă, ci și periculoasă. Iată ce scria nu de mult Adrian

Sturdza:

     Care sunt soluţiile unui popor care nu mai are valori

morale, nu are „sus“ sau „jos“, care nu mai crede în nimic

decât în afară de bunăstare materială, ale cărui tradiţii

sunt înlocuite de televizor - cu șabloanele sale găunoase,

care confundă civilizaţia cu bunăstarea, ale cărui elite,

uneori controversate și subţiri, sunt neluate în seamă de

marea masă pe care n-o mai pot demult îndruma (care

s-au și resemnat de fapt pe alocuri cu acest rol pasiv),

care este manipulat în fel și chip din toate părţile pentru

a servi interese meschine de scurta durată și al cărui

tineret crește într-o lume în care „merge“ orice și care nu

mai crede că moralitatea ţine pe termen lung chiar și de

foame?

    Cel ce a apucat-o pe calea „plăcerilor“ se află pe o pantă

alunecoasă. Expresia folosită de Solomon, „să stărui astfel în

nebunie“ (Eclesiastul 2:3), denumește o abandonare în lumea

plăcerilor, lăsând la o parte distincţia intelectuală dintre bine și rău.

În această stare, Eclesiastul experimentează:

    Solomon a făcut o incursiune în lumea beţiei:

„Să-mi veselesc trupul cu vin“ (Eclesiastul 2:4).

     Starea de beţie este o nebunie voluntară, o alterare a capacităţii

noastre de a vedea lumea așa cum este și o exaltare de moment cu

consecinţele tristei “mahmureli“ care-i urmează. Este semnificativ

că Solomon spune că vinul produce bucurie la nivelul inferior

trupului, nu la cel al sufletului.

     Una dintre cela mai mari înșelări de sine pentru o naţiune

este să creadă că, prin beţie, poate ajunge la fericire. Iată ce a scris

un medic despre băutură: Alcoolul face nasul roșu, ochii vineţi,

ficatul cenușiu, nopţile albe, zilele negre, inima albastră și viitorul

întunecat“. Alcoolul conservă fiinţele moarte, dar le ucide pe cele

vii.

97


Daniel Brânzei

  Solomon

materiale:

a făcut apoi o incursiune în lumea realizărilor

      Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit

vii; mi-am făcut grădini și livezi de pomi, și am sădit în

ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri, ca să ud

dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi și roabe,

și am avut copii de casă; am avut cirezi de boi și turme

de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine

în Ierusalim. Mi-am strâns argint și aur, și bogăţii ca de

împăraţi și ţări. (Eclesiastul 2:4-8a)

  Cine citește capitolele nouă și zece din cartea întâi a Regilor,

găsește toate aceste realizări expuse pe larg:

     După douăzeci de ani, Solomon zidise cele două case,

Casa Domnului și casa împăratului. Atunci, fiindcă Hiram,

împăratul Tirului dăduse lui Solomon lemne de cedru și

lemne de chiparos, și aur cât a voit, împăratul Solomon a

dat lui Hiram douăzeci de cetăţi în ţara Galileii. Hiram a

ieșit din Tir, să vadă cetăţile pe care i le dădea Solomon. Dar

nu i-au plăcut și a zis: „Ce cetăţi mi-ai dat, frate?“ Şi le-a

numit ţara Cabul, nume pe care l-au păstrat până în ziua de

azi. Hiram trimisese împăratului o sută douăzeci de talanţi

de aur.

     Iată cum stau lucrurile cu privire la oamenii de

corvoadă pe care i-a luat împăratul Solomon pentru

zidirea Casei Domnului și a casei sale Milo și a zidului

Ierusalimului, Haţorului, Meghidoului și Ghezerului.

Faraon, împăratul Egiptului, venise și cucerise Ghezerul, îi

dăduse foc, și omorâse pe Cananiţii care locuiau în cetate.

Apoi îl dăduse de zestre fetei lui, nevasta lui Solomon. Şi

Solomon a zidit Ghezerul, Bet-Horonul de jos, Baalatul

și Tadmorul, în pustia ţării, toate cetăţile slujindu-i ca

magazii și fiind ale lui, cetăţile pentru cară, cetăţile pentru

călărime, și tot ce a găsit cu cale Solomon să zidească la

Ierusalim, la Liban, și în toată ţara peste care împărăţea.

Iar pe tot poporul care mai rămăsese din Amoriţi, Hetiţi,

Fereziţi, Heviţi și Iebusiţi, nefăcând parte din copiii lui

98


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Israel, pe urmașii lor care mai rămăseseră după ei în ţară și

pe care copiii lui Israel nu-i putuseră nimici cu desăvârșire,

Solomon i-a luat ca robi de corvoadă, și așa au fost până

în ziua de astăzi. Dar Solomon n-a întrebuinţat ca robi de

corvoadă pe copiii lui Israel, căci ei erau oameni de război,

slujitorii lui, căpeteniile lui, căpitanii lui, cârmuitorii

carelor și călărimii lui. Căpeteniile puse de Solomon peste

lucrări erau în număr de cinci sute cincizeci, însărcinaţi

să privegheze pe lucrători. Fata lui Faraon s-a suit din

cetatea lui David în casa ei, pe care i-o zidise Solomon.

Atunci a zidit el Milo. Solomon aducea de trei ori pe an

arderi de tot și jertfe de mulţumire pe altarul pe care-l

zidise Domnului, și ardea tămâie pe cel care era înaintea

Domnului. Şi a isprăvit astfel casa. Împăratul Solomon

a mai făcut și corăbii la Eţion-Gheber, lângă Elot, pe

ţărmurile Mării Roșii, în ţara Edomului. Şi Hiram a

trimis cu aceste corăbii, la slujitorii lui Solomon, pe înșiși

slujitorii lui, marinari care cunoșteau marea. S-au dus la

Ofir și au luat de acolo aur, patru sute douăzeci de talanţi,

pe care i-au adus împăratului Solomon.

      Împăratul a făcut cu lemnul mirositor pălimare

pentru Casa Domnului și pentru casa împăratului și arfe

și alăute pentru cântăreţi. N-a mai venit de atunci lemn

de acesta mirositor, și nu s-a mai văzut până în ziua de azi.

      Greutatea aurului care venea lui Solomon pe fiecare

an, era de șase sute șase zeci și șase de talanţi de aur, afară

de ce scotea de la negustorii cei mari și din negoţul cu

mărfuri de la toţi împăraţii Arabiei, și de la dregătorii

ţării. Împăratul Solomon a făcut două sute de scuturi

mari de aur bătut, și pentru fiecare din ele a întrebuinţat

șase sute de sicli de aur și alte trei sute de scuturi mici

de aur bătut, și pentru fiecare din ele a întrebuinţat trei

mine de aur, și împăratul le-a pus în casa numită Pădurea

Libanului.

      Împăratul a făcut un mare scaun de domnie de fildeș,

și l-a acoperit cu aur curat. Scaunul acesta de domnie

avea șase trepte, și partea de sus era rotunjită pe dinapoi,

99


Daniel Brânzei

de fiecare parte a scaunului erau rezemători: lângă

rezemători stăteau doi lei, și pe cele șase trepte stăteau

doisprezece lei de o parte și de alta. Așa ceva nu s-a făcut

pentru nici o împărăţie. Toate paharele împăratului

Solomon erau de aur, și toate vasele din casa pădurii

Libanului erau de aur curat. Nimic nu era de argint: pe

vremea lui Solomon, argintul n-avea nici o trecere. Căci

împăratul avea pe mare corăbii din Tars cu ale lui Hiram;

și corăbiile din Tars veneau la fiecare trei ani, aducând aur

și argint, fildeș, maimuţe și păuni.

     Împăratul Solomon a întrecut pe toţi împăraţii

pământului în bogăţii și înţelepciune. Toată lumea

căuta să vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea

pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Şi fiecare își

aducea darul lui: lucruri de argint și lucruri de aur,

haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare

an. Solomon a strâns cară și călărime; avea o mie patru

sute de cară și douăsprezece mii de călăreţi, pe care

i-a pus în cetăţile unde își ţinea carăle și la Ierusalim

lângă împărat. Împăratul a făcut ca argintul să fie tot

așa de obișnuit la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot așa

de mulţi ca smochinii din Egipt care cresc pe câmpie.

Solomon își aducea caii din Egipt; o ceată de negustori

de ai împăratului se ducea să-i ia cu grămada pe un preţ

hotărât: un car se aducea din Egipt cu șase sute de sicli de

argint, și un cal cu o sută cincizeci de sicli. De asemenea

aduceau cai cu ei pentru toţi împăraţii Hetiţilor și pentru

împăraţii Siriei. (1 Împăraţi 9:10-28; 10:12, 14-29)

   „Templul lui Solomon“ a fost o realizare excepţională. Pietrele

folosite au fost măsurate și cioplite atât de exact în carieră că la

așezarea lor în ansamblul clădirilor n-a mai fost nevoie de nici o

ajustare:

     Când s-a zidit casa (Domnului), s-au întrebuinţat

pietre cioplite gata înainte de a fi aduse acolo, așa că nici

ciocan, nici secure, nici o unealtă de fier nu s-au auzit în

casă în timpul zidirii. (1 Împăraţi 6:7)

100


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Performanţa a fost considerată de toţi inegalabilă. Nu-i de

mirare că până și lojele masonice au preluat-o în mistica lor ca

pe o metaforă a pregătirii „în ascuns“ a fragmentelor din care vor

asambla în viitor „la vedere“, edificiul final al noii ordini mondiale,

pe care o vor oferi lui Antichrist.

    Psihologii ne spun că dorinţa de a excela în mărimea realizărilor

materiale poate avea două cauze. Cea dintâi este o rămășiţă a

copilăriei și o dovadă de lipsă de maturizare. Unii oameni văd

viaţa ca pe un concurs cu tema „cel mai mare din parcare!“ Deviza

este „câștigă cel care moare cu cele mai multe jucării!“ Diferenţa

dintre băieţași și bărbaţi este numai „mărimea jucăriilor“ pe care le

colecţionează.

    Cea de a doua este „panica“ lipsei de semnificaţie și de

durabilitate. Când Arghezi, celebrul poet, era muncit de același

sentiment al vremelniciei a scris cunoscutele versuri:

„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte

Decât un nume adunat pe-o carte!“

    Incursiunea lui Solomon în lumea realizărilor materiale, a

clădirilor impunătoare, seamănă suspect cu pasiunea celor care au

ridicat și în România „Casa poporului“, și mai nou doresc să înalţe

„Catedrala mântuirii neamului“, o piramidă modernă pentru un

sarcofag al sentimentului religios.

    Clădirile și monumentele nu pot fi însă un substitut pentru

eternitate. Şi ele sunt trecătoare. Când Gandi a sosit în America,

cei din New Work au căutat să-l impresioneze cu dimensiunile

colosalelor „zgârie nori“ americani. Şoptind ușor, ca pentru sine,

dar suficient de tare ca să poată fi auzit și de ceilalţi din jur, celebrul

om al Indiei a spus: „Vai! Ce mare va fi prăbușirea lor.“ Evenimentul

de la 11 Septembrie 2005 i-a dat întru-totul dreptate.

    În mijlocul abundenţei materiale, sufletul omului poate însă

muri de foame! Solomon s-a întors și din lumea realizărilor

materiale cu mâinile goale. Banii ne pot duce oriunde, cu excepţia

cerului, și ne pot da orice, cu excepţia fericirii.

    Am citit de un proaspăt aspirant la gloria Hollywoodului

american care se considera deja „realizat“ pentru că reușise

101


Daniel Brânzei

să cumpere o anumită casă din Beverlly Hills. În casa aceea

locuiseră rând pe rând, unele dintre cele mai mari stele ale

ecranului cinematografic. Fără să mă gândesc în mod special la

ceva, simpla lectură a faptelor a trezit în mintea mea o întrebare.

Toate „celebrităţile“ acelea trecuseră prin casa din Beverlly Hills

... trecuseră și nu mai erau. Ea stătea însă încă acolo și-i crescuse

chiar preţul ... Realitatea este că „ea îi avusese pe ei“, nu ei avuseseră

casa. În lumea adevărurilor false, de carton, actorii se schimbă,

studiourile și decorul rămân același ...

     Un om înţelept nu dorește niciodată mai mult decât poate

dobândi pe drept, mai mult decât poate folosi cu demnitate, mai

mult decât poate dărui cu bucurie și mai mult decât poate lăsa în

urmă mulţumit. Mamona este cel mai mare stăpân de sclavi din

lume. Trebuie să învăţăm să ne ridicăm deasupra averilor noastre

materiale. Albina are mare nevoie de aripi chiar și după ce a adunat

mierea în stup, altfel s-ar îneca singură în miere. Un simplu bănuţ

te poate împiedica să vezi chiar și cea mai luminoasă stea, dacă îl ţi

prea aproape de ochi. Uneori creștinilor li se pare că se îmbogăţesc

pentru că Satan îi lasă în pace, iar Dumnezeu îi binecuvântează. Mă

tem însă că s-ar putea să fie și ... invers!

     O altă incursiune a lui Solomon a fost în lumea muzicii și a

desfrâului:

     Mi-am adus cântăreţi și cântăreţe, și desfătarea fiilor

oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare

decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am

păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii,

le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci

am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, și aceasta mi-a

fost partea din toată osteneala mea. (Eclesiastul 2:8b-10)

   Şi din această incursiune, Eclesiastul s-a întors cu setea

nepotolită. Iată ce mărturisește el:

    Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate

lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, și la truda

cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai

102


Eclesiastul - chemarea veşniciei

deșertăciune și goană după vânt, și că nu este nimic

trainic sub soare. (Eclesiastul 2:11)

    Fiecare dintre noi retrăiește într-o oarecare măsură incursiunea

lui Solomon în lumea distracţiilor. Ea este ca o gumă de

mestecat în urma căreia nu câștigi nimic, dar care îţi dă ceva de

făcut. Distracţiile de astăzi s-ar putea să fie mai sofisticate, dar

„deșertăciunea“ lor nu este mai mică.

    Să luăm de exemplu distracţia cea mai la îndemână astăzi:

televizorul. Lumea ar progresa mult mai mult dacă am avea mai

puţină televiziune și mai multă viziune. Televiziunea este literatura

celor fără știinţă de carte, cultura celor din mahala, privilegiul celor

lipsiţi de privilegii, clubul exclusiv al celor excluși din cluburile

elitei.

    Când televiziunea este bună, nimic nu o depășește, dar când ea

este rea nimic nu este mai rea decât ea. Te invit să te așezi în faţa

tubului catodic și să stai cu ochii lipiţi de ecran până la sfârșitul

orelor de transmisie. Te asigur că vei avea sentimentul unui pustiu

peste care bate vântul și al unui timp pierdut degeaba. Televiziunea

demonstrează că oamenii se uită la orice mai degrabă să se uite unul

la altul. Televiziunea este o formă de distracţie prin care accepţi să

fi distrat în sufragerie de oameni cărora altfel nici nu le-ai da voie

să-ţi intre în casă. Un om de afaceri care finanţează Hollywoodul a

spus: „Am petrecut șapte ani în Hollywood și mai cred și acum că

adevăraţii eroi ai filmelor sunt cei din audienţă“.

    Televiziunea a fost generalizată ca mijloc de „iluminare a

maselor“, dar a ajuns un mijloc de imbecilizare a lor. Lord Reith,

fost director general la BBC a spus: „Cel ce se scuză spunând că

dă publicului „ceea ce se cere“, minte creind adeseori o audienţă

imaginară pentru standardul josnic pe care se apucă apoi să-l

satisfacă“.

    Televiziunea nu este adevărul. Televiziunea este un blestemat

parc de distracţii. Televiziunea este un circ, un carnaval, o trupă

itinerantă de acrobaţi, povestitori, cântăreţi, jongleri, clovni,

îmblânzitori de lei și fotbaliști. Meseria lor este să ne combată

plictiseala. Dar o fac, înduplecându-ne să coborâm ștacheta

103


Daniel Brânzei

moravurilor și să decădem la nivelul lipsei de sensibilitate și

spiritualitate. Pentru publicul serialelor de televiziune de după

amiaza, aventurile eroilor și eroinelor prilejuiesc o necesară

validare exterioară a propriului univers afectiv (ne „regăsim“ în

viaţa personajelor), împreună cu posibilitatea exersării unor trăiri

emoţionale „prin procură“ (trăim prin personajele de pe ecran)

substitute lipsite de riscuri existenţiale ale unor relaţii afective

satisfăcătoare cu cei din jur“. Realitatea aceasta confirmă experienţa

lui Solomon și validează avertismentul profetic al apostolului Pavel:

     Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea

lui Christos Isus, care are să judece viii și morţii și pentru

arătarea și Împărăţia Sa: propovăduiește Cuvântul,

stăruiește asupra lui la timp și ne la timp; mustră, ceartă,

îndeamnă cu toată blândeţea și învăţătura. Căci va veni

vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura

sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute,

și își vor da învăţători după poftele lor. Își vor întoarce

urechea de la adevăr, și se vor îndrepta spre istorisiri

închipuite. (2 Timotei 4:1-4)

    O astfel de „distracţie“ nu ne îmbogăţește viaţa, ci ne-o

sărăcește. Alfred Dumitrescu observa într-un eseu din presa

română că: „Pentru publicul serialelor de televiziune de după

amiază, aventurile eroilor și eroinelor prilejuiesc o necesară

validare exterioară a propriului univers afectiv (ne „regăsim“ în

viaţa personajelor), împreună cu posibilitatea exersării unor trăiri

emoţionale „prin procură“ (trăim prin personajele de pe ecran)

substitute lipsite de riscuri existenţiale ale unor relaţii afective

satisfăcătoare cu cei din jur. Întoarcerea spre sine, spre reperul

singur al singularităţii propriei trăiri afective, rămâne refugiul

la care recurgem atunci când realitatea exterioară devine prea

frustrantă, ori prea complicată în raport cu posibilităţile noastre

de înţelegere sau acţiune. Recursul, individual sau colectiv, la

universul fantasmatic ca principala sursă de gratificare emoţională

este și el cu atât mai probabil în astfel de condiţii. Avem de-a face

104


Eclesiastul - chemarea veşniciei

aici cu un mecanism într-adevăr arhaic, dar indispensabil păstrării

integrităţii psihice a celor aflaţi în situaţii de viaţă extreme. Atunci

când devine însă principalul mijloc de a face faţă existenţei, el

poate menţine un individ sau o societate într-o stare de copilărie

perpetuă. Maturizarea se dobândește prin înfruntarea realităţii, nu

prin adoptarea de subterfugii ieftine.

    Cu ce s-a ales Solomon după toate aceste incursiuni?

    Atunci, am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face

sub soare: totul este deșertăciune și goană după vânt.

(Eclesiastul 2:17)

    Omul nu poate desfiinţa decât temporar inechitatea din jurul

lui. După moartea lui, lucrurile își reiau cursul „dezordonat“ de

parcă el nici n-ar fi existat:

     Mi-am urât până și toată munca pe care am făcut-o

sub soare, muncă pe care o las omului care vine după

mine, ca să se bucure de ea. Şi cine știe dacă va fi înţelept

sau nebun? Şi totuși el va fi stăpân pe toată munca mea,

pe care am agonisit-o cu trudă și înţelepciune sub soare.

Şi aceasta este o deșertăciune. Am ajuns până acolo că

m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care

am făcut-o sub soare. Căci este câte un om care a muncit

cu înţelepciune, cu pricepere și cu izbândă, și lasă rodul

muncii lui unui om care nu s-a ostenit deloc cu ea. Şi

aceasta este o deșertăciune și un mare rău. (Eclesiastul 2:

18-21)

    Secţiunea întâi se încheie cu implicaţiile pe care le are nereușita

lui Solomon de a schimba „lipsa de sens“ din jurul său prin acţiunile

sale:

     Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată

munca lui și din toată străduinţa inimii lui, cu care se

trudește sub soare? Toate zilele lui sunt pline de durere,

și truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea

n-are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deșertăciune.

(Eclesiastul 2:22-23)

105


Daniel Brânzei

    Scopul vieţii nu poate fi viaţa însăși! Urmărind fericirea pe căile

alese de inima lui, Solomon a ajuns de fiecare dată într-o fundătură

din care s-a întors cu mâinile goale. Implicaţia practică este că până

și în mijlocul abundenţei, în condiţii cvasi perfecte, fericirea nu

poate fi atinsă decât dacă îi este dăruită de Dumnezeu:

     Nu este altă fericire pentru om decât să mănânce

și să bea, și să-și înveselească sufletul cu ce este bun din

agoniseala lui! Dar am văzut că și aceasta vine din mâna

lui Dumnezeu. Cine, în adevăr, poate să mănânce și să se

bucure fără El? Căci El dă omului plăcut Lui înţelepciune,

știinţă și bucurie; dar celui păcătos îi dă grijă să strângă,

să adune, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi aceasta

este o deșertăciune și goană după vânt (Eclesiastul 2:24-26)

     Omul nu poate atinge fericirea deât dacă o primește ca dar din

partea lui Dumnezeu. Cine o urmărește, aleargă după o iluzorie

„fata morgana“. Fericirea nu există ca ceva d sine stătător. Ea este o

stare care însoțește o anumită atitudine, dorința de a împlini voia

lui Dumnezeu. Fără această atitudine, viaţa prezentă este lipsită de

sens. Dacă ar fi însă numai prezentul ...

Viaţa este lipsită de viitor (cap. 3:15:20)

    Ceea ce ne „dă“ Dumnezeu este în acord cu un plan preexistent!

Dincolo de aparenta domnie a „entropiei“ absolute, lucrurile sunt

rânduite de puterea și înţelepciunea divină. Principiul enunţat în

această secţiune este „domnia providenţei“ în afacerile umane și

este exprimat în cuvintele:

     Toate își au vremea lor, și fiecare lucru de sub ceruri

își are ceasul lui (Eclesiastul 3:1).

   Pasajul care urmează este probabil cel mai cunoscut fragment

din cartea Eclesiastului. El descrie lucrarea providenţei în sfera

trupului, a sufletului și a duhului. Avem de a face cu un poem

care contrastează paisprezece lucruri deosebite (2x7 reprezintă un

inventar complet în numerologia ebraică):

106


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Nașterea își are vremea ei, moartea își are vremea ei;

săditul își are vremea lui, și smulgerea celor sădite își are

vremea ei. Uciderea își are vremea ei, și tămăduirea își are

vremea ei; dărâmarea își are vremea ei, și zidirea își are

vremea ei. (Eclesiastul 3:2-3)

     ...plânsul își are vremea lui, și râsul își are vremea

lui; bocitul își are vremea lui, și jucatul își are vremea

lui; aruncarea cu pietre își are vremea ei, și strângerea

pietrelor își are vremea ei; îmbrăţișarea își are vremea ei,

și depărtarea de îmbrăţișări își are vremea ei; căutarea

își are vremea ei, și pierderea își are vremea ei; păstrarea

își are vremea ei, și lepădarea își are vremea ei; ruptul își

are vremea lui, și cusutul își are vremea lui; tăcerea își

are vremea ei, și vorbirea își are vremea ei; iubitul își are

vremea lui, și urâtul își are vremea lui; războiul își are

vremea lui, și pacea își are vremea ei. (Eclesiastul 3:4-8)

     Ce folos are cel ce muncește din truda lui? Am văzut

la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima

lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate

cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a

făcut-o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:9-11)

    Viaţa este o simfonie care trebuie cântată după ritmul și melodia

celui care a compus-o! Eclesiastul nu este un fatalist, dar observă că

există o rânduială de deasupra puterilor omenești. Ea se manifestă

în alternanţa plăcut - neplăcut, din care trebuie să gustăm fiecare și

este încununată cu presimţirea eternităţii, „gândul veșniciei“ așezat

în inima noastră de însuși Dumnezeu. Existenţa acestui „gând

al veșniciei“ în inima fiecărui om are câteva consecinţe aparent

contradictorii.

     În primul rând, faptul că „Dumnezeu a pus în inima lor (a

oamenilor) gândul veșniciei“ a dus la universalitatea fenomenului

religios. Etnologii pot confirma că nu s-a descoperit încă nicăieri

un popor sau grup social care să nu aibă o formă oarecare de

închinare religioasă. Psihiatrul și filosoful elveţian Carl Gustav

107


Daniel Brânzei

Yung (1875-1961) a devenit celebru când a lansat teza existenţei

unor „tipare originare“ în psihicul uman. De exemplu, fiecare om

are înscris în structura lui mentală un tipar al vorbirii. El se poate

umple cu diferite variante ale limbajului, dar este unul și același la

toţi oamenii de pe faţa pământului. Existenţa acestui tipar unic

face posibilă „traducerea“ dintr-o limbă într-alta. Structurile

limbajului sunt identice, numai termenii sunt diferiţi. Între tiparele

enumerate de Carl Gustav Yung este și „tiparul religios“. Omul

nu poate „funcţiona“ fără religie. „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar

trebui să-L inventăm“, a spus un filosof francez confirmând și el

observaţia foarte pătrunzătoare făcută de Solomon. Comunismul

ateu sau umanismul nu sunt forme nereligioase, ci pervertiri

ale sentimentului religios în care oamenii „au schimbat slava

Dumnezeului nemuritor ... S-au fălit că sunt înţelepţi și au înebunit

.... căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit

și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat

în veci!“ (merită citit întreg pasajul din Romani 1:18-25).

     Gabriel Tudor a răspândit prin presa din România vestea că:

„Oamenii sunt programaţi să creadă în Dumnezeu!“ (Wednesday,

05 December 2007). Iată câteva extrase din acest articol:

      Chiar dacă multora n-o să le vină a crede, fraza

din titlu nu aparţine vreunui teolog, ci unor oameni de

știinţă sceptici prin însăși natura profesiei lor. O echipă

de neurologi de la Universitatea Laurentian, din Sudbury,

Ontario, Canada, a ajuns la această concluzie după ce a

studiat, vreme de câţiva ani, 120 de practicanţi ai unor

tehnici de meditaţie orientală.

      Ei au descoperit că în timpul meditaţiei, în creier

se activează zone nefolosite în mod obișnuit și a căror

justificare nu poate fi prin procesul evoluţiei. În același

timp, savanţii canadieni au studiat și modul în care

bolile psihice de tipul epilepsiei, sau ingerarea de droguri

halucinogene, pot produce „viziuni“ asemănătoare cu cele

de natură religioasă, stări de decorporalizare sau alte trăiri

mistice. O a treia categorie de experienţe a vizat așezarea,

pe capul subiecţilor, a unor „coifuri“ de metal, supuse

108


Eclesiastul - chemarea veşniciei

unui câmp electro-magnetic, cu ajutorul cărora, s-a

observat, se produceau experienţe „spirituale“ în creierul

celor supuși experimentelor.

     Cercetătorii au ajuns la concluzia că există o

misterioasă chimie cerebrală: „Am reușit să observăm

pentru prima data în istorie ce se petrece în creier în

timpul așa-numitelor „viziuni supranaturale“ și probabil

că tehnologia viitorului ne va permite, într-o zi, nu

numai simpla observare, ci și reproducerea unor astfel

de viziuni, graţie cărora subiecţii să trăiască starea de

Nirvana, aidoma marilor iniţiaţi în tehnicile yoga“, spune

dr. Michael Persinger, titularul catedrei de neurologie a

Universitaţii Laurentian.

    „Persinger crede că sentimentul de „comuniune cu Universul“,

resimţit de practicanţii metodelor de meditaţie orientală se

datorează scăderii activităţii cerebrale în lobul parietal al creierului,

în timpul stărilor de profundă relaxare mentală, în vreme ce, pentru

starea de „iubire necondiţionată“, trăită de unii din subiecţii care

au trecut prin experienţe de moarte clinică, responsabile sunt

schimbările produse în lobul frontal.“

    „Iniţial, liderii religioși au ofensaţi de afirmaţiile cercetătorului,

care părea că dă apă la moară materialiștilor, prezentând

spiritualitatea drept rezultatul unor simple procese chimice.“

    „Din punct de vedere neurologic, se poate explica de ce

persoanele care au avut experienţe religioase au devenit mult

mai credincioase după aceea. Motivul îl constituie activarea, în

situaţii-limită, a anumitor zone din lobul temporal, responsabile de

trăirile cu semnificaţie personală. În cursul cercetărilor noastre, am

observat un lucru straniu, și anume acela că creierul uman este parcă

„programat“ pentru a avea experienţe religioase. Cu alte cuvinte,

creierul este predispus la credinţa în supranatural, și de aceea,

atât de mulţi oameni cred în Dumnezeu“, precizează dr Persinger.

Declaraţiile sale au fost de natură să ofenseze mulţi lideri religioși,

nu numai creștini, din Canada, astfel că neurologul s-a grăbit să

declare nu numai că este el însuși un om religios, dar a afirmat că

109


Daniel Brânzei

nici prin gând nu i-ar fi trecut să dea de înţeles că Dumnezeu ar fi o

„creaţie“ a creierul uman!“

    „Am vrut mai curând să demonstrez că Dumnezeu există și, pe

lângă faptul că a creat Universul, El a instalat în organismul uman

o mașinărie aproape perfectă – creierul, dându-i posibilitatea să fie

conectat la experienţele mistice, iar aceasta este o șansă data tuturor

celor ce doresc o mai înaltă spiritualizare, de a-l descoperi mai ușor

pe Creator!“

    Cercetările din Canada au confirmat ceea ce au trebuit să

recunoască până și cei mai înfocaţi adepţi ai evoluţiei: „Omul este

un animal religios!“, iar creierul și întreaga structură a trupului

material este un suport adecvat pentru trăirile spirituale ale

sufletului. Viaţa este mai mult decât „să mâncăm și să bem că mâine

vom muri“! Dincolo de funcţionalitatea proceselor materiale din

organism, la nivelul sufletului fiinţa umană este definită în Biblie

drept un un „vas“ destinat să găzduiască conţinut divin:

    Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut,

pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la

Dumnezeu și nu de la noi. (2 Corinteni 4:7)

    Omul este un „container“ care așteaptă să fie umplut cu ceva de

natură spirituală. Nu tot ce este spiritual este însă și dumnezeiesc,

așa că mulţi oameni, în căutarea specifică religiilor păgâne sau

prin practicile halucinogene ale drogurilor care deschid „porţile

sufletului“, ajung să fie stăpâniţi de entităţi spirituale reale, dar

opuse lumii neprihănite a lui Dumnezeu. Biblia îi numește pe acești

oameni „demonizaţi“. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut fiinţa

umană asemenea unui aparat de radio cu posibilităţi de emisie și

recepţie. Depinde însă de el să caute și să găsească frecvenţa corectă.

Altfel riscă să prindă ... „posturi străine“.

    „Secolul XXI va fi un secol religios sau nu va fi de loc“ a spus

un alt filosof, care a observat că alienarea sentimentului religios

sau suprimarea lui naște crize majore în care omenirea are tendinţe

violente spre sinucidere.

    De fapt, aceasta este o altă consecinţă a prezenţei „gândului

veșniciei“ în inima fiecărui om. Solomon își completează observaţia

110


Eclesiastul - chemarea veşniciei

spunând: „măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la

sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“.

    Presimţirea veșniciei și neputinţa de a o înţelege în contextul

vieţii actuale i-a dus pe mulţi la sinucidere. Una din cele mai

triste fraze pe care am citit-o vreodată a fost aceasta: „A murit

strivit de roţile mecanismului unei lumi pe care n-o mai putea

înţelege“. Sinuciderea este adeseori cel mai violent strigăt după

ajutor. Persoana în cauză refuză să mai fie complice unei existenţe

cu aspect de „farsă“. Între ordinea pe care o dorește lăuntrul ei și

„dezordinea haotică“ din jurul ei se naște o tensiune insuportabilă.

Ecouri ale acestei tensiuni sunt notate de Solomon, așa cum vom

vedea, în Eclesiastul 4:1-3.

    Mi-am petrecut tinerețea fascinat de scrierile lui Jack London

și Ernest Hemingway. Puternici și pasionați, acești oameni au

creat personaje prin care și-au mărturisit în public propriile

lupte lăuntrice. Marin Eden din cartea cu același nume este alter

ego-ul lui Jack London. Prin evoluția personajului, autorul își

autoanalizează ființa și își anunță felul în care are de gând să-

și termine viața: prin sinucidere. Tot prin sinucidere a sfârșit-o

și Hemingway. Belșugul unei vieți lipsite de sens nu le-a fost

suficient. Ca și eroii cărților lor, acești doi autori au refuzat să

continue să trăiască într-un compromis cu realitatea. Profunda

sete de semnificație din inima lor nu s-a putut împăca cu lipsa de

sens a lumii înconjurătoare. Victime ale unui univers lipsit de cer

și exponenți ai unei culturi lipsite de cult, cei doi autori americani

m-au împins, chiar dacă nu acesta le-a fost scopul, spre căutarea lui

Dumnezeu. Ne aflâm, cum spunea mrele poet Milton „în căutarea

paradisului pierdut“. Această năzuință nu poate fi explicată prin

simplul și simplistul proces al evoluției, propus de darwin. Niciun

animal nu este agitat și nemulțumit când nevoile lui materiale îi

sunt satisfăcute. Uitați-vă la câinele de casă care picotește mulțumit

dupqâă ce a terminat ce i-a fost pus în farfurie sau la porcul care s-a

culcat pe o rânq după ce a mâncat porția din troacă. Amândoi sunt

pe deplin satisfăcuți și liniătiți. Dați-i însă unui om suficient de

mâncare și ... asta nu-i va fi îndeajuns. El va simți înăuntrul ființei

111


Daniel Brânzei

sale dorința după „altceva“, intuind că viața poate și trebuie să-i

pună la dispoziție ceva mai mult. (Vezi poezia „Într-o gulie“ din

anexele de la sfârșitul cărții)

    „Gândul veșniciei“ despre care amintește Koheletul l-a făcut pe

Augustin să exclame: „Ne-ai făcut pentru Tine, Dumnezeule, și

inimile noastre sunt neliniștite până nu-și vor găsi liniștea în Tine“.

Omul este o ființă transcendentală El este altfel decât animalele.

Omul cautq „Fața lui Dumnezeu“. C. S. Leăis a spus atât de frumos:

„Tatăl nostru care este în cer ne-a pregătit pe drumul către El multe

<hanuri> confortabile , dar este foarte atent să nu-l confundăm pe

niciunul dintre ele cu adevărata noastră casă“ß.

    Cartea Eclesiastului este un răspuns dat chemării veșniciei, iar

faptul că „omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit,

lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu“ nu poate și nici nu trebuie să

nege existenţa.

    Dumnezeu are un plan care cuprinde toţi oamenii din lume,

toate evenimentele din viaţa lor și asta în fiecare secundă a

existenţei lor! Solomon crede că a găsit formula magică prin care

poate explica „dezordinea“ din lume, instaurarea unei ordini divine

pe care omul n-o poate pricepe, dar căreia el trebuie să i se supună:

     Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru

ei decât să se bucure și să trăiască bine în viaţa lor; dar

și faptul că un om mănâncă și bea și duce un trai bun în

mijlocul întregii lui munci, este un dar de la Dumnezeu.

Am ajuns la cunoștinţa că tot ce face Dumnezeu

dăinuiește în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic

de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa

pentru ca lumea să se teamă de El. Ce este, a mai fost, și

ce va fi, a mai fost; și Dumnezeu aduce iarăși înapoi ce a

trecut. (Eclesiastul 3:12-15)

   Conform tiparului pe care l-am întâlnit deja în prima secţiune,

după enunţarea principiului guvernant urmează o enumerare

a anomaliilor și excepţiilor dureroase care par a contrazice

principiului enunţat și implicaţiile practice ale acestui paradox.

112


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Termenul „anomalie“ vine de la doua cuvinte latine „a“

și „nomos“ (fără lege, în afara regulii). Iată cum o definește

Dicţionarul explicativ al limbii române:

     „ANOMALÍE“, anomalii, s.f. - Ceea ce se abate de

la normal, de la regula obișnuită; p. ext. ceea ce constituie

un defect. – Din franceză - „anomalie“.

   În limbajul biblic, sinonimul anomaliei este „fără-de legea“,

adică abaterea de la standardul divin, funcţionarea după alte

principii decât acelea ale revelaţiei divine.

   Imediat după ce admiră providenţa planului divin cu omul, Solo-

mon începe să enumere anomaliile din jur. El începe cu „anomaliile

- fărădelegi“ care domină afacerile umane. Prima cu care începe

Solomon este nedreptatea în justiţie. Cum se împacă existenţa jude-

cătorilor nedrepţi ca reprezentanţi ai „dreptului judecător“ din

ceruri?

     Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru

judecată domnește nelegiuirea, și că în locul rânduit

pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima mea:

„Dumnezeu va judeca și pe cel bun și pe cel rău; căci El a

sorocit o vreme pentru orice lucru și pentru orice faptă“.

Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru

oameni, ca să-i încerce Dumnezeu, și ei înșiși să vadă că

nu sunt decât niște dobitoace. Căci soarta omului și a

dobitocului este aceeași: aceeași soartă au amândoi; cum

moare unul, așa moare și celălalt, toţi au aceeași suflare,

și omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este

deșertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute

din ţărână, și toate se întorc în ţărână. Cine știe dacă

suflarea omului se suie în sus, și dacă suflarea dobitocului

se coboară în jos în pământ? (Eclesiastul 3:16-21)

     Cum se împacă oare providenţa divină cu nedreptăţile

„strigătoare la cer“ care se petrec pe pământ? Răspunsul găsit de

Solomon nu este de loc măgulitor pentru omenire: Strâmbătatea

rânduielilor umane este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu,

113


Daniel Brânzei

iar această înstrăinare i-a făcut pe oameni să trăiască la nivelul

„dobitoacelor“.

    „Homo hominis lupus“, spuneau latinii. Omul este un lup

pentru oameni, iar pe pământ s-a instaurat o „lege a junglei“. Cine

nu ia în calcule eternitatea, n-are o motivaţie suficientă pentru etică

și moralitate. Fără teama de Dumnezeu, civilizaţia noastră este doar

o pojghiţă subţire care nu rezistă la încercări mai dificile.

    Cum să accepţi că nedreptatea domnește chiar și în „locul

rânduit pentru dreptate“? Solomon ne dă trei răspunsuri:

    Întâi, judecata oamenilor de pe pământ este doar temporară.

Adevărata judecată o va face la sfârșit Dumnezeu:

     Dumnezeu va judeca și pe cel bun și pe cel rău; căci

El a sorocit o vreme pentru orice lucru și pentru orice

faptă. (Eclesiastul 3:17)

   Apoi, Dumnezeu îngăduie nedreptăţile actuale ca să ne arate

cum suntem atunci când Îl scoatem pe El din viaţa noastră. Fără El,

nu suntem dumnezei, ci animale:

     ...Acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i

încerce Dumnezeu, și ei înșiși să vadă că nu sunt decât

niște dobitoace. (Eclesiastul 3:18)

   În al treilea rând, separate de justiţia divină și de teama de

Dumnezeu, justiţia umană ne validează doar la nivelul animalului

din noi, refuzând să ia în considerare factorii spiritualităţi.

Solomon a intuit perfect. Atunci ca și acum, pentru judecătorii

de pe pământ, omul este doar un produs al evoluţiei și „dreptul

animalelor“ ajunge să fie pus pe același plan cu „drepturile omului“.

Este scandalos, dar aceasta este situaţia:

     Căci soarta omului și a dobitocului este aceeași:

aceeași soartă au amândoi; cum moare unul, așa moare și

celălalt, toţi au aceeași suflare, și omul nu întrece cu nimic

pe dobitoc; căci totul este deșertăciune. Toate merg la

un loc; toate au fost făcute din ţărână, și toate se întorc

în ţărână. Cine știe dacă suflarea omului se suie în sus, și

114


Eclesiastul - chemarea veşniciei

(Eclesiastul 3:19-22)

dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ?

    Acestea nu sunt convingerile lui Solomon, pentru că tocmai

afirmase contrariul în versetul anterior („Dumnezeu va judeca...“).

Reducţionistul matrialist este felul în care lucrează „justiţia

omenească“. Părerea lui ne va fi arătată mai târziu, când Solomon

va zice: „.. (trupul) se întoarce în pământ, cum a fost iar duhul se

întoarce la Dumnezeu, care l-a dat“ (Eclesiastul 12:7).

    Ceea ce ne spune Solomon este că providenţa a fost restrânsă

temporar de Dumnezeu ca să iasă în vileag păcătoșenia oamenilor.

În lume domnește răutatea, iar viaţa nu mai merită trăită:

      M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub

soare; și iată că cei apăsaţi varsă lacrimi, și nu este nimeni

să-i mângâie! Ei sunt prada silniciei asupritorilor lor,

și n-are cine să-i mângâie! Şi am găsit că morţii, care au

murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt

încă în viaţă. Dar mai fericit decât amândoi am găsit pe

cel ce nu s-a născut încă, fiindcă n-a văzut toate relele care

se petrec sub soare. (Eclesiastul 4:1-3)

   Orice formă de progres este datorată legii competiţiei

necruţătoare, iar primele aplicaţii ale unei noi invenţii sunt

întotdeauna în sectorul militar:

     Am mai văzut că orice muncă și orice iscusinţă

la lucru își are temeiul numai în pizma unuia asupra

altuia. Şi aceasta este o deșertăciune și goană după vânt.

(Eclesiastul 4:4)

   Se spune, nu fără temei, că diferenţa dintre băieţi și bărbaţi este

numai în dimensiunile și preţul „jucăriilor“ pe care și le doresc.

Oamenii cheltuiesc bani pe care nu-i au, pentru lucruri care nu le

trebuie, ca să impresioneze oameni pe care nu-i pot suferi. Jocul

acesta istovitor se poate numi „cursa hârciogilor“ în care „cel ce

moare cu mai multe jucării, câștigă!“

   Întrebat: „Cât i-ar fi suficient?“, un miliardar american a

răspuns: „Cât am acum și încă puţin ...“.

115


Daniel Brânzei

   Spiritul de observaţie l-a făcut pe Solomon să ajungă la aceleași

concluzii ca și apostolul Pavel. Iată ce-l sfătuia el pe mai tânărul

Timotei:

      Negreșit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare

câștig. Căci noi n-am adus nimic în lume și nici nu putem

să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem, dar, cu ce să ne

hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce

vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ

și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care cufundă

pe oameni în prăpăd și pierzare. Căci iubirea de bani

este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după

ea, au rătăcit de la credinţă, și s-au străpuns singuri cu o

mulţime de chinuri. (1 Timotei 6:6-10)

    Totuși, omul nu poate fi așezat la nivelul animalelor, chiar dacă

ajunge uneori să arate ca unul din ele. Până și un sceptic ca Emil

Cioran, filosoful român exilat la Paris, remarca: „Teologia explică

starea noastră mai bine decât zoologia“.

    Ca în orice alt domeniu, extremele se ating în eroare. Solomon

observă că și lenea și avariţia duc amândouă la nenorocire:

     Nebunul își încrucișează mâinile, și își mănâncă

însăși carnea lui. Mai bine o mână plină de odihnă, decât

amândoi pumnii plini de trudă și goană după vânt. Am

mai văzut o altă deșertăciune sub soare. Un om este

singur singurel, n-are nici fiu, nici frate, și totuși munca

lui n-are sfârșit, ochii nu i se satură niciodată de bogăţii,

și nu se gândește: „Pentru cine muncesc eu, și-mi lipsesc

sufletul de plăceri?“ Şi aceasta este o deșertăciune și un

lucru rău. (Eclesiastul 4:5-8)

    Fiecare om trebuie să stea puţin în loc și să se întrebe: „Muncim

ca să trăim sau trăim ca să muncim? Agonisim, agonisim, dar când

mai avem timp să ne mai și veselim de agoniseala noastră? Omul

este în pericolul de a deveni un „maniac al muncii“, un robot

programat doar pentru osteneală și câștig. Solomon ne spune că

aceasta este o mare lipsă de înţelepciune, mai ales când cel în cauză

este un singuratic căruia i-ar fi suficient mult mai puţin. Expresia

116


Eclesiastul - chemarea veşniciei

„ochii lui nu se mai satură niciodată de bogăţii“ este o metaforă

pentru avariţie și exprimă idioţenia celui care ar vrea să-și sature

ochii în timp ce stomacul îi chiorăie de foame. Ideea lui Solomon

este preluată într-o nuvelă remarcabilă a lui Barbu Ştefănescu

Delavrancea, „Hagi Tudose“. Personajul principal are ca trăsătură

dominantă patima sa faţa de bani care-l dezumanizează și îl aduce

în pragul nebuniei. Personajul este urmărit în evoluţie din copilărie

ăi până la bătrâneţe, pe măsură ce plăcerea de a economisii bani se

transformă într-o zgârcenie maladivă, distrugătoare, halucinantă.

    Caracterizarea personajului se realizează atât direct, cât și

indirect. Cele mai semnificative rămân însa faptele și vorbele

personajului. Portretul personajului achitat sumar de autor se

completează treptat cu detalii semnificative: purta pe umeri o

scurteică din lastic, galbenă, spălăcită, pătată de untdelemn și picată

cu ceară. Deși acasă „îngroapă mereu cazanele“ cu galbeni, hagiului

nu-i plăcea să cheltuiască nimic. Că să nu plătească mâncarea, el

folosea diferite tertipuri cu multă viclenie: intra în prăvălii, gusta

câte ceva pe motiv că încearcă produsul, apoi pleca spunând că sunt

prea scumpe. Astfel bea și mânca pe socoteala negustorilor, deși

pe el „îl dădeau banii afară din casă“. Dorinţa lui de a nu cheltui

nici un ban din cei strânși pentru plăcerea de a-i avea și admira îl

face să-și repare singur cizmele, să-și cârpească singur hainele.

El pândește să ia, ca un om nevoiaș, câte o prescure de la biserică,

cere cu împrumut câte o ţigară și se sustrage tuturor obligaţiilor

comunităţii care ar presupune cheltuieli.

    De când era „de-o șchioapă“, pricepuse lumea. Când mama lui îi

dădea bani să-și cumpere un „șimiţ“ el nu cheltuia bănuţul, fiindcă

știa că are o bucată de pâine în ghiozdan. Strângând ban lângă ban,

el se gândea ce putea face cu banii, ca să guste „bucuria lucrului pe

care nu l-a cumpărat“.

    Prezentarea casei hagiului ne dezvăluie alte trăsături ale

proprietarului. Căsuţa era mica și întunecoasă, zăvorâtă cu grijă,

cu pereţii „cojiţi și galbeni“, tavanul negru și prăfuit, mobilierul

sărăcacios, patul de scânduri acoperit cu o pătură lăţoasă, două

perne din paie și una de lână „îmbrăcată într-o faţă soioasă“.

117


Daniel Brânzei

   Viaţa hagiului a fost plină de privaţiuni, „fără foc, fără fiertură“.

El nu a iubit pe nimeni, nu a avut familie, considerând că prietenii,

copiii și nevasta îi puteau fura banii agonisiţi și ascunși.

   Ultimele clipe ale hagiului dezvăluie tragismul acestei existenţe.

Bătrân și bolnav, simţindu-și sfârșitul aproape, văzând că nu mai

rezistă în frig și foame, hagiul își calcă pe inimă și îi dă un bănuţ

nepoatei să cumpere lemne pentru foc și să-i facă o ciorbă de

găină. Consideră această dorinţă drept o „poftă de copil“, apoi se

căiește amarnic pentru banii cheltuiţi și-i cere nepoatei să ducă

înapoi cărbunii, cenușa, fulgii și bucăţile de carne rămase pentru

a recupera jumătate din suma cheltuită. Moartea l-a găsit singur

și bolnav, chinuit de frig și foame, neprimind nimic din puterea

galbenilor strânși o viaţă întreagă. În căderea finală din pat, trage

după el așternutul și banii din saltea cad peste el, acoperindu-l.

Delavrancea așează în gura nepoatei comentariul trist la o astfel de

viaţă: „Săracu, ce bogat este!“

   Solomon ne spune că, în această lume rea și dușmănoasă,

singurătatea este echivalentă cu o condamnare la moarte, în timp ce

asocierea înseamnă putere:

      Mai bine doi decât unul, căci iau o plată cu atât mai

bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă,

se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur și cade,

fără să aibă pe altul care să-l ridice! Tot așa, dacă se culcă

doi împreună, se încălzesc unul pe altul, dar cum are să se

încălzească dacă e singur?  Şi dacă se scoală cineva asupra

unuia, doi pot să-i stea împotrivă; și funia împletită în trei

nu se rupe ușor. (Eclesiastul 4:9-12)

   Tot putere este și înţelepciunea, indiferent la ce vârstă s-ar

manifesta ea, numai că popularitatea înţeleptului n-are picioare

lungi și dispare mai repede ca ceaţa:

     Mai bine un copil sărac și înţelept decât un împărat

bătrân și fără minte, care nu înţelege că trebuie să se

lase îndrumat; căci el poate să iasă din temniţă ca să

domnească, măcar că poate chiar să se fi născut sărac

în împărăţia celui din urmă. Am văzut pe toţi cei vii,

118


Eclesiastul - chemarea veşniciei

care umblă sub soare, înconjurând pe copilul, care avea

să urmeze după împărat și să domnească în locul lui.

Fără sfârșit era tot poporul, în fruntea căruia mergea el.

Şi totuși, cei ce vor veni după el nu se vor bucura de el.

Căci și aceasta este o deșertăciune și goană după vânt.

(Eclesiastul 4:13-16)

    Într-adevăr, bibliotecile sunt cimitirele oamenilor celebrii pe

care nu-i mai vizitează aproape nimeni. Peste sfaturile lor înţelepte

s-a așternut, în straturi foarte groase, praful și ... uitarea.

    O altă anomalie sub domnia providenţei divine este

religiozitatea gălăgioasă și activistă. Oamenii uită că avem de-a

face cu un Dumnezeu Creator care știe totul și care n-are nevoie de

ceea ce-i spunem noi ca să afle ceva. Totuși, în loc să tăcem înaintea

Domnului (Ioan 33:31, 33; Psalmul 37:7), ne grăbim să ne târguim

cu El și ne pripim să-i facem juruinţe, de parcă El ar avea nevoie de

noi, nu invers!

     Păzește-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu,

și apropie-te mai bine să asculţi, decât să aduci jertfa

nebunilor; căci ei nu știu că fac rău cu aceasta. Nu te

grăbi să deschizi gura, și să nu-ţi rostească inima cuvinte

pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este

în cer, și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.

Căci, dacă visurile se nasc din mulţimea grijilor, prostia

nebunului se cunoaște din mulţimea cuvintelor. Dacă ai

făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlinești,

căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlinește

juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nici o

juruinţă, decât să faci o juruinţă și să n-o împlinești. Nu

lăsa gura să te bage în păcat, și nu zice înaintea trimisului

lui Dumnezeu: „M-am pripit.“ Pentru ce să se mânie

Dumnezeu din pricina cuvintelor tale, și să nimicească

lucrarea mâinilor tale? Căci, dacă este deșertăciune în

mulţimea visurilor, nu mai puţin este și în mulţimea

vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu. (Eclesiastul

5:1-7)

119


Daniel Brânzei

  Aceeași temă este reluată de Eclesiastul într-unul din cele mai

șocante pasaje ale cărţii:

    Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înţelept:

pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură

de rău și nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de

vreme? (Eclesiastul 7:16-17)

    Solomon știe din propria lui experienţă că înaintea lui

Dumnezeu nu există nici un om neprihănit, nici unul măcar“, de

aceea el condamnă „ipocrizia“ cu care unii dintre noi „pozează“ în

domeniul religiei, căutând parcă să-L impresioneze pe Dumnezeu.

Formula „prea neprihănit“ este asociată cu „nu te arată prea

înţelept“, amândouă scoţând în evidenţă teatralitatea unor aparenţe

lipsite de substanţă. Dumnezeu este gata să pedepsească ipocrizia

religioasă la fel de aprig ca și răutatea nesimţită. Şi religiosul

artificial și nelegiuitul riscă să „se piardă“ și să fie „nimicit înainte

de vreme“.

    Eclesiastul vede că anomaliile enumerate mai sus sunt rezolvate

de providenţă printr-un sistem de pedepse subtile, adesea nebăgate

în seamă de oameni:

     Când vezi în ţară pe cel sărac năpăstuit și jefuit

în numele dreptului și dreptăţii, să nu te miri de lucrul

acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare,

și peste ei toţi Cel Prea Înalt. Dar un folos pentru ţară

în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.

(Eclesiastul 5:8-9)

    „... să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează

altul mai mare, și peste ei toţi Cel Prea Înalt“. Iarăși, Solomon

sugerează că anomaliile din această lume își au rezolvarea în „logica“

hotărârilor lui Dumnezeu. Providenţa divină, deși neînţeleasă

deocamdată de noi, arbitrează în toate conflictele și dă toate

deciziile finale.

    Dacă veţi privi în adâncimea lucrurilor veţi înţelege că Solomon

are dreptate. Cine conduce pe pământ? Cine are autoritatea ultimă?

Copilul crede că este condus de mama lui, care crede la rândul ei

120


Eclesiastul - chemarea veşniciei

că este condusă de bărbatul ei, capul familiei. Bărbaţii trebuie

însă și ei să se supună „mai marilor din societate“, dregătorilor și

conducătorilor politici. Peste acestea au autoritate guvernelor sau,

după unii, structurile mondiale secrete ale masoneriei. Aceștia

sunt „fii neascultării“ (Coloseni 3:6). Ei au iluzia că conduc lumea,

dar sunt conduși la rândul lor din umbră de Satan, „după mersul

lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care

lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:2). Diavolul este însă

și el înhămat la carul lui Dumnezeu, așa că tot Creatorul este Cel

care are ultimul cuvânt. Providenţa se asigură că toţi „să făcă tot ce

hotărâse mai dinainte Mâna Ta și sfatul tău“ (Fapte 4:28).

    Biblia îl numește pe Dumnezeu „urzitorul“ planului după

care se desfășoară istoria (Evrei 5:). Metafora este împrumutată

din industria covoarelor. Produsul final este obţinut prin trecerea

firelor de diferite culori prin „urzeala“ războiului de ţesut. Dacă

aţi observat, pe scena lumii s-au succedat numai în ultimul secol:

cămășile verzi, cu cămășile brune, albii cu roșii în Rusia, cămășile

negre în Germania fascistă și în Italia, căștile albe ale Naţiunilor

Unite și căștile albastre, partidul verzilor, revoluţia portocalie, etc.

Toate acestea s-au așezat unele peste altele în urzeala vremii pentru

ca în final, toată lumea să poată admira la judecata de apoi că pe

covorul istoriei s-a format un tipar pe care scrie: „Domnul este

Dumnezeu, stăpânul tuturor văzutelor și nevăzutelor“!

    Câteodată, ne spune Solomon, pedeapsa lui Dumnezeu nu

așteaptă judecata de la urmă, ci este aplicată imediat. Nedreptul

care se îmbogăţește pe mijloace necinstite și prin nedreptăţirea

altora este pedepsit printr-o sete nepotolită după argint. Dumnezeu

îi răpește mulţumirea! Bogăţia nu satură, ci aţâţă poftele.

     Cine iubește argintul, nu se satură niciodată de

argint, și cine iubește bogăţia multă, nu trage folos din ea.

Şi aceasta este o deșertăciune! (Eclesiastul 5:10)

   O altă pedeapsă sunt „prietenii“ care-l lingușesc pe cel bogat și

trăiesc pe socoteala lui:

121


Daniel Brânzei

     Când se înmulţesc bunătăţile, se înmulţesc și cei ce

le papă: și ce folos mai are din ele stăpânul lor decât că le

vede cu ochii? (Eclesiastul 5:11)

   Vai, ca un fiu risipitor cheltuitor, cât de bine trebuie să fi

cunoscut Solomon această mulțime mascată de prieteni prefăcuți și

profitori nesinceri!

   Încă o pedeapsă dată de providența divină este stresul sâcâitor și

insomnia chinuitoare:

    Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat

mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu-l lasă

îmbuibarea să doarmă. (Eclesiastul 5:12)

    Între cantitatea averii și calitatea vieții nu este o relație directă,

în orice caz nu una direct proporțională. Uneori este chiar invers

proporțională. Bogăția îl face pe cel avut să nu poată dormi, în timp

ce pentru sărac, Dumnezeu are binecuvântarea somnului adânc și

liniștit.

    O altă pedeapsă aplicată de providenţa divină este caracterul

nestatornic al bogăţiei:

     Este un mare rău, pe care l-am văzut sub soare:

avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor. Dacă se

pierd aceste bogăţii prin vreo întâmplare nenorocită,

și el are un fiu, fiului nu-i rămâne nimic în mâini. Cum

a ieșit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit,

așa se întoarce, și nu poate să ia nimic în mână din toată

osteneala lui. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce

cum venise; și ce folos are el că s-a trudit în vânt? Ba încă,

toată viaţa lui a trebuit să mănânce cu necaz, și a avut

multă durere, grijă și supărare. (Eclesiastul 5:13-17)

Solomon vorbise despre aceeași temă și în cartea Proverbelor:

     Nu te chinui ca să te îmbogăţești, nu-ţi pune

priceperea în aceasta. Abia ţi-ai aruncat ochii spre ea și

nu mai este; căci bogăţia își face aripi, și, ca vulturul, își ia

zborul spre ceruri. (Proverbe 23:4)

122


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Un om credincios este năpădit de binecuvântări,

dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne

nepedepsit. (Proverbe 28:20)

   Este evident că anomaliile prezentate aici de Solomon nu

pot fi de „durată“ în universul providenţei divine. Dumnezeu are

un plan și planul acesta reglează toate lucrurile pentru binele și

binecuvântarea celor care ascultă de Dumnezeu. Secţiunea se

încheie cu „refrenul“ binecunoscut:

      Iată ce am văzut: este bine și frumos ca omul să

mănânce și să bea, și să trăiască bine în mijlocul muncii

lui, cu care se trudește sub soare toate zilele vieţii lui, pe

care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.

Dar dacă a dat Dumnezeu cuiva avere și bogăţii, și i-a

îngăduit să mănânce din ele, să-și ia partea lui din ele, și

să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de

la Dumnezeu. Căci nu se mai gândește mult la scurtimea

zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de

bucurie. (Eclesiastul 5:20)

    În lumea „de sub soare“, omul primește bucuria, nu proprietatea

lucrurilor din jur. A venit pe lume cu mâinile goale și la fel va

pleca din ea în ceasul morţii. Până și capacitatea de a ne bucura

de lucrurile din jur este un dar de la Dumnezeu. Fără bunăvoinţa

divină, bogăţia poate deveni un blestem. Condiţia binecuvântării

este tot acea din Eclesiastul 2:26, așa că Solomon nu o mai repetă.

Ce tragic este să-i vezi pe unii cheltuindu-și toate puterile ca să

obţină lucruri de care n-au apoi timp să se bucure! Celor iubiţi de

Dumnezeu, el le dă pâinea ca prin somn și împreună cu ea le dă

fericirea, plăcerea și mulţumirea de a ști că totul lucrează conform

unui plan desăvârșit făcut de Dumnezeul care îi așteaptă în

eternitate. A-L cunoaște pe El, ca să-l parafrazăm pe apostolul Ioan,

înseamnă să găsim calea către „viaţa veșnică“ (Ioan 17:3).

     Eu am încredere în bunătatea Ta, sunt cu inima

vesela din pricina mântuirii Tale: cânt Domnului căci

mi-a făcut bine! (Psalmul 13: 5-6)

123


Daniel Brânzei

    Se poate să fi cu inima veselă într-o lume tristă? Comentând

psalmul citat mai sus, Nicu Lăcătuș ne spune că se poate:

    „Se poate așa ceva? O inimă veselă într-o lume cu atâtea

necazuri? Lumea în care trăim este o lume plină de tristeţe. Trebuie

să fii complet lipsit de simţul realităţii pentru a nega acest fapt.

    Deși societatea de consum din care facem parte oferă o

gamă tot mai variată și mai amplă de programe de divertisment,

acestea reușesc doar sa amorţească inimile triste și împovărate ale

oamenilor. Realitatea este că oricât am încerca să înveselim inima

cu lucrurile acestei lumi, ea va rămâne tot împovărată și tristă.

    Theodore Fontane spune că „în inima omului este loc pentru

tot felul de contradicţii“. Psalmistul pune starea plăcută a inimii

sale doar pe seama lucrării lui Dumnezeu din viaţa sa. Într-o lume

în care se văd atâtea suferinţe, necazuri și durere, putem avea

încredere și bucurie pentru viaţă doar privind spre Dumnezeu.

Doar atunci când Dumnezeu se așează în inima zdrobită a omului,

curăţind-o prin lucrarea Sa minunată, poate omul spune, nu doar

cu buzele, ci cu întreaga fiinţă:

    „Cânt Domnului, căci mi-a facut bine!“

    Ilustrul Emerson avea inima ancorată în Dumnezeu când a spus

cuvintele: „Tot ceea ce am văzut mă învaţă să mă încred în Creator

și pentru tot ceea ce n-am văzut încă“.

Viaţa ca o investiţie (cap. 6:18:15)

    Pasul următor din marea demonstrație este cel mai important

din toată cartea. Până acum, Koheletul ne-a arătat două realităţi

practice: (1) să te mulţumești cu ce ai și să te bucuri de ce ai

stea mult mai bine decât să aduni bogăţii nemăsurate și (2)

adunarea bogăţiilor împreună cu toate celelalte evenimente ale

vieţii sunt guvernate de un plan providenţial al lui Dumnezeu.

Anomaliile deranjante pe care le observăm pot și vor fi rezolvate de

înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Sub guverbnarea

divină, bogăția nu este întotdeauna neapărat o binecuvântare, iar

necazurile și suferințele nu sunt neapărat ceva rău. Cel aparent

124


Eclesiastul - chemarea veşniciei

binecuvântat s-ar putea să nu fie, iar cel neprihănit, aparent

blestemat, s-ar putea să aibă parte de binecuvântare. Bucuria celui

mulţumit este arvuna pe care o primește omul atunci când se

aliniază voinţei divine, ascultând de poruncile lui Dumnezeu și

anticipând fericirea eternă spre care se simte irezistibil atras.

    Tema care urmează, care este și inima întregii cărţi, este o

amplificare a dezbaterii din primele două secţiuni. Solomon ne

împinge spre ideea că viaţa poate fi privită nu doar prin ceea ce nu

este, ci și prin ceea ce poate fi. Din acest punct de vedere, Eclesiastul

ne propune un punct de vedere interesant: viaţa poate fi privită

drept o investiţie.

    Investiţia aceasta este riscantă din două motive: viaţa este

lipsită de împlinire (Eclesiastul 6:1 - 8:15) și viaţa este lipsită de

certitudine (Eclesiastul 8:16 - 12:8).

    Prin 1998, la înmormântarea unuia din cei mai buni membrii

„americani 100%“ din biserica noastră de la Bethel, m-am chinuit

să predic în limba engleză, așa cum îmi ceruse delicat familia

decedatului. Ca să ne fie și mie și lor mai ușor, am ales să așez

mesajul predicii mele în trei puncte.

    La întrebarea: „De unde știi că cineva a reușit ăîn viață“? se pot

da trei răspunsuri în funcție de perspectiva pe care o ai asupra vieţii.

    „Pentru unii, viaţa este o avere mare care poate fi risipită

nebunește. Ei se consideră „reușiţi“ dacă au ajuns la sfârșitul vieţii

cu mâinile goale, bucurându-se până la ultimul cent de ceea ce au

avut. Pentru alţii, viaţa este o „cheltuială“ care trebuie făcută cu

zgârcenie. Aceștia trăiesc prudent și zgârcit, considerând că au

„reușit“ numai în cazul în care au cheltuit cât mai puţin și au lăsat

în urmă aproape tot ce le-a trecut prin mână. Există însă și oameni

care consideră viaţa drept o „investiţie“, s-ar putea ca ei să trăiască

cu puţin și să nu lase în urma lor prea mult, dar sunt „reușiţi“ atâta

vreme cât s-au investit în oamenii pe care i-au iubit și în veșnicia

împărăţiei pe care o așteaptă.

    Risipește, cheltuiește, investește ... Trei cuvinte dintre care unul

te poate caracteriza și pe tine. Pe care îl alegi?“

125


Daniel Brânzei

   După ce le-a încercat din plin pe primele două, spre bătrâneţe,

Solomon ne sfătuiește în Eclesiastul 11 să privim viaţa ca pe o

investiţie personală cu consecinţe spirituale eterne.

Viaţa este lipsită de împlinire (Eclesiastul 6:1 8:15)

   Concluzia finală a pasajului ne indică direcţia logicii din

discursul acoperit de predica a treia și predica a patra:

      Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă

fericire pentru om sub soare decât să mănânce și să bea și

să se veselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul

muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub

soare. Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și

să mă uit cu băgare de seamă la truda pe care și-o dă omul

pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici

noapte, am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am

văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;

oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; și

chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu

poate să găsească. (Eclesiastul 8:15-17)

   Înţelepciunea umană nu poate înţelege providenţa divină

și manifestările ei pe pământ, dar se poate bucura într-o totală

încredere și angajându-se conștient să asculte de poruncile lui

Dumnezeu. Cel care n-o va face, chiar dacă ar avea de toate și ar trăi

două mii de ani, tot ar avea o existenţă fără valoare, lipsită de sens și

semnificaţie eternă:

     Este un rău, pe care l-am văzut sub soare, și care se

întâlnește des între oameni. Este, de pildă, un om căruia

i-a dat Dumnezeu avere, bogăţii și slavă, așa că nu-i

lipsește nimic din ce-i dorește sufletul; dar Dumnezeu

nu-l lasă să se bucure de ele, ci un străin se bucură de ele:

aceasta este o deșertăciune și un rău mare. Chiar dacă un

om ar avea o sută de copii, și ar trăi mulţi ani, oricât de

mult i s-ar mări numărul zilelor anilor lui, dar dacă nu i

se satură sufletul de bunătăţile agonisite de el, și dacă

nici de înmormântare n-are parte, eu zic că o stârpitură

126


Eclesiastul - chemarea veşniciei

este mai fericită decât el. Căci aceasta din urmă piere

odată cu venirea ei, se duce în întuneric, și numele îi

rămâne acoperit cu întuneric; n-a văzut, nici n-a cunoscut

soarele; și de aceea este mai bine de ea decât de omul

acela. Şi de ar trăi chiar de două ori o mie de ani un astfel

de om, fără să se bucure de fericire, nu merg toate la un

loc? (Eclesiastul 6:1-6)

   Nu, timpul nu rezolvă și nu vindecă toate lucrurile, iar bogăţia

nu poate ascunde lipsa de sens, pentru că niciodată cantitatea nu a

fost un substitut pentru calitate.

   Una din cărţile cele mai îndrăgite în generaţia părinţilor noștri

a fost „Poliana, sau taina mulţumirii“. Autoarea acestei cărţi,

Eleanor H. Porter, a făcut-o pe eroina ei agentul de transformare a

tuturor oamenilor din jurul ei. Pentru toţi împovăraţii, încruntaţii

și încrâncenaţii pe care i-a întâlnit, Poliana a avut de fiecare dată

același mesaj simplu: „Caută în viaţa ta ceva bun pentru care poţi

să-I mulţumești lui Dumnezeu“. Toţi cei care i-au urmat sfatul au

ieșit din „cursa de șoareci“ a presiunilor cotidiene și au reușit să

guste ceva din farmecul eternităţii care a invadat timpul nostru.

   Probabil că Eleanor H. Porter a citit și ea cartea lui Solomon:

     Toată truda omului este pentru gura lui, și totuși

poftele nu i se împlinesc niciodată. Căci ce are înţeleptul

mai mult decât nebunul? Ce folos are nenorocitul care

știe să se poarte înaintea celor vii? Mai bine ce vezi cu

ochii decât frământare de pofte neîmplinite: și aceasta

este o deșertăciune și goană după vânt. Ce este omul, se

cunoaște după numele care i s-a dat de mult: se știe că

este din pământ, și nu poate să se judece cu cel ce este mai

tare decât el. Căci chiar dacă face multă vorbă, care doar

înmulţește deșertăciunea, ce folos are omul din ea? Căci

cine știe ce este bine pentru om în viaţă, în toate zilele

vieţii lui de vieţuire deșartă, pe care le petrece ca o umbră?

Şi cine poate să spună omului ce va fi după el sub soare?

(Eclesiastul 6:7-12)

127


Daniel Brânzei

    Ca și psalmistul, Solomon a fost ispitit să creadă că cel bogat

este întotdeauna mai fericit decât săracul. Ţineţi minte experienţa

lui Asaf:

     Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima

curată. Totuși, era să mi se îndoaie piciorul, și erau să-mi

alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi,

când vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i

tulbură până la moarte, și trupul le este încărcat de

grăsime. N-au parte de suferinţele omenești, și nu sunt

loviţi ca ceilalţi oameni. De aceea mândria le slujește ca

salbă, și asuprirea este haina care-i învelește. Li se bulbucă

ochii de grăsime și au mai mult decât le-ar dori inima.

Râd, și vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, își

înalţă gura până la ceruri și limba le cutreieră pământul.

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin, și zice:

„Ce ar putea să știe Dumnezeu, și ce ar putea să cunoască

Cel Prea Înalt?“ Așa sunt cei răi: totdeauna fericiţi și își

măresc bogăţiile.

     Degeaba dar mi-am curăţit eu inima și mi-am spălat

mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, și în

toate dimineţile sunt pedepsit. Dacă aș zice: „Vreau să

vorbesc ca ei“, iată că nu aș fi credincios neamului copiilor

Tăi. M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar

zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul

locaș al lui Dumnezeu, și am luat seama la soarta de la

urmă a celor răi.

     Da, Tu-i pui în locuri alunecoase, și-i arunci în

prăpăd. Cum sunt nimiciţi într-o clipă! Sunt pierduţi,

prăpădiţi printr-un sfârșit năprasnic. Ca un vis la

deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea

Ta! Când mi se amăra inima, și mă simţeam străpuns în

măruntaie, eram prost și fără judecată, eram ca un dobitoc

înaintea Ta. Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai

apucat de mâna dreaptă, mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi

mă vei primi în slavă. (Psalmul 73)

128


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Oricât pare de paradoxal, valoarea vieţii este dată de clipa

morţii, pentru că viaţa este scurtă, dar eternitatea este nemăsurată.

Ca și latinii de mai târziu care au lansat avertismentul „Memento

mori“ (Adu-ţi aminte că vei muri!), Koheletul ne spune că

adevărata înţelepciune a vieţii se deprinde prin confruntarea cu

moartea. Toate lucrurile trebuiesc cântărite în lumina veșniciei:

      Mai mult face un nume bun decât untdelemnul

mirositor, și ziua morţii decât ziua nașterii. Mai bine să

te duci într-o casă de jale decât să te duci într-o casă de

petrecere; căci acolo îţi aduci aminte de sfârșitul oricărui

om, și cine trăiește, își pune la inimă lucrul acesta. Mai

bună este întristarea decât râsul; căci prin întristarea feţei,

inima se face mai bună. Inima înţelepţilor este în casa

de jale, iar inima celor fără minte este în casa petrecerii.

Mai bine să asculţi mustrarea înţeleptului decât să asculţi

la cântecul celor fără minte. Căci râsul celor fără minte

este ca pârâitul spinilor sub căldare. Şi aceasta este o

deșertăciune. Averea luată prin silă înebunește pe cel

înţelept, și mita strică inima. Mai bun este sfârșitul unui

lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât

cel îngâmfat. (Eclesiastul 7:1-8)

   Apropierea zilei morţii nu trebuie temută, iar îmbătrânirea nu

trebuie deplânsă. La urma urmei, ne apropiem de slava eternă!

      Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia

locuiește în sânul nebunilor. Nu zice: „Cum se face că

zilele de mai înainte erau mai bune decât acestea?“ Căci

nu din înţelepciune întrebi așa. (Eclesiastul 7:10)

   Înţelepciunea, oricât de strălucită ar fi ea, nu poate pătrunde

înţelepciunea planului providenţial, dar poate zidi în cel ce o are un

caracter care va fi răsplătit de Dumnezeu:

     Înţelepciunea preţuiește cât o moștenire, și chiar

mai mult pentru cei ce văd soarele. Căci ocrotire dă și

înţelepciunea, ocrotire dă și argintul; dar un folos mai

mult al știinţei este că înţelepciunea ţine în viaţă pe

cei ce o au. Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui

129


Daniel Brânzei

Dumnezeu: cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb? În

ziua fericirii, fii fericit, și în ziua nenorocirii, gândește-te

că Dumnezeu a făcut și pe una și pe cealaltă, pentru ca

omul să nu mai poată ști nimic din ce va fi după el.

     Tot felul de lucruri am văzut în zilele deșertăciunii

mele.

     Este câte un om fără prihană, care piere în

neprihănirea lui, și este câte un nelegiuit, care o duce mult

în răutatea lui.

     Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înţelept:

pentru ce să te pierzi singur? Dar nu fi nici peste măsură

de rău și nu fi fără minte: pentru ce vrei să mori înainte de

vreme?

     Bine este să ţii la aceasta, dar nici pe cealaltă să n-o

lași din mână; căci cine se teme de Dumnezeu, scapă

din toate acestea. Înţelepciunea face pe cel înţelept mai

tare decât zece viteji, care sunt într-o cetate. (Eclesiastul

7:11-19)

Înţelepciunea te face îngăduitor cu ceilalţi:

     Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană,

care să facă binele fără să păcătuiască. Nu lua nici tu

seama la toate vorbele care se spun, ca nu cumva s-auzi pe

sluga ta vorbindu-te de rău! Căci știe inima ta de câte ori

ai vorbit și tu de rău pe alţii. (Eclesiastul 7:20-22)

   Constatarea păcătoșeniei generale este aceeași pe care o face

Solomon în rugăciunea de la dedicarea Templului:

    Când vor păcătui împotriva Ta - căci nu este om care

să nu păcătuiască...“ (1 Împăraţi 8:46)

   Tatăl lui David a avut aceeași convingere despre păcătoșenia

generală a omenirii:

    Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii

oamenilor să vadă de este vreunul care să aibă pricepere,

și care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit,

toţi s-au dovedit niște netrebnici; nu este nici unul

130


Eclesiastul - chemarea veşniciei

care să facă binele, nici unul măcar. (Psalmul 14:2-4,

pasaj citat și de apostolul Pavel în Romani 3;11).

     Nu intra la judecată cu robul Tău. Căci nici un om

viu nu este fără prihană înaintea Ta. (Psalmul 143:2)

Înţelepciunea știe să-și recunoască cu modestie propriile limite:

    Toate acestea le-am cercetat cu înţelepciune. Am zis:

„Mă voi înţelepţi.“ Dar înţelepciunea a rămas departe de

mine. Cu mult mai departe decât era mai înainte, și ce

adâncă! Cine o va putea găsi?

   Înţelepciunea ar fi trebuit să-l facă pe Solomon să asculte

porunca lui Dumnezeu și să nu trăiască în păcatele interzise în mod

expres pentru un împărat:

      După ce vei intra în ţara pe care ţi-o dă Domnul,

Dumnezeul tău, și o vei stăpâni, după ce-ţi vei așeza

locuinţa, și vei zice: „Vreau să pun peste mine un

împărat, ca toate neamurile care mă înconjoară“, să pui

peste tine ca împărat pe acela pe care-l va alege Domnul

Dumnezeul tău, și anume să iei un împărat din mijlocul

fraţilor tăi; nu vei putea să pui împărat pe un străin,

care să nu fie fratele tău. Dar să n-aibă mulţi cai, și să

nu întoarcă pe popor în Egipt ca să aibă mulţi cai, căci

Domnul v-a zis: „Să nu vă mai întoarceţi pe drumul

acela.“ Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se

abată inima; și să nu strângă mari grămezi de argint și

aur. Când se va așeza pe scaunul de domnie al împărăţiei

lui, să scrie pentru el, într-o carte, o copie a acestei legi,

pe care s-o ia de la preoţii din neamul Leviţilor. Va trebui

s-o aibă cu el și s-o citească în toate zilele vieţii lui ca să

înveţe să se teamă de Domnul Dumnezeul lui, să păzească

și să împlinească toate cuvintele din legea aceasta și toate

poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai

presus de fraţii lui, și să nu se abată de la poruncile acestea

nici la dreapta, nici la stânga, și să aibă astfel multe zile

în împărăţia lui, el și copiii lui, în mijlocul lui Israel.

(Deuteronom 17:14-20)

131


Daniel Brânzei

  Solomon n-a făcut așa. Excesele lui nu s-au limitat numai la cele

materiale. Solomon a luat o sumedenie de „neveste“:

     Împăratul Solomon a iubit multe femei străine,

afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite,

Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre

care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la

ele, și nici ele să nu intre la voi, căci v-ar întoarce negreșit

inimile înspre dumnezeii lor.“ De aceste neamuri s-a alipit

Solomon, târât de iubire. A avut de neveste șapte sute de

crăiese împărăţești și trei sute de ţiitoare; și nevestele i-au

abătut inima. Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au

plecat inima spre alţi dumnezei; și inima nu i-a fost în

totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima

tatălui său David. Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa

Sidonienilor, și după Milcom, urâciunea Amoniţilor. Şi

Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului, și n-a

urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David. Atunci

Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un

loc înalt pentru Chemoș, urâciunea Moabului, pentru

Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Așa a făcut pentru

toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie și jertfe

dumnezeilor lor. (1 Împăraţi 11:1-8)

   Iată-l cu cât „arţag“ vorbește acum, la bătrâneţe, despre femeile

care l-au dus în rătăcire:

     M-am apucat și am cercetat toate lucrurile, cu gând

să înţeleg, să adâncesc, și să caut înţelepciunea și rostul

lucrurilor, și să pricep nebunia răutăţii și rătăcirea prostiei.

Şi am găsit că mai amară decât moartea este femeia, a

cărei inimă este o cursă și un laţ, și ale cărei mâini sunt

niște lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel

păcătos este prins de ea.  Iată ce am găsit, zice Eclesiastul,

cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund rostul;

iată ce-mi caută și acum sufletul și n-am găsit. Din o mie

am găsit un om: dar o femeie n-am găsit în toate acestea.

(Eclesiastul 7:25-28)

132


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Poligamia este o invenţia a omului, care n-a adus nici o

îmbunătăţire „planului divin original“. Mulţimea femeilor adunate

în haremul imperial l-a lăsat pe Solomon total nemulţumit de

calitatea „trofeelor“. Nu trebuie însă să-l facem pe Solomon un

bărbat șovin care nu știe să aprecieze „sexul frumos“! În primul

rând, Solomon ancorează plăcerea vieţii în parteneriatul pe care un

bărbat îl formează cu femeia în cadrul familiei:

     Gustă viaţa cu nevasta, pe care o iubești, în tot

timpul vieţii tale deșerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu

sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este

partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub

soare. (Eclesiastul 9:9)

    În al doilea rând, nu trebuie să uităm că Solomon este cel care

a scris Cântarea Cântărilor, această odă înălţată iubirii dintre un

bărbat și o femeie.

    În al treilea rând, este bine să ne amintim că la încheierea cărţii

de înţelepciune practică a Proverbelor, când Solomon vrea să ne dea

exemplul unei persoane „ideale“, el alege ... o femeie! (Proverbe 31).

     Nu femeia, ca și creatură a lui Dumnezeu, l-a dezamăgit pe

Solomon, ci femeia de consum, femeia considerată și redusă la

statutul de marfă. Abuzarea rânduielii lui Dumnezeu și largheţea

abuzurilor l-au cufundat pe Solomon într-o lume a oglinzilor

strâmbe și mincinoase, în care relaţiile dintre oameni au fost

falsificate:

    Numai, iată ce am găsit: că Dumnezeu a făcut pe

oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe șiretenii.

(Eclesiastul 7:25-29)

   Ce bine ar fi fost, dacă ...n-ar fi fost. Ce bine ar fi fost dacă

Solomon ar fi rămas și el „fără prihană“, cum l-a făcut Dumnezeu

și nu s-ar fi apucat de „șmecherii“. Dușmanii lui Dumnezeu nu

sunt prieteni sinceri ai omului și orice neascultare se plătește. Sub

suveranitatea divină, cel așezat pe tronul împărăţiei lui Israel a plătit

scump și acuma se căiește.

133


Daniel Brânzei

    Trista experienţă a lui Solomon nu trebuie însă să scadă în nici

un fel importanţa pe care o are „împăratul“, ca reprezentant al

justiţiei divine în limpezirea lucrurilor dintre oameni.

    Oftând pentru trecut și regretând rătăcirea în care a condus

Israelul, Solomon consolidează rolul pe care trebuie să-l joace

împăratul în implementarea planului providenţei.

     Cine este ca cel înţelept, și cine pricepe rostul

lucrurilor? Înţelepciunea omului îi luminează faţa,

și asprimea feţei i se schimbă. Eu îţi spun: „Păzește

poruncile împăratului, din pricina jurământului, făcut

înaintea lui Dumnezeu. Nu te grăbi să pleci dinaintea

lui, și nu stărui într-un lucru rău: căci el poate face tot ce

vrea, pentru că vorba împăratului are putere. Cine poate

zice: „Ce faci?“ Pe cine păzește porunca, nu-l va atinge

nici o nenorocire, dar inima înţeleptului cunoaște și

vremea și judecata. Căci pentru orice lucru este o vreme

și o judecată și nenorocirea paște pe om. Dar el nu știe

ce și cum se va întâmpla, căci n-are nici cine-i spune.

(Eclesiastul 8:1-7)

    Alternativa ascultării de împărat ar fi dezlănţuirea „haosului“,

iar aceasta ar fi cel mai fertil teren pentru lucrările Diavolului.

Haosul este cea mai nepropice atmosferă pentru pregătirea veșniciei.

Această învăţătură va fi preluată și de apostoli în vremea harului Nou

Testamental:

     Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni,

cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru

împăraţi și pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii,

ca să putem duce astfel o viaţă pașnică și liniștită, cu

toată evlavia și cu toată cinstea. Lucrul acesta este bun și

bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,

care voiește ca toţi oamenii să fie mântuiţi și să vină la

cunoștinţa adevărului. (1 Timotei 2:1-4)

    Fiţi supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru

Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât și

dregătorilor, ca unii care sunt trimiși de el să pedepsească

pe făcătorii de rele și să laude pe cei ce fac bine. Căci voia

                            134


Eclesiastul - chemarea veşniciei

lui Dumnezeu este, ca făcând ce este bine, să astupaţi gura

oamenilor neștiutori și proști. Purtaţi-vă ca niște oameni

slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a

răutăţii, ci ca niște robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi

oamenii, iubiţi pe fraţi, temeţi-vă de Dumnezeu, daţi

cinste împăratului! (1 Petru 2:13-17)

      Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte;

căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu.

Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.

De aceea, cine se împotrivește stăpânirii, se împotrivește

rânduielii puse de Dumnezeu, și cei ce se împotrivesc,

își vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru

o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fie frică

de stăpânire? Fă binele, și vei avea laudă de la ea. El este

slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci

răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în

slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune și să pedepsească

pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuși nu

numai de frica pedepsei, ci și din îndemnul cugetului. Tot

pentru aceasta să plătiţi și birurile. Căci dregătorii sunt

niște slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai

slujba aceasta. (Romani 13: 1-6)

    Koheletul își îndeamnă cititorii să se supună poruncilor

împăratului terestru care-L reprezintă pe Împăratul etern.

Aceasta nu este însă o garanţie că împăratul terestru nu va lucra

cu strâmbătate și nu va face să domnească nelegiuirea. Speranţele

lui Solomon pentru instaurarea unei împărăţii terestre desăvârșite

au fost foarte mici. Istoria scursă de atunci i-a dat cu prisosinţă

dreptate:

     Omul nu este stăpân pe suflarea lui ca s-o poată opri,

și n-are nici o putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu

este izbăvire, și răutatea nu poate scăpa pe cei răi. Toate

acestea le-am văzut, și mi-am îndreptat inima spre tot ce

se face sub soare. Este o vreme când un om stăpânește

peste alt om, ca să-l facă nenorocit. Atunci am văzut pe

cei răi îngropaţi și ducându-se la odihna lor, iar pe cei ce

135


Daniel Brânzei

lucraseră cu neprihănire depărtându-se de locul sfânt și

uitaţi în cetate. Şi aceasta este o deșertăciune!

      Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea

dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima

fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuși, măcar

că păcătosul face de o sută de ori răul și stăruiește multă

vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de

Dumnezeu, și au frică de El. Dar cel rău nu este fericit și

nu-și va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că nu are

frică de Dumnezeu.

      Este o deșertăciune care se petrece pe pământ: și

anume, sunt oameni neprihăniţi, cărora le merge ca și

celor răi care fac fapte rele, și sunt răi, cărora le merge ca și

celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu zic că și aceasta

este o deșertăciune. (Eclesiastul 8:8-14)

   Solomon ne sfătuiește să rezolvăm repede această anomalie a

providenţei printr-o încredere nestrămutată în dreptatea guvernării

divine care-și va spune până la urmă cuvântul. Ce să facem însă

noi până atunci? Să aruncăm asupra Lui și această situaţie și să ne

vedem de partea noastră în viaţă:

      Am lăudat dar petrecerea, pentru că nu este altă

fericire pentru om sub soare decât să mănânce și să bea și

să se veselească; iată ce trebuie să-l însoţească în mijlocul

muncii lui, în zilele vieţii pe care i le dă Dumnezeu sub

soare. (Eclesiastul 8:15)

   Chiar dacă „cei ce se tem de Dumnezeu“ nu sunt răsplătiţi pe

pământ pentru caracterul, înţelepciunea și integritatea lor, va veni o

vreme când Dumnezeu le va face dreptate:

     Aţi zis: „Degeaba slujim lui Dumnezeu, și ce am

câștigat dacă am păzit poruncile Lui, și am umblat triști

înaintea Domnului oștirilor? Acum fericim pe cei trufași;

da, celor răi le merge bine; da, ei ispitesc pe Dumnezeu,

și scapă!“

     Atunci și cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea

unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta, și a

136


Eclesiastul - chemarea veşniciei

ascultat; și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea

Lui, pentru cei ce se tem de Domnul, și cinstesc Numele

Lui.

     „Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor, Îmi vor fi

o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi

avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i

slujește. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel

neprihănit și cel rău, dintre cel ce slujește lui Dumnezeu

și cel ce nu-I slujește.“ (Maleahi 3: 14-18)

Viaţa este lipsită de certitudine (cap. 8:1612:8)

   Întreaga carte a Eclesiastului este o încercare de a-i duce

pe cititori la două concluzii inevitabile: (1) Există un singur

Dumnezeu creator a toare, care le susține pe toate și le înțelege pe

toate și (2) eunu sunt acela. Pasajul care urmează umilește semeția

omului și-l îndeamnă la orientarea vieții sub aceste două puncte

cardinale. Este zadarnic să întebăm: „De ce?“

   „Ne naștem neștiutori și murim ignoranţi. Niciodată n-a fost

omenirea mai ignorantă despre un număr așa de mare de lucruri“

am citit scris recent într-un articol. Se pare că, încet, încet, lumea

ajunge la înţelepciunea Eclesiastului:

     Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea și să

mă uit cu băgare de seamă la truda pe care și-o dă omul

pe pământ, căci omul nu vede somn cu ochii, nici zi, nici

noapte, am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am

văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;

oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; și

chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu

poate să găsească. (Eclesiastul 8:16-17)

    Solomon ne dă patru motive pentru care este înțelept să nu mai

întrebi „De ce?“

    1. Oricum, nu vom înțelege - Ecl 8:16-17

    2. Trebuie să ne obișnuim să acceptăm taine - Ecl. 9:1

    3. Moartea golește de sens existența - Ecl. 9:2-6

137


Daniel Brânzei

   4. Singurul sens este acceptarea hotărârilor lui Dumnezeu - Ecl.

9:7-12

   Moartea este sigură. Cea mai înspăimântătoare ignoranţă este

cunoștinţa despre moarte. Teza Koheletului este că „moartea este

inevitabilă“, iar, la umbra ei, „viaţa este nesigură“.

   Cel mai sigur aspect al vieţii este ... moartea! (Eclesiastul 9:1-

10), iar nesiguranţa vieţii subliniază importanţa înţelepciunii

(Eclesiastul 9:11-18).

     Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor

lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, și am văzut că

cei neprihăniţi și înţelepţi, și faptele lor, sunt în mâna

lui Dumnezeu, atât dragostea cât și ura. Oamenii nu

știu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.

Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă: aceeași soartă are

cel neprihănit și cel rău, cel bun și curat ca și cel necurat,

cel ce aduce jertfă, ca și cel ce n-aduce jertfă; cel bun, ca și

cel păcătos, cel ce jură ca și cel ce se teme să jure! Iată cel

mai mare rău în tot ce se face sub soare: anume că aceeași

soartă au toţi. De aceea și este plină inima oamenilor de

răutate, și de aceea este atâta nebunie în inima lor tot

timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se duc la cei morţi.

(Eclesiastul 9:1-3)

    Moartea este „marele egalizator“. Dacă toate se sfârșesc la

mormânt, dacă materialismul și ateismul ar avea dreptate, viaţa ar fi

eliberată din chingile moralităţii, iar caracterul ar fi cea mai inutilă

dintre realizările omenești. Între un „câine“ și un „leu“ n-ar mai

exista nici o diferenţă. Ba încă, pentru a rămâne în viaţă, dacă se

cere, este acceptabil să faci orice fel de compromisuri:

     Căci cine este scutit? Oricine trăiește, tot mai trage

nădejde; căci un câine viu face mai mult decât un leu

mort. Cei vii, în adevăr, măcar știu că vor muri; dar cei

morţi nu știu nimic, și nu mai au nici o răsplată, fiindcă

până și pomenirea li se uită.   Şi dragostea lor, și ura lor,

și pizma lor, de mult au și pierit, și niciodată nu vor mai

avea parte de tot ce se face sub soare. (Eclesiastul 9:4-6)

138


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Perspectivă și mai ales proximitatea morţii face mintea umană

să funcţioneze altfel. Octavian Paler a scris în „jurnalul“ său:

„Adevărul e că aici, la mare, totul se simplifică. Dispar miile de

lucruri mărunte care-mi îmbâcsesc ziua în București. Dintr-o dată,

redescopăr că esenţiale sunt doar viaţa, iubirea și moartea. Restul e

spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi?

Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naștere. Dumnezeu nu ne

datorează nimic, orice reproș ar fi ridicol“.

   Unii oameni se tem așa de mult de moarte că nici nu mai apucă

să trăiască! Fricoșii mor de mai multe ori înainte de moarte; cei

curajoși nu gustă moartea decât o dată.

   Concepţia despre moarte va determina filosofia lui cu privire la

viaţă. Moartea este ultima verificare și validare a credinţei noastre.

   Solomon acceptă locul morţii în planul providenţei și-și

sfătuiește cititorii să nu se lase tulburaţi de perspectiva morţii, ci s-o

folosească drept motivaţie pentru o vieţuire mai bună:

     Du-te, dar, de mănâncă-ţi pâinea cu bucurie, și bea-ţi

cu inimă bună vinul; căci de mult a găsit Dumnezeu

plăcere în ce faci tu acum. Hainele să-ţi fie albe, în orice

vreme, și untdelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap. Gustă

viaţa cu nevasta, pe care o iubești, în tot timpul vieţii

tale deșerte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în

această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în

viaţă, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare. Tot

ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în

locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare,

nici chibzuială, nici știinţă, nici înţelepciune! (Eclesiastul

9:7-10)

    Sfatul lui Solomon nu este tot aceea cu fatalistul; „Să mâncăm

și să bem, căci mâine vom muri“, ci este expresia unei credinţe

copilărești în înţelepciunea providenţei divine care ne-a pus la

dispoziţie tot ce ne trebuie ca să ne bucurăm și aici și în eternitate.

„pâinea și băutura“ reprezintă metaforic hrana, hainele albe sunt

haine de sărbătoare, iar gustarea bucuriei împreună cu nevasta

reprezintă viaţa de familie. În trei expresii scurte, Solomon

139


Daniel Brânzei

spune: bucură-te de mâncarea pe care o ai, fă din fiecare zi a

vieţii o sărbătoare și fi fericit în cadrul familiei pe care ţi-a dat-o

Dumnezeu.

   Viaţa este nesigură. Lucrarea, chibzuinţa, știinţa și înţelepciunea

sunt caracteristicile unei vieţi neprihănite și ele trebuiesc folosite

cu prisosinţă. Câteodată însă, niciuna din acestea nu garantează

reușita și fericirea. După ce ne-a arătat că moartea este sigură,

Solomon vrea să ne convingă că viaţa este ... nesigură.

     Am mai văzut apoi sub soare că nu cei iuţi aleargă,

că nu cei viteji câștigă războiul, că nu cei înţelepţi

câștigă pâinea, nici cei pricepuţi bogăţia, nici cei învăţaţi

bunăvoinţa, ci toate atârnă de vreme și de împrejurări.

Căci omul nu-și cunoaște nici măcar ceasul, întocmai ca

peștii prinși în mreaja nimicitoare, și ca păsările prinse

în laţ; ca și ei sunt prinși și fiii oamenilor în vremea

nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.

(Eclesiastul 9:11-12)

   Din nou, observaţia Koheletului este adevărată și confirmată de

apostolul Pavel în Noul Testament:

     Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi

va place să am milă și Mă voi îndura de oricine-Mi va

place să Mă îndur. Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici

de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. (Romani

9:15-16)

    Incertitudinea vieţii nu trebuie să ne împingă spre fatalism.

Koheletul își continuă cartea cu un text care dovedește că

„înţelepciunea“ este preferabilă întotdeauna nebuniei. Omul nu

este responsabil pentru ceea ce nu cunoaște, ci pentru ceea ce știe

și face. Nesiguranţa vieţii nu trebuie să ne împingă spre nebunie

(Eclesiastul 10:1-10).

    Iată mai întâi pasajul despre avantajul înţelepciunii asupra

bogăţiei și tăriei:

     Am mai văzut următoarea înţelepciune sub soare, și

mi s-a părut mare. Era o mică cetate, cu puţini oameni în

140


Eclesiastul - chemarea veşniciei

ea; și a venit asupra ei un împărat puternic, a împresurat-o,

și a ridicat mari întărituri împotriva ei. În ea se afla un om

sărac dar înţelept, care a scăpat cetatea cu înţelepciunea

lui. Şi nimeni nu se gândise la omul acela sărac. Atunci

am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât tăria!“ Totuși,

înţelepciunea săracului este dispreţuită, și nimeni nu-l

ascultă (Eclesiastul 9:13-16).

    Fiecare om trebuie să facă o alegere. Faptul că moartea este

sigură și viaţa atât de nesigură ne poate îndemna să ne abandonăm

noi înșine „nebuniei“, adică trăirii împotriva standardelor pe

care le cunoaștem cu mintea, dar nu întotdeauna le acceptăm

cu inima. Solomon începe o temă nouă care va marca sfârșitul

acestei cărţi. El ne avertizează despre pericolul „nebuniei“ și vrea

să ne entuziasmeze pentru „risipirea“ noastră în facerea de bine

(Eclesiastul 9:16 - 12:8).

    Fiecare dintre noi este la o răscruce. Convingerea că există un

plan divin este adeseori zdruncinată de anomaliile evidente din

jurul nostru. Neputinţa de a împăca aceste două realităţi pot avea

asupra noastră două efecte: să ne facă să fugim de realitate (adică să

ne refugiem în „nebunie“) sau să ne facă să lucrăm în liniște pentru

ceea ce știm că este bine. Lipsa de sens pe care o vedem în jur nu

înseamnă și o lipsă de speranţă. Koheletul vrea să își încheie cartea

cu un sfat: Alegeţi înţelepciunea și fugiţi de nebunie. Staţi un pic pe

loc. Ascultaţi-mă cu atenţie și în ... liniște.

    Cuvintele înţelepţilor, ascultate în liniște, sunt

mai de preţ decât strigătele unuia care stăpânește între

nebuni. (Eclesiastul 9:17)

   Viaţa este o luptă, ne spune Koheletul. Luptaţi-vă cu

înţelepciune dacă nu vreţi să vă număraţi printre victime. Biruiţi

tentaţia nebuniei și investiţi-vă cu dărnicie în facerea binelui.

Când toate se vor sfârși, nu vă va părea rău. Veţi fi în numărul

învingătorilor!

   Pasajul final începe cu un verset care enunţă alternativele care ne

stau înainte:

141


Daniel Brânzei

(Eclesiastul 9:18)

   Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de

război; dar un singur păcătos nimicește mult bine.

   Apoi, Koheletul ne avertizează că nu se cere mult ca să o luăm

razna. Puţină neseriozitate, puţină glumă cu păcatul, puţină

ușurătate și ... am luat-o la vale pe derdelușul nebuniei.

   Nebunia ne dă târcoale

      Muștele moarte strică și acresc untdelemnul

negustorului de unsori; tot așa, puţină nebunie biruie

înţelepciunea și slava. Inima înţeleptului este la dreapta

lui, iar inima nebunului la stânga lui. Şi pe orice drum

ar merge nebunul, peste tot îi lipsește mintea, și spune

tuturor că este un nebun! (Eclesiastul 10:1-3)

   Nebunia poate prinde ocazia unor nervi care au scăpat de sub

control. Veghează!

    Când izbucnește împotriva ta mânia celui ce

stăpânește, nu-ţi părăsi locul, căci sângele rece te păzește

de mari păcate. (Eclesiastul 10:4)

    Nebunia poate veni ca o reacţie împotriva nedreptăţilor care ţi

se fac sau la care ești martor:

     Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o

greșeală, care vine de la cel ce cârmuiește: nebunia este

pusă în dregătorii înalte, iar bogaţii stau în locuri de jos.

Am văzut robi călări, și voievozi mergând pe jos ca niște

robi. (Eclesiastul 10:5-7)

   Dacă vei dori să fi și tu ca ei, dacă vei dori să te răzbuni, răspun-

zându-le „cu aceeași monedă“, vei ajunge să fi ca unul dintre ei. Ce

groaznică înfrângere!

      Cine sapă groapa altuia, cade el în ea, și cine surpă un

zid, va fi mușcat de un șarpe. Cine sfarmă pietre, este rănit

de ele, și cine despică lemne este în primejdie. (Eclesiastul

10:8-9)

142


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Fii atent mai ales atunci când te paște dezamăgirea și depresia,

când nu mai reușești să fi stăpân pe tine însuţi!

     Când se tocește fierul, și rămâne neascuţit, trebuie

să-ţi îndoiești puterile; de aceea, la izbândă ajungi prin

înţelepciune. Când mușcă șarpele, fiindcă n-a fost

vrăjit, vrăjitorul n-are nici un câștig din meșteșugul lui.

(Eclesiastul 10:10-11)

    Dacă nu vrei să ajungi nebun, nu te juca cu nebunia. Ca să nu

ajungi prea departe, trebuie să refuzi să faci cel dintâi pas, altfel

distracţia ta te va duce la distrugere. Va fi prea târziu și în zadar vei

încerca să te mai dezvinovăţești:

      Cuvintele unui înţelept sunt plăcute, dar buzele

nebunului îi aduc pieirea. Cel dintâi cuvânt care-i iese din

gură este nebunie, și cel din urmă este o nebunie și mai

rea. Nebunul spune o mulţime de vorbe, măcar că omul

nu știe ce se va întâmpla, și cine-i va spune ce va fi după

el? (Eclesiastul 10:12-14)

   Vei fi un eșec nefolositor, o „călăuză oarbă“, un ghid fără minte,

un blestem, nu o binecuvântare, pentru cei care vor veni la tine

după ajutor:

    Truda nebunului obosește pe cel ce nu cunoaște

drumul spre cetate. (Eclesiastul 10:15)

   Vai, cât de bine cunoștea Solomon această situaţie! O gustase

pe propria lui piele, o băuse ca pe otrava unui sinucigaș fără minte.

Nebunia l-a mușcat chiar și la tronul împărăţiei:

   Nebunia poate să apară la curtea împărătească

     Vai de tine, ţară, al cărei împărat este un copil, și

ai cărei voievozi benchetuiesc de dimineaţă! Ferice de

tine ţară, al cărei împărat este de neam mare, și ai cărei

voievozi mănâncă la vremea potrivită, ca să-și întărească

puterile, nu ca să se dedea la beţie! (Eclesiastul 10:16-17)

143


Daniel Brânzei

   Datoria împăraţilor este să fie demni reprezentanţi ai lui

Dumnezeu pe pământ, nu profitori păcătoși dedaţi la tot felul de

abuzuri, cum fusese Solomon.

   Nebunia poate apare și la omul de rând. Exemplul său rău,

făcuse ca poporul Domnului să decadă.

     Când mâinile sunt leneșe, se lasă grinda, și când se

lenevesc mâinile, plouă în casă. (Eclesiastul 10:18)

   Fericirea și prosperitatea de altădată, erau acum înlocuite cu

complotul ascuns al celor care se săturaseră de nebunia lui Solomon

și doreau un viitor mai bun.

    Ospeţele se fac pentru petrecere, vinul înveselește

viaţa, iar argintul le dă pe toate. (Eclesiastul 10:19)

   Argintul acesta „care le dă pe toate“, venea din impozitele foarte

mari pe care Solomon le așezase ca un jug pe grumazul oamenilor

de rând. Ştim aceasta din plângerea pe care au făcut-o aceștia către

Roboam, urmașul lui Solomon:

     Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul; acum tu ușurează

această aspră robie și jugul greu pe care l-a pus peste noi

tatăl tău. Şi îţi vom sluji. (1 Împăraţi 12:4)

   Nebunia nu va rămâne nepedepsită. Stăpân încă pe situaţie,

Solomon își sfătuiește cititorii să nu creadă că haosul ar fi mai bun

decât rânduiala împărăţiei. Totodată, împăratul își avertizează

dușmanii că Dumnezeu îi va descoperi, iar cuvintele și intenţiile lor

nu vor rămâne nepedepsite:

      Nu blestema pe împărat nici chiar în gând, și nu

blestema pe cel bogat în odaia în care te culci; căci s-ar

putea întâmpla ca pasărea cerului să-ţi ducă vorba, și un

sol înaripat să-ţi dea pe faţă vorbele. (Eclesiastul 10:20)

    Alternativă la alunecarea spre nebunie este consacrarea în

slujirea binelui. Am numit deja această atitudine „viaţa ca o

investiţie“. Pe dimensiunea aceasta nu există nici o limită și nici o

restricţie. Mai ales având în vedere „anomaliile“ așa de des întâlnite

și nesiguranţa aplicării planului providenţial la toate evenimentele

144


Eclesiastul - chemarea veşniciei

vieţii, ar trebui să facem ce trebuie și chiar mai mult decât ce

trebuie, ar trebui să ne risipim în facerea binelui. Solomon ne dă

trei sfaturi:

        Investește prin credinţă. Solomon avea o flotă comercială pe

care le trimitea în largul mării fără să știe dacă se vor mai întoarce

înapoi. O corabie ancorată în port este în siguranţă, dar nu pentru

aceasta au fost făcute corăbiile. La fel este și viaţa, trebuie să te

desprinzi de la ţărm și să-ţi asumi riscuri. Investește cu dărnicie în

viaţă, căci nu ști când te vei reîntâlni cu binele pe care-l faci în jur

astăzi:

     Aruncă-ţi pâinea pe ape, și după multă vreme o vei

găsi iarăși! Împarte-o în șapte și chiar în opt, căci nu știi

ce nenorocire poate da peste pământ. (Eclesiastul 11:1-2)

    Expresia „în șapte și chiar în opt“ este proprie culturii evreiești

a timpului și o mai întâlnim frecvent în cartea Proverbelor (de ex.

6:30) și în primele doua capitole din cartea profetului Amos. Ea nu

trebuie înţeleasă literal, ci doar ca o figură de stil cu înţelesul „destul

și încă și mai mult“, „Cea mai mare răspândire posibilă în graniţele

prudenţei“. „Şapte“ înseamnă plinătate, suficienţă, iar opt înseamnă

„dă chiar puţin mai mult“.

       Nu căuta scuze să nu investești! Solomon adaugă la primul

sfat două metafore care spun că dărnicia noastră faţă de aproapele

nostru ar trebui să fie ca o ploaie binecuvântată care cade și pe

pământul bun și pe stâncă, pentru că atunci când vom muri, nu

vom mai putea face nimica:

     Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.

Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie

spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne.

(Eclesiastul 11:3)

   Condiţiile meteorologice sunt foarte rar „ideale“ și dacă

fermierul s-ar lua după ele n-ar mai ieși niciodată la treabă pe câmp.

145


Daniel Brânzei

Ar trebui să facem binele atunci când ni se pare nimerit și chiar și

atunci când nu ni se pare nimerit, la vreme și ne la vreme:

   Cine se uită după vânt, nu va semăna, și cine se uită

după nori, nu va secera. (Eclesiastul 11:4)

  Aceasta pentru că nu știm care din binefacerile noastre vor fi

mai plăcute Domnului și mai folosite de El în planul providenţial:

     Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se

fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu

cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.

(Eclesiastul 11:5)

      Investește cu hărnicie. Începe de dis de dimineaţă și

muncește până seara târziu, căci „vine noaptea, când nimeni nu

mai poate să lucreze“ (Ioan 9:4). Investește la tinereţe, pentru

că la bătrâneţe s-ar putea să nu mai ai nici timp, nici energie să

împlinești ceea ce ţi-ai pus în minte:

     Dimineaţa, seamănă-ţi sămânţa, și până seara nu

lasă mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti,

aceasta sau aceea, sau dacă amândouă sunt deopotrivă de

bune. (Eclesiastul 11:6)

   Este un sfat pe care Solomon ni l-a dat deja într-unul din

capitolele anterioare:

      Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea

ta! Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este

nici lucrare, nici chibzuială, nici știinţă, nici înţelepciune!

(Eclesiastul 9:10)

   Ziua și noaptea, lumina și întunericul sunt în limbajul Bibliei

în general și în Eclesiastul în mod special, metafore pentru viaţă și

moarte. Iată cum le folosește Solomon:

     Dulce este lumina și o plăcere pentru ochi să vadă

soarele. Deci, dacă un om trăiește mulţi ani, să se bucure,

în toţi anii aceștia, și să se gândească ce multe vor fi zilele

146


Eclesiastul - chemarea veşniciei

de întuneric. Tot ce va veni este deșertăciune. (Eclesiastul

11:7-8)

       Investește din tinereţe. Aduceţi-vă aminte mereu că

Eclesiastul este o carte a bucuriei responsabile, a fericirii trăite în

plinătatea darurilor de fiecare zi pe care le dă Dumnezeu tuturor

celor ce păzesc poruncile Lui. Este normal ca Solomon să încheie în

forţă, strigându-și mesajul clar și răspicat. Cercetătorul își publică

concluziile studiului său, învăţătorul vorbește cu elevul, Koheletul

se adresează adunării, cel ce s-a ars cu supa, îi sfătuiește pe ceilalţi să

sufle și-n iaurt, păţitul îi sfătuiește pe cei fără experienţă:

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. Gonește orice necaz din inima ta,

și depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea și zorile

vieţii sunt trecătoare. (Eclesiastul 11:9-10)

   Omul care a căutat fericirea peste tot și n-a găsit-o, a scris o

carte pentru ca ceilalţi să nu repete greșelile lui. Koheletul spune

celor tineri că filosofia fără teologie duce la pieire. Fericirea terestră

și mai ales fericirea eternă este accesibilă numai celor care-L iau pe

Dumnezeu în consideraţie în calculele lor, a celor care-L pun și pe

Dumnezeu în ecuaţia vieţii. Prezenţa lui Dumnezeu și a poruncilor

Lui în viaţa celui tânăr nu interzice fericirea, ci o garantează, pentru

că poruncile lui Dumnezeu nu sunt restrictive, ci protective.

   Foarte interesant, numai când primim bucuria binecuvântărilor

de fiecare zi pe care ne-o oferă Dumnezeu ajungem la fericire.

Asceticul își refuză plăcerile, hedonistul este obsedat de ele.

Amândouă extreme sunt greșite. Eclesiastul recomandă calea

de mijloc. Plăcerile sunt reale, Dumnezeu însuși ni le pune la

dispoziţie. Asceticul este în poziţia celui care refuză darul lui

Dumnezeu, iar hedonistul este într-atât de obsedat cu darul că

uită să-L mai bage în seamă pe Cel care îl pune la dispoziţie. David

Allan Hubbard ne reamintește care sunt cele trei capcane ale

hedonismului: (1) plăcerile promit mult dar oferă puţin, (2) ele

147


Daniel Brânzei

sunt „de moment“, nu de durată, și (3) umblarea după plăceri duce

inevitabil la plictiseală și la nemulţumire.

   Plăcerile au sens numai atunci când sunt gustate ca

binecuvântări dăruite de Dumnezeu, când le primim ca semn al

dragostei Lui și dovadă a grijii părintești pe care ne-o poartă.

   De ce să se bucure cei tineri? De ce să preţuim cum se cuvine

binecuvântările date de Dumnezeu în viaţa personală și în

familie? Pentru că vine... bătrâneţea. Urmează intrarea în imperiul

neputinţelor, când „sfaturi ar mai fi, dar tu nu mai ai gâște!“ Când

ai voinţă, dar nu mai ai putinţă! Când trăiești din amintiri și

memoria ţi-e foarte scurtă...

       Investește până când mai poţi. Eclesiastul 12:1-7 este

o descriere metaforică a bătrâneţii și decreptitudinii. Ca să o

tălmăcim, ne-ar trebui priceperea unui medic, subtilitatea unui

moralist și experienţa unui gerontolog. Eu nu le am. Nu-mi rămâne

decât să vi-o retranscriu aici așa cum ne-a lăsat-o Koheletul:

Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău în zilele tinereţii tale,

până nu vin zilele cele rele

și până nu se apropie anii, când vei zice:

„Nu găsesc nici o plăcere în ei“;

până nu se întunecă soarele, și lumina, luna și stelele,

și până nu se întorc norii îndată după ploaie;

până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile), și să se

încovoaie cele tari (picioarele);

până nu se opresc cei ce macină (dinţii), căci s-au

împuţinat;

până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);

până nu se închid cele două uși dinspre uliţă (buzele),

când uruitul morii slăbește,

te scoli la ciripitul unei păsări,

glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbușit,

te temi de orice înălţime,

și te sperii pe drum;

până nu înflorește migdalul cu peri albi,

și de abia se târăște lăcusta,

148


Eclesiastul - chemarea veşniciei

până nu-ţi trec poftele,

căci omul merge spre casa lui cea veșnică,

și bocitorii cutreieră uliţele;

până nu se rupe funia de argint,

până nu se sfarmă vasul de aur,

până nu se sparge găleata la izvor,

și până nu se strică roata de la fântână;

până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

(Eclesiastul 12:1-7)

    Am gasit în Ohio, la menoniţi, o placă pe care am adus-o clasei

mele de școală duminicală de la Bethel, clasa celor peste 50 de ani.

Pe ea este scris: „Îmbătrânim prea repede și ne deșteptăm prea

târziu“ (We grow too soon oldt, und too late schmart). Dacă tinerii

„ar ști“ și bătrânii „ar putea“ altfel ar arăta lumea. Solomon vrea

să fie sigur că măcar tinerii care-i citesc spovedania știu. Depinde

numai de ei să și pună în practică.

    Recapitulând ceea ce a spus Koheletul-Cercetător în această

porţiune putem spune că fiecare om trebuie să facă o alegere între

alunecarea în nebunie sau consacrarea în facerea binelui. Sfaturile

lui sunt următoarele: (1) Trăiește și investește prin credinţă

(Eclesiastul 11:1-6) și (2) Bucură-te cu Dumnezeu de viaţa pe

care o ai (Eclesiastul 11:7-19) pentru că (3) Bătrâneţea este vârsta

neputinţelor și a marilor despărţiri (Eclesiastul 12:1-7). Trăiește în

așa fel ca să n-o faci și vârsta marilor regrete!

    Koheletul ne prezintă viaţa ca pe o călătorie a sufletului de la

Dumnezeu și spre Dumnezeu, „care l-a dat“. Tentaţiile rătăcitoare

ale trupului și filosofiile păgubitoare ale minţii ne pot întuneca

acum orizontul, dar viitoarea întâlnire cu Dumnezeu este

inevitabilă.

    Ca orice autobiografie, spovedania lui Solomon se încheie cu

descrierea momentului la care a ajuns autorul. Ilustrul și renumitul

împărat de altădată ajunsese bătrân și neputincios în trup. Mintea

sa este încă foarte limpede și ageră. Regretele l-au ajuns târziu, dar

au trezit în el responsabilitatea unuia care se știe ascultat și crezut

149


Daniel Brânzei

de foarte mulţi din contemporanii săi. Încercând să-și răscumpere

vinovăţia exemplului pe care l-a dat unei întregi generaţii, Solomon

devine „Kohelet“ (crainic) al eternităţii. Eclesiastul este însă mult

mai mult decât o scrisoare către tineri. Cartea este un manifest

pentru eternitate!

   Există două pasaje în care textul trece de la persoana întâi, a

povestitorului, la persoana a treia, a comentatorului (Eclesiastul 1:1

și 12:9-10). Există două explicaţii pentru această altă „anomalie“;

sau Solomon a folosit această „tehnică literară“ ca să nu fie învinuit

de „laudă de sine“ sau aceste scurte pasaje au fost „injectate“ în

text de un editor ulterior cum s-a mai întâmplat și în alte cărţi ale

Bibliei (vezi finalul Pentateucului lui Moise sfârșitul cărţii lui Iosua

și mare parte din cartea 2 Samuel).

150


Eclesiastul - chemarea veşniciei

6. Concluzia Eclesiastului

„Urma scapă turma!“

   Calea către bucurie nu sunt abuzurile de tot felul, ci profitarea

de binecuvântările cotidiene oferite de Dumnezeu. Pentru fiecare

om, pentru fiecare vârstă și pentru fiecare eveniment, Dumnezeu,

Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor, are un plan providenţial.

Aceasta nu înseamnă „fatalism“, ci grijă părintească.

Viaţa este un examen (Eclesiastul 12:914).

    Cea de a doua definiţie pozitivă a vieţii pe care ne-o dă Solomon

este cea exprimată în titlul de mai sus. Examenele sunt o parte

intrinsecă a vieţii. Solomon ne spune însă că viaţa este în ea însăși

un examen pe care-l dăm înaintea lui Dumnezeu. Care este însă

„materia“ la care suntem examinaţi?

    Când eram în liceu am făcut parte din echipa de fotbal a școlii.

Din cauza antrenamentelor și a cantonamentelor am pierdut

multe ore de curs. Pe deasupra, faptul că mă hotărâsem deja să

merg la Seminarul Teologic m-a facut să nu mai dau prea mare

151


Daniel Brânzei

atenţie la materiile pe care le studiam la Liceul de Metrologie.

Consecinţa a fost că era cât pe ce să rămân corigent la una din

ele. A trebuit să mă „pun cu burta pe carte“ ca să ... revin în forma

mea academică. Ce s-ar fi întâmplat dacă, să zicem, aș fi rămas

corigent la trigonometrie? Niciodată nu mi-a plăcut materia asta

plină de socoteli cu sinusuri, cosinusuri, tangente, jumătăţi de arc

și unghiuri răsturnate. Oare m-aș fi putut duce în toamnă să cer să

fiu examinat, în loc de trigonometrie, la geografie sau la ... sport

(mie întotdeauna mi-au plăcut sportul și recreaţiile!)? Credeţi că

directorul liceului ar fi acceptat o astfel de propunere?

    Cam așa stau lucrurile și cu examenul pe care trebuie să-l dăm

noi înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să fim examinaţi exact la

materia la care am „căzut“ în școala divină. Adam și Eva, cei dintâi

oameni au căzut pentru că n-au avut credinţă și pentru că n-au

ascultat de poruncile Creatorului lor. Acum, pentru continuarea

școlii, ei trebuie să dea un examen exact la aceste două materii:

credinţa și ascultarea!

     Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta

este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice

faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la

tot ce este ascuns, fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:13-14)

    Solomon ne spune că viaţa nu are un sens în ea însăși tot așa cum

un examen nu are sens în el însuși. Examenul este parte dintr-un

proces de educaţie. A fost o vreme, înainte de potop, când oamenii au

trăit aproape o mie de ani. O viaţă așa de lungă le-a pus la îndemâna

oamenilor destul timp de gândire pentru examenul pe care trebuiau

să-l dea, chiar prea mult timp de gândire. Dumnezeu a văzut însă că

ei n-au folosit timpul pentru ceva bun. Toate gândurile omului erau

îndreptate în fiecare zi numai înspre rău (Geneza 6:5). Din cauza

aceasta, Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni și a spălat faţa pământului

cu apele care l-au acoperit vremelnic. După potop, Dumnezeu a

scurtat durata medie a vieţii, lăsându-ne numai 70 până la 120 de ani.

Făcând aceasta, El ne-a dat să înţelegem că atât timp este suficient

ca să luăm o decizie. Cine nu ia examenul în perioada aceasta

152


Eclesiastul - chemarea veşniciei

scurtă, nu l-ar lua nici dacă Dumnezeu l-ar lăsa să trăiască o mie de

ani! Scurtându-ne viaţa, Dumnezeu ne-a mai comunicat și un alt

lucru: viaţa, așa cum o trăim noi astăzi „sub soare“, fără perspectiva

și posibilităţile veșniciei, nu are valoare în ea însăși. Viaţa este o

„pierdere de vreme“, dacă „pribegim departe de Domnul“!

    Dacă am fi citit cu atenţie, am fi observat că Solomon a strecurat

în toată cartea ideea că viaţa este un examen la care Dumnezeu îi

supune premeditat pe oameni. Să recapitulăm câteva din expresiile

folosite în carte:

      Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu

înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o

îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe

fiii oamenilor. (Eclesiastul 1:13)

      Am văzut la ce îndeletnicire supune Dumnezeu pe

fiii oamenilor. (Eclesiastul 3:10)

     Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus

în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu

poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe

care a făcut-o Dumnezeu. (Eclesiastul 3:11)

    Am ajuns la cunoștinţa că tot ce face Dumnezeu

dăinuiește în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic

de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa

pentru ca lumea să se teamă de El. (Eclesiastul 3:14)

     Atunci am zis în inima mea: “Dumnezeu va judeca

și pe cel bun și pe cel rău; căci El a sorocit o vreme pentru

orice lucru și pentru orice faptă.“ (Eclesiastul 3:17)

153


Daniel Brânzei

3:18)

    Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai

pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu... (Eclesiastul

     Nu te grăbi să deschizi gura, și să nu-ţi rostească

inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci

Dumnezeu este în cer, și tu pe pământ, de aceea să nu

spui vorbe multe.(Eclesiastul 5:2)

     Este, de pildă, un om căruia i-a dat Dumnezeu avere,

bogăţii, și slavă, așa că nu-i lipsește nimic din ce-i dorește

sufletul; dar Dumnezeu nu-l lasă să se bucure de ele, ci un

străin se bucură de ele: aceasta este o deșertăciune și un

rău mare. (Eclesiastul 6:2)

      În ziua fericirii, fii fericit, și în ziua nenorocirii,

gândește-te că Dumnezeu a făcut și pe una și pe cealaltă,

pentru ca omul să nu mai poată ști nimic din ce va fi după

el. (Eclesiastul 7:14)

     Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori

răul și stăruiește multă vreme în el, eu știu că fericirea

este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, și au frică de El.

(Eclesiastul 8:12)

     ...am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am

văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare;

oricât s-ar trudi el să cerceteze, tot nu va putea afla; și

chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să înţeleagă, tot nu

poate să găsească. (Eclesiastul 8:17)

     Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor

lucruri, am cercetat toate aceste lucruri, și am văzut că

cei neprihăniţi și înţelepţi, și faptele lor, sunt în mâna

lui Dumnezeu, atât dragostea cât și ura. Oamenii nu

știu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.

(Eclesiastul 9:1)

     Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se

fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu

154


Eclesiastul - chemarea veşniciei

cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.

(Eclesiastul 11:5)

     Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă

cât ești tânăr, umblă pe căile alese de inima ta și plăcute

ochilor tăi; dar să știi că pentru toate acestea te va chema

Dumnezeu la judecată. (Eclesiastul 11:9)

    ...până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,

și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.

      Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și

judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns,

fie bine, fie rău. (Eclesiastul 12:14)

(Eclesiastul 12:7)

    Solomon ne spune că, departe de a fi o simplă întâmplare,

„deșertăciunea“ vieţii de „sub soare“ este un act deliberat al lui

Dumnezeu. Creatorul a închis creatura într-o „sala de examinare“

temporară pentru a verifica dorinţa și capacitatea noastră de

reintegrare în sfera eternităţii. Eclesiastul pune împreună libertatea

umană și planul divin. Acestea sunt cele două coordonate generale

pe care este clădită cartea!

   Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor:

Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui...

(Eclesiastul 12:13-14)

   Religia adevărată nu se poate învăţa în școli, ea nu este o sumă

de adevăruri evidente pe care mintea omului firesc le poate accepta

fără probleme. La căderea în păcat, Adam și Eva au dat dovadă de

necredinţă și de neascultare faţă de Dumnezeu. Cine vrea să se

întoarcă acum la Dumnezeu este așezat de Dumnezeu în condiţii în

care i se va cere să dovedească exact ceea ce nu au avut proto-părinţii

noștri: credinţă și ascultare. Dumnezeu ne pune pe fiecare în situaţii

tulburi în care nu ne explică clar nici realitatea și nici motivaţia

poruncilor Sale. Ca să trecem examenul pentru reintegrarea în

eternitatea fericită alături de Dumnezeu trebuie să credem fără să

înţelegem și să ascultăm fără cârtire:

155


Daniel Brânzei

      Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!

Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El

este, și că răsplătește pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)

     Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc

Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face

stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut

cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14-15)

     După cum vedeţi, Noul Testament nu a desfiinţat și nici nu a

adăugat ceva la universalitatea condiţiilor prin care Dumnezeu

este dispus să-i primească pe oameni înapoi la Sine. Sigur, prin

Domnul Isus ne-au fost aduse „harul și adevărul“, dar ele nu înlătură

necesitatea credinţei și a ascultării. Harul ne-a asigurat de atitudinea

binevoitoare a lui Dumnezeu care, prin Christos, Mielul jertfit

de la întemeierea lumii, este gata să înlăture pedeapsa datorată

necredinţei și neascultărilor noastre, iar adevărul ne luminează

acum mai deplin calea înspre lumea convingerilor ferme despre

Dumnezeu, despre noi și despre eternitate.

     Expresia „păzește poruncile Lui“ nu trebuie înţeleasă nici ca o

punte spre legalism și nici ca o metodă de a „câștiga“ bunăvoinţa

lui Dumnezeu prin fapte bune. Păzirea poruncilor este maniera

prin care se aliniază la armonia cerească toţi aceia care sunt încă „pe

cale“ într-acolo.

     Această temă este mesajul constant al Vechiului Testament către

oameni. Îl întâlnim încă o dată la Solomon în cartea Proverbelor și

îl întâlnim la fel de clar și pătrunzător în cartea patriarhului Iov:

    Frica Domnului este începutul știinţei; dar nebunii

nesocotesc înţelepciunea și învăţătura. (Proverbele 1:7)

      De unde vine atunci înţelepciunea? Unde este

locuinţa priceperii? Este ascunsă de ochii tuturor celor

vii, este ascunsă de păsările cerului. Adâncul și moartea

zic: “Noi am auzit vorbindu-se de ea;“ Dumnezeu îi

știe drumul, El îi cunoaște locuinţa. Căci El vede până

la marginile pământului, zărește totul sub ceruri. Când

a rânduit greutatea vântului și când a hotărât măsura

apelor, când a dat legi ploii și când a însemnat drumul

156


Eclesiastul - chemarea veşniciei

fulgerului și tunetului, atunci a văzut înţelepciunea

și a arătat-o, i-a pus temeliile și a pus-o la încercare.

Apoi a zis omului: “Iată, frica de Domnul, aceasta este

înţelepciunea; depărtarea de rău, este pricepere. (Iov

28:20-28)

    Cei care trăiesc pe pământ „ca în prezenţa lui Dumnezeu“,

în credinţă și ascultare deplină ajung să-l cunoască pe Dumnezeu

și să aibe încredere în El, primesc viaţa ca pe un dar din partea

Lui, învaţă să se bucure în toate „mărunţișurile“ ei, înţeleg „în

mare“ planul lui Dumnezeu și deprind arta de a se bucura în orice

situaţie, chiar dacă nu înţeleg totul și nu văd că toate lucrurile

sunt deocamdată așa cum ar trebui să fie. Eclesiastul își îndeamnă

cititorii cel puţin de șase ori să se bucure de viaţă atâta timp cât mai

pot, dar niciodată nu i-a îndemnat să „guste plăcerile de o clipă ale

păcatului“! Bucuria prezentului depinde de perspectiva viitorului.

Eternitatea a fost turnată în fiinţa noastră prin creaţie și ne cheamă:

    Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Faţa Mea!“ și

Faţa Ta, Doamne, o caut. (Psalmul 27:8)

   Eclesiastul nu este cartea unui om care-L caută pe Dumnezeu, ci

a unuia care-L cunoaște pe Dumnezeu și Îl dovedește pe Dumnezeu

indispensabil pentru aflarea fericirii!

   Ca să vorbească tuturor „ne-evreilor“, Solomon Îl trece pe

Dumnezeul poporului său pe un plan secund, neașezându-L „la

vedere“, ci în spatele tuturor lucrurilor care „se întâmplă“:

     Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ieru-

salim. Mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înţe-

lepciune tot ce se întâmplă sub ceruri... (Eclesiastul 1:12)

    Fără „cunoașterea despre Dumnezeu“ însă, și mai precis fără

„cunoașterea lui Dumnezeu“, cunoașterea umană este insuficientă.

Dumnezeu ne-a creat și ne-a ales ca să fim ai lui. El vrea să-L

cunoaștem și să aflăm despre planul pe care îl are el cu noi. O

asemenea cunoaștere însă necesită descoperire. Fără descoperire,

tot ceea ce vedem este fragmentar și temporar. Fericirea noastră nu

poate fi deci decât „fragmentară și temporară“. Suntem în culmea

157


Daniel Brânzei

fericirii când ceea ce se petrece în micul nostru colţ de lume pare

că merge bine, dar ne simţim dărâmaţi când atmosfera din micul

nostru paradis se tulbură și năvălește peste noi furtuna. Vederea

noastră este circumscrisă unei sfere foarte mici. Nu reușim să vedem

lucruri mai mari înaintea lui Dumnezeu. Înţelegerea noastră este

foarte limitată.

    Imaginaţi-vă un copil mic care ţine în mână o bancnotă de

5.000 de lei. El se simte extraordinar. O privește ca pe întreaga lui

moștenire și nu-și mai dorește nimic! Așa suntem și noi. Nu vedem

nici „întregul“ și nici „eternul“. Trebuie să ne arate cineva că ceea ce

ţinem în mână nu este decât o mică parte din ceea ce ne-a pregătit

Tatăl nostru în planul Său. Trebuie să ni se deschidă ochii ca să nu

rămânem oameni mici, cu o viziune îngustă asupra realităţii.

    Solomon este omul care a ales greșit și era cât pe ce să o

sfârșească foarte rău, ca un vierme prizonier în strânsoarea unor

lucruri condamnate să fie aruncate în foc. Acum, la sfârșitul vieţii,

când i-a venit mintea la cap, el își îndeamnă cititorii să-și folosească

libertatea pentru a ieși din sfera materială a existenţei pentru a se

integra de bună voie în armonia planului divin. Altfel ei riscă nu

numai să rătăcească fără sens, trăind la nivelul „deșertăciunii“, dar

și să sfârșească catastrofal, căzând iar la examenul credinţei și al

ascultării.

    În cuvintele lui Solomon regăsim ecoul unor rugăciuni ale lui

David, tatăl său, omul după inima lui Dumnezeu:

     Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima!

Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe

o cale rea și du-mă pe calea veșniciei! (Psalmul 139:23-24)

    Presimţirea veșniciei și posibilitatea de a intra în ea a fost și este

caracteristică umanităţii. „Eternitatea“ este o temă favorită și pentru

„păgânii“ pe care-i întâlnim pe paginile Bibliei.

    Nebucadneţar a fost omul care le avea pe toate și stăpânea peste

toate. Ca și Solomon însă a fost și el frământat de sentimentul

„deșertăciunii“ și a vrut să știe care este rostul tuturor lucrurilor.

Dumnezeu i-a fost binevoitor și i-a dat un vis profetic care l-a

158


Eclesiastul - chemarea veşniciei

tulburat mult. Singurul care i l-a putut tălmăci a fost un copil la

Dumnezeului cel veșnic, Daniel:

      În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri

cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; și Cel ce

descopere tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla.

Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că

este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor

vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, și să afli

ce-ţi dorește inima să știi. (Daniel 2: 29-30)

    Ca și Solomon, Nebucadneţar, a fost și el frământat cu „gândul

veșniciei“. Biblia ne spune că, în ierarhia imperiilor din istori,

imperiul lui Nebucadneţar a fost cel mai strălucit și mai mare

din toate. Nebucadneţar a fost „capul de aur“ al statuii uriașe

care reprezenta calendarul profetic al istoriei omenirii până la

instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ:

     Tu, împărate, ești împăratul împăraţilor, căci

Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie

și slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii

oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului, și te-a

făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!

După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată

decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă,

și care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra

împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă și rupe

totul, și ea va sfărâma și va rupe totul, ca fierul care face

totul bucăţi. (Daniel 2:37-40)

    Prezenţa setei după eternitate la Babilon este confirmată de felul

în care-și dădeau cei de acolo „bună ziua“. Dacă salutul acesta de azi

reprezintă preocuparea noastră mioapă cu clipa trecătoare, salutul

babilonienilor revelează setea lor după viaţa veșnică:

    El au luat cuvântul și au zis împăratului Nebucad-

neţar: „Să trăiești veșnic, împărate!“ (Daniel 3:9)

159


Daniel Brânzei

     Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului și mai

marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul și

a vorbit astfel: “Să trăiești veșnic, împărate!“ (Daniel 5:10)

    Apoi, aceste căpetenii și dregătorii aceștia s-au dus

cu mare zarvă la împărat, și i-au vorbit așa: “Să trăiești

veșnic, împărate Dariu!“ (Daniel 6:6)

   Şi Daniel a zis împăratului: „Veșnic să trăiești,

împărate!“ (Daniel 6:21)

   În urma experienţelor pe care le-a avut, Nebucadneţar a ajuns la

credinţa în Dumnezeul cel veșnic:

     După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar,

am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc.

Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe

Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică,

și a cărui împărăţie dăinuiește din neam în neam. (Daniel

4:34)

   Ca și Solomon în cartea Eclesiastul, Nebucadneţar înţelege că

singurii care pot păși pe calea spre veșnicie sunt aceia care se tem de

Dumnezeu și păzesc poruncile Lui:

     Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din

orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de

Dumnezeul lui Şadrac, Meșac și Abed-Nego, va fi făcut

bucăţi, și casa lui va fi prefăcută într-un morman de

murdării, pentru că nu este nici un alt dumnezeu, care să

poată izbăvi ca El. (Daniel 3:29)

     După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar,

am ridicat ochii spre cer, și mi-a venit iarăși mintea la loc.

Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat și slăvit pe

Cel ce trăiește veșnic, Acela a cărui stăpânire este veșnică,

și a cărui împărăţie dăinuiește din neam în neam. Toţi

locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face

ce vrea cu oastea cerurilor și cu locuitorii pământului, și

160


Eclesiastul - chemarea veşniciei

nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I

zică: “Ce faci?“

     În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava

împărăţiei mele, măreţia și strălucirea mea mi s-au dat

înapoi; sfetnicii și mai marii mei din nou m-au căutat;

am fost pus iarăși peste împărăţia mea, și puterea mea a

crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ și slăvesc pe

Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate,

toate căile Lui sunt drepte, și El poate să smerească pe cei

ce umblă cu mândrie! (Daniel 4:34-37)

  La aceeași concluzie a ajuns și Darius, împăratul pe vremea

căruia a fost aruncat profetul Daniel în groapa cu lei:

      După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către

toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de

toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: “Pacea să

vă fie dată din belșug! Poruncesc ca, în toată întinderea

împărăţiei mele, oamenii să se teamă și să se înfricoșeze

de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul

cel viu, și El dăinuiește veșnic; împărăţia Lui nu se va

nimici niciodată, și stăpânirea Lui nu va avea sfârșit.

El izbăvește și mântuiește, El face semne și minuni în

ceruri și pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele

leilor!“ Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele,

oamenii să se teamă și să se înfricoșeze de Dumnezeul lui

Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, și El dăinuiește

veșnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, și

stăpânirea Lui nu va avea sfârșit.“ (Daniel 6:25-27)

   Mesajul lui Dumnezeu pentru lumea păgână din vremea lui

Nebucadneţar și Darius a fost același mesaj răspândit de Solomon

prin cartea Eclesiastul și anume: (1) eternitatea presimţită și mult

dorită există, (2) toate lucrurile de acum sunt doar o „deșertăciune“

fără viitor și (3) Dumnezeu va judeca lumea și va instaura după

aceea o Împărăţie în care vor intra numai cei ascultători de El.

161


Daniel Brânzei

    Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor primi împărăţia și vor

stăpâni împărăţia în veci, din veșnicie în veșnicie. (Daniel

7:18)

   Este uimitor cât de mult seamănă acest mesaj cu Noul

Testament:

     Voi deci, prea iubiţilor, știind mai dinainte aceste lu-

cruri, păziţi-vă ca nu cumva să vă lăsaţi târâţi de rătăcirea

acestor nelegiuiţi, și să vă pierdeţi tăria; ci creșteţi în

harul și în cunoștinţa Domnului și Mântuitorului nostru

Isus Christos. A Lui să fie slava acum și în ziua veșniciei.

Amin.“ (2 Petru 3:18)

    Ce a scris Solomon despre viaţă este la fel de adevărat astăzi ca

și atunci. Nici progresul revelaţiei și nici progresul civilizaţiei n-au

dovedit cartea aceasta falsă sau sfaturile ei neadecvate. Eclesiastul se

adresează „miopiei“ spirituale a celor care caută pe aproape ceea ce

numai transcendentalul ne poate oferi, celor ce caută în prezentul

imediat ceea ce numai eternitatea le poate aduce. Experienţa și

sfaturile lui Solomon ar trebui popularizate și trâmbiţate de pe

acoperișul caselor. Păgânii de astăzi au nevoie să audă chemarea

veșniciei dincolo de larma stresantă a străzii. Superficialitatea are

nevoie să o audă pentru a fi înlocuită cu spiritualitatea profundă.

Pesimiștii au nevoie să o audă ca să pășească și ei pe teritoriul accesibil

al bucuriei oferite de Dumnezeu. Idolatrii diferitelor sisteme de

filosofie de azi au nevoie să o audă pentru a putea trece dincolo de

speculaţii la teologia răscumpărătoare. Creștinii au nevoie să o audă

pentru confirmarea direcţiei bune în care au pornit. Rămâne de

datoria noastră să răspândim mesajul acestei cărţi. Câteodată, tu și cu

mine suntem predicatorii (Koheleţii) acestei generaţii, iar adunarea

căreia trebuie să-i vorbim este „lumea“. Ei nu trebuie să-i vorbim

în jargonul bisericesc, ci în terminologia experienţelor umane prin

care trece. Cartea scrisă de Solomon, cel mai înţelept om care a trăit

vreodată ne ajută să facem tocmai aceasta.

    Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care spun că n-avem nevoie de

Eclesiastul în Biblie și că standardul spiritual al cărţii este mult sub

162


Eclesiastul - chemarea veşniciei

nivelul Noului Testament. Lumea de azi este plină de „înfumuraţi

super-spirituali“ cu iz de superioritate care cad mereu în aceleași

capcane, repetă mereu aceleași căutări iluzorii și gustă mereu

aceleași dezamăgiri amare ale păcatului. Toate acestea din cauză că

ei n-au citit niciodată o carte atât de scandalos de sinceră ca aceasta

și pentru că ei n-au avut ocazia să asculte un predicator atât de

revoltător de onest ca acest Kohelet din vechime.

    Solomon ne pune la dispoziţie o expoziţie de preocupări pe

care le are omul în căutarea fericirii. Scopul cu care face el aceasta

este să ne argumenteze că, despărţit de Dumnezeu, omul n-are altă

ieșire decât să ajungă la concluzia irefutabilă a „zădărniciei“. Lipsit

de revelaţia divină și prizonier al realităţii limitate a „lucrurilor de

sub soare“ filosoful și omul de rând vor trebui să recunoască eșecul

investigaţiilor lor, oricât de sincere și intense ar fi ele. Nu trebuie să

mergem în afara Bibliei ca să aflăm cum gândește lumea. Dumnezeu

a vrut ca să ne întâlnim cu gândirea celor fără Dumnezeu chiar pe

paginile Scripturii. Mai mult decât atât, El a vrut să fim în stare să

ne confruntăm cu ea.

    Eclesiastul nu este o carte a pesimismului, cum greșit o văd unii,

ci o carte a bucuriei. În Iudaism, cartea se citește în cea de a treia zi

a Sărbătorii Corturilor. Ar fi foarte greșit să credem că lecturarea

cărţii ar avea rolul de a accentua seriozitatea sărbătorii la gândul

că viaţa este scurtă și fără sens ... Aduceţi-vă aminte că Neemia i-a

mustrat pe cei din vremea lui pentru că aduseseră cu ei tristeţea

și plânsul amestecându-le cu caracterul de veselie și încredere al

Sărbătorii Corturilor:

     Dregătorul Neemia, preotul și cărturarul Ezra, și

Leviţii care învăţau pe popor, au zis întregului popor:

„Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului

vostru; să nu vă bociţi și să nu plângeţi!“ Căci tot poporul

plângea când a auzit cuvintele Legii.

     Ei le-au zis: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase și

beţi băuturi dulci, și trimiteţi câte o parte și celor ce n-au

nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului

nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi

163


Daniel Brânzei

tăria voastră“. Leviţii potoleau pe tot poporul zicând:

„Tăceţi, căci ziua aceasta este sfântă; nu vă mâhniţi!“ Şi

tot poporul s-a dus să mănânce și să bea. Şi au trimis câte

o parte și altora, și s-au veselit mult. Căci înţeleseseră

cuvintele care li se tâlcuiseră. (Neemia 8:9-12)

    Când te uiţi la ce este în jur riști să cazi în deznădejde pentru

deșertăciunea tuturor lucrurilor, dar „când îţi întorci privirile spre

El, te luminezi de bucurie și nu ţi se umple faţa de rușine“ (Psalmul

34:5).

    Este păcat că mulţi nu au remarcat acest caracter optimist

al cărţii. Bucuria este un fir roșu care străbate cartea și-i invită pe

cititori să audă „chemarea eternităţii“ și să înceapă încă de acum

să benchetuiască la masa binecuvântărilor dăruite de Dumnezeu.

Cuvântul „simhah“ (bucurie, veselie, plăcere) împreună cu verbul

„samah“ („a te bucura, a te veseli“) apar de nu mai puţin de

șaptesprezece ori în textul Eclesiastului. În originalul Vechiului

Testament, „samah“ se poate folosi în descrierea unor procesiuni

religioase colective și în trăirile individuale ale cuiva.

     Ele sunt duse în mijlocul bucuriei și veseliei și intră

în casa împăratului. (Psalmul 45:15)

   Mă bucur când mi se zice: „Haidem la Casa

Domnului!“ (Psalmul 122:1)

     Speranța exprimată de el în final este că oamenii, ca și cretură,

vor înțelege că le este sortită o inevitabilă întâlnire cu Creatorul

lor.

164


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Anexe

165


Daniel Brânzei

166


Eclesiastul - chemarea veşniciei

„Omul vitruvian“ al lui Leonardo

    Lucrarea făcută cu cerneală pe hârtie în care Leonardo da

Vinci a așezat trupul unui bărbat în interiorul unui pătrat și al

unui cerc este probabil cel mai

răspândit desen din istorie.

Până și calculatoarele îl au în

colecţia de „screen savers“ a

programului Windows. Foarte

puţini știu însă povestea

acestui desen, numele lui și

secretele pe care le conţine.

Lucrarea se numește „Omul

vitruvian“.

    Vitruvius a fost un arhitect

roman din antichitate de la care ne-au rămas câteva tratate de

arhitectură cu implicaţii filosofice și religioase (De Arhitectura). În

cel de al treilea volum, care se ocupă de proporţiile dimensiunilor

care trebuie folosite în clădirea Templelor, el susţine că aceste

clădiri trebuie să respecte proporţiile aflate în trupul uman pentru

că aceasta este un model de perfecţiune (cosmografia del minor

mondo).

167


Daniel Brânzei

    El își justifică afirmaţia arătând că trupul uman cu mâinile și

picioarele în extensie se înscriu în cele două forme geometrice

perfecte: pătratul și cercul.

    Acest fragment de filosofie pitagoriceană a aprins imaginaţia

celor care au produs „Renașterea“ europeană, mișcarea lor

urmărind o abandonare a creștinismului și o reînviere a noţiunilor

religioase străvechi sau, în cadrul laturii umaniste, o așezare a

omului în centrul tuturor valorilor și idealurilor lumii.

    De-a lungul vremii, mulţi artiști au căutat să ilustreze ideea lui

Vitruvius. Una oferită de Cesarino în 1521 este cu totul nereușită.

Cesarino a desenat mai întâi un pătrat și un cerc care atinge

tangenţial cele patru colţuri ale lui, apoi a căutat să forţeze trupul

unui om în această structură. Rezultatul a fost monstruos. Mâinile

erau prea lungi, iar picioarele erau prea mari și prea groase.

168


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    A trebuit să vină geniul lui Leonardo să rezolve problema și

să ne dea o ilustraţie adecvată. Da Vinci a procedat cum spusese

arhitectul antic, desenând mai întâi trupul uman perfect și a căutat

apoi pătratul și cercul care i se potrivesc. Cercul și pătratul au

tangenţă într-un singur punct, la bază. Rezultatul este acest „om

vitruvian“.

   Dar de ce a fost așa de important pentru cei din antichitate și

pentru cei din „Renaștere“ că trupul omului se poate înscrie perfect

într-un pătrat și într-un cerc? Răspunsul la această întrebare este o

scurtă incursiune în istoria filosofiei.

   Pitagora a fost un matematician care a trăit într-o colonie

greacă din sudul Italiei în secolul VI dinaintea erei creștine. De

fapt, el a fost primul om care s-a intitulat „filosof“, adică iubitor de

înţelepciune (filo = iubire și sofia = înţelepciune).

   Deși nu a scris foarte mult, ideile lui Pitagora au influenţat

foarte mult civilizaţia europeană. Cele câteva poezii care se

169


Daniel Brânzei

presupun că ar fi scrise de el au fost semnate cu pseudonimul

„Orfeus“. Acest „Orfeu“ a fost un personaj major din legendele

grecilor. Mulţi dintre discipolii lui Pitagora, poeţii și muzicieni,

s-au considerat „inspiraţi“ de acest zeu păgân și și-au semnat

lucrările cu numele lui: „Orfeus“.

    În legenda creaţiei lumii, varianta lui Orfeus, ni se spune că

un zeu deșăvârșit de frumos, Dionisos, a fost rezultatul unirii

incestuoase dintre Zeus și Persefona, fiica lui Zeus. Hera, soţia lui

Zeus, a avut atunci o criză de furie a geloziei și a pus la cale uciderea

copilului. Ca să o facă, ea i-a mobilizat pe aliaţii ei, „titanii“, care

l-au omorât pe Dionisos, l-au tăiat în bucăţi și l-au mâncat. Firește

că Zeus s-a înfuriat pe toată afacerea aceasta și i-a ars pe titani cu o

ploaie de fulgere și tunete. A mai rămas din Dionisos numai inima

și Zeus a luat-o și a făcut din ea un alt Dionisos. Cenușa titanilor

s-a amestecat însă cu rămășiţele trupului lui Dionisos și așa s-a

născut... rasa umană. Rezultatul a fost că umanitatea este azi în

parte frumoasă și divină ca Dionisos, dar în parte și rea și decăzută

ca titanii.

    Scopul perfecţionării prin misterele din religia lui Ortfeus este

cultivarea acestei naturi divine din om și redobândirea frumuseţii

dionisiatice de altă dată. Practicanţii religiei lui Orfeu, printre care

și Pitagora, au remarcat legătura dintre muzică și lumea numerelor.

Aceasta i-a dus la practicarea geometriei sacre, care urmărea

descoperirea proporţiilor înscrise în creaţia divină. „Teorema lui

Pitagora“ și „triunghiul isoscel“ despre care învaţă astăzi copiii

la școală au fost pe vremea acestor filosofi descoperiri privite ca

„revelaţii religioase“, simboluri cu puteri și conţinut magic.

    Cercul, fiind ilustrat în linia orizontului ceresc a căpătat

semnificaţii divine: cosmosul, persoana lui Dionisos și simbol

pentru sufletul din om.

    Pătratul desemnează calea naturală, materială, pe care are

legătură omul cu lumea înconjurătoare. Există patru direcţii

(puncte cardinale), patru anotimpuri și patru elemente

primordiale din care este alcătuită lumea materială. Casa omului

are patru pereţi și patru colţuri, stăm pe scaune cu patru picioare,

170


Eclesiastul - chemarea veşniciei

scriem pe pagini cu patru colţuri și ne uităm la ferestre și la ecrane

cu patru laturi. Pătratul a fost un simbol al conţinutului „titanic“

din firea omului. Acum poate că înţelegeţi de ce vasul pe care „nici

Dumnezeu nu putea să-l scufunde“ a fost numit obrăznicește

„titanic“ și poate că acesta este motivul pentru care a sfârșit așa cum

știe toată lumea...

     În filosofia religioasă a lui Pitagora, primul pas spre rezolvarea

crizei umane este să înţelegi natura duală a omului, iar posibilitatea

de a încadra trupul uman și într-un pătrat și într-un cerc ilustrează

cel mai bine această dublă natură. În Veneţia anului 1500,

Leonardo da Vinci, reprezentat și promotor al „Renașterii“, el

însuși preocupat de misterele antichităţii și „persecutat“ pentru

aceasta de Biserica catolică, a demonstrat cu măiestrie aceasta.

     Ce legătură are acest „om vitruvian“ cu Solomon și cu

Eclesiastul?

     Un alt aspect interesant la lucrarea „omul vitruvian“ este și că

Leonardo a scris notele lămuritoare de pe margine “în oglindă“,

adică ele nu pot fi citite decât dacă așezi o oglindă perpendicular

pe foaie și le citești în ea. A fost una din ciudăţenile lui Leonardo.

Scrierea lui „de-a-ndoaselea“ poate fi o trimitere directă la scrierea

evreiască, și în general a popoarelor semitice. Adeseori, sistemele

mistice și secretele lor poartă numele lui Solomon, împăratul

genial al evreilor. S-ar prea putea ca Leonardo să-și fi scris notele

„în oglindă“ ca o trimitere directă la conţinutul cărţii Eclesiastul

și la secretele cabalei evreiești, interzise pe vremea roman-

catolicismului.

     Notele de lângă desen sunt constatări și consemnări de

proporţii matematice din structura trupului omenesc, așa cum au

fost ele enunţate de Vitruvius:

        - o palmă are lăţimea a patru degete

        - un picior este lăţimea a patru palme (12 inci)

        - un cubit este lăţimea a șase palme

        - înălţimea omului este de patru cubiţi (deci 24 de inci)

        - un pas este de patru cubiţi

171


Daniel Brânzei

- lungimea mâinilor omului întinse la extrem este egală cu

  înălţimea sa

- distanţa de la linia părului de pe frunte la bărbie este

  exact a opta parte din înălţimea sa

- lăţimea umerilor este exact a patra parte din înălţimea

  omului

- distanţa de la cot la vârful degetelor întinse este exact a

  cincea parte din înălţimea corpului

- distanţa de la cot la subsuoară este egală cu a opta parte

  din înălţimea omului

- lungimea palmei este a zecea parte din înălţimea omului

- distanţa de la nas la bărbie este a treia parte din lungimea

  feţei

- distanţa de la linia părului la sprâncene este a treia parte

  din lungimea feţei

- lungimea urechii este a treia parte din lungimea feţei

    Iarăși semnificativ este că desenul în cerneală cu „omul

vitruvian“ poartă semnătura lui Leonardo în care nu există

particula „da“ interpusă de obicei între cele două cuvinte:

„Leonardo da Vinci“. Desenul este semnat simplu „Leonardo

vinci“, ceea ce se poate traduce prin Leonardo care învinge sau

Leonardo care trebuie să învingă. Așa a scris și Francesco Melzi,

urmașul și moștenitorul marelui geniu, sub portretul artistului.

    Care poate și care trebuie să fie reacţia unui creștin în faţa

acestor realităţi religioase păgâne reactivate astăzi în societatea

modernă? Cum ne raportăm la cutezătoarea filosofie matematică a

lui Pitagora și a grecilor în general?

    Cea mai indicată atitudine este să preluăm reacţia stârnită în

apostolul Pavel de vizita sa la Atena:

     „Bărbaţi Atenieni! În toate privinţele vă găsesc

foarte religioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră

și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă Închinaţi

voi, am descoperit chiar și un altar, pe care este scris:

172


Eclesiastul - chemarea veşniciei

«Unui Dumnezeu necunoscut!» Ei bine, ceea ce voi

cinstiţi, fără să cunoașteţi, aceea vă vestesc eu.

     Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea este

Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple

făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și

când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa,

suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi

dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului,

le-a așezat anumite vremuri și a pus anumite hotare

locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, și să se silească

să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de

fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mișcarea și fiinţa,

după cum au zis și unii din poeţii voștri: «Suntem din

neamul lui...»

     Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu,

nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea

aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu meșteșugirea

și iscusinţa omului.

     Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neștiinţă,

și poruncește acum tuturor oamenilor de pretutindeni

să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca

lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit

pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o

dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.“

(Faptele Apostolilor 17:22-31)

    Filosofia și religiile păgâne încă mai „bâjbâie“ și astăzi în căutarea

adevărului. Ele conţin multe fragmente de adevăr, dar le lipsește

Adevărul întreg, înţelepciunea lui Dumnezeu. Imposibilitatea de

a circumscrie pătratul existenţei umană la cercul existenţei eterne

ilustrează protestul lui Dumnezeu faţă de „antropocentrismul“ pe

care-l încearcă umaniștii. Centrul pătratului nu poate coincide cu

centrul cercului, sugerând prin aceasta că omul nu poate fi pus în

centrul universului, că acel „homo universale“ al renașterii produce

o gândire și o trăire dezechilibrată. În centrul existenţei, pe toate

planurile ei trebuie să fie și să rămână pentru totdeauna numai

Dumnezeu. Nici o altă explicaţia a lumii nu este corectă. Doar

173


Daniel Brânzei

aceasta ne poate furniza cheia pentru dezlegarea misterului vieţii.

Acesta este și mesajul cărţii lui Solomon.

   Ca să-l verifice după întoarcerea de la studiile făcute într-o

universitate creștină, bunica și-a întrebat nepotul:

   „Ia spune-mi tu cu ce începe Biblia?“

   Mândru nevoie mare, dar și îngăduitor faţă de simplitatea

acestei întrebări, tânărul devenit teolog i-a răspuns:

   „Cu facerea lumii, mamaie.“

   „Ba nu, l-a corectat bunica, Biblia mea începe cu Dumnezeu:

«La început, Dumnezeu», așa scrie. Trebuie să-L punem pe

Dumnezeu înainte de toate celelalte lucruri. Numai așa putem

înţelege cine suntem noi și ce este viaţa.“

174


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Puiul

bate-n dreapta

și-mi atârnă

ca o bârnă

fără rost.

Mi-ai ieșit și doi ochi mici.

Ce să fac cu ei aici?

Mi-au crescut și aripi grele.

Ce să fac aici cu ele?

Iar sub pântec,

la picioare,

se făcură niște ghiare...

lungi... cu vârfu-ncovoiat...

Simt că toate-n pântec mi-

au intrat!

Doamne,

pentru ce mi-ai dat

daruricare-misunt

povară?...“

Şi,

lăsat pe partea stângă,

a-nceput ușor să plângă

puiul

pentru-ntâia oară...

***

Dar deodată,

în găoc,

bate cineva de-afară...

Cioc!

Cioc, cioc!

Inima în pui se zbate,

se-nfioară.

Cine...

oare cine bate?...

„Trist

și singur în găoace,

puiul galben-auriu

a simţit într-un târziu

că-i stingher,

că n-are pace.

A simţit că lumea lui

tot mai strâmbă

nu știu cum,

se face...

„Ce-o fi asta?“

se gândi.

„Cum de m-a ajuns năpasta

să trăiesc într-o mărgică,

într-o casă

tot mai strâmbă,

tot mai mică?...

Să nu pot să-mi aflu loc

nici pe faţă,

nici pe spate.

Şi să-mi crească,

după toate,

uite

ce nătâng de cioc!

Ce vrei tu?

Vorbesc cu ciudă

eu cu ciocul,

ca un prost...

însă ciocul ce s-audă?

Cade-n stânga,

175


Daniel Brânzei

Cu un tremur ca de-o

vrajă,

a bătut și puiu-n coajă.

Uite!

Sub ciocănituri solide

se deschide

o fereastră!

Doamne,

ce priveliște măiastră!

Apoi uite-acum cât loc...

unde poate să alerge

să se joace,

să se culce...

Iar un glas atât de dulce,

glas de mamă...

andantino,

iată,

îi vorbește:

Vino...

Şi sări degrabă puiul

din bârlogul vieţii vechi.

O, acum cât e de bine

să ai ochi,

să ai urechi!...

Ce frumoasă e lumina!...

Parc-ar vrea în piept s-o

soarbă.

Asta ce-i?

Un fir de iarbă...

Iar acolo?

E grădina...

Şi-nălţând privirea-n soare,

puiul,

suflet de pripas,

a bătut din aripioare

și-a făcut întâiul pas.

Iar apoi,

dup-o clipită,

a zărit într-un arbust

o grăunţă rumenită.

Mm!

Da´ bună e la gust!

Iar colea, o gâză mică

pe un fir de busuioc.

Doamne,

ciocușorul totuși

nu e...

nu e rău de loc!

Dar aici în noua ţară,

ce s-ar fi făcut el oare

fără aripi, fără gheare,

fără vechea lui povară

din căsuţa cea sihastră?

Bietul pui...

***

Fraţii mei,

povestea lui

nu-i decât povestea

noastră...

Cinste,

curăţie,

milă,

jertfă,

inimă umilă,

lacrimi grele,

bunătate,

și suspine după stele,

bine,

dar acestea toate...

ce să faci aici cu ele?

176


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Să fii mut ca oaia-n

strungă,

cu răbdare (îndelungă!),

să nu fugi după avere,

după nume,

să iubești pe cel ce-i gata,

de-ar putea,

să te sugrume,

bine,

dar acestea toate...

ce să faci cu ele-n lume?

Când sub soare are preţ

numai zâmbetul isteţ,

numai vorba îndrăzneaţă,

numai pașii rari și grei,

numai mâna cu mănușă

care trage la cenușă

de la toţi pe turta ei;

da,

când viaţa e-o berbuncă

unde toţi străbat răscrucea

și în calea ta aruncă

spini și cioburi

fără număr,

tu,

să-ţi iei în taină crucea

și s-o duci umil pe umăr...

suspinând discret,

cuminte,

sub scuipatul de ocară...

O, Părinte,

Creatorule-ndurat,

oare pentru ce ne-ai dat

daruri care sunt povară?

***

Pentru ce?

Nu știi?

Așteaptă...

Vine-o clipă,

un soroc,

când la marginile lumii

cineva din cer va bate...

Cioc!...

Cioc, cioc!

Şi-n acest străvechi găoc

se va face o fereastră

către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,

frate,

cât va fi de bine

să ai pieptul cu suspine,

să ai umerii cu cruce,

să ai tâmplele cu spini,

să ai faţa toată plină

de a lacrimilor salbe!

Căci acestea toate, toate,

se vor face... aripi albe

și tunică de lumină

și cunună de rubini

și toiag de-mpărăţie,

care știe lumi să-nfrunte

(după cum Ioan ne-a spus!)

când ne va sclipi pe frunte

numele etern,

           ISUS!

177


Daniel Brânzei

Într-o gulie

Într-o gulie răzleţită,

un viermușor frivol și

surmenat

vorbea cu altul mai bătrân

și mai umblat.

- Măi nene,

Îi spunea băiatul,

simţind un vag fior de

moarte,

ia spune,

oare să mai fie

acolo... undeva... departe...

și altceva... decât gulie?

La care cel bătrân stătu,

gândi o vreme

și răspunse:

- Nu.

Ce ţi-a venit?

De când ești tu, copil

netot,

ai dat cumva de lumi

secrete?

Gulie peste tot băiete!

Doar rupem dumicatu-n

bot,

și-l mestecăm pe îndelete...

Şi asta-i tot.

Iar clipele-au zburat șirete.

Şi viermișorul cel frivol

mușcă odată mai cu sete

și, nu știu cum... dădu în

gol...

- Ce-ai asta?

Ce peisaj ciudat?

Nu poate fi adevărat!

Altfel bătrânul mi-ar fi

spus!

Eu merg ´nainte!

și s-a dus...

Dar, vai, deodată bietul

ţânc

alunecă-n derivă: plici!

Şi braţe negre de furnici

l-au dus ca pradă în adânc.

178


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Albatrosul

   Poezia exprimă condiţia omului de geniu handicapat în monde-

nitatea mediocră a societăţii sau, de ce nu?, condiţia sufletului făcut

să zboare deasupra condiţiilor firii, exilat deocamdată „pe pământ“,

în lumea deșertăciunii și depravării. O prezentăm în originalul

limbii franceze și în două excelente traduceri în limba română:

L’albatros

Souvent, pour s’amuser, les hommes d’équipage

Prennent des albatros, vastes oiseaux des mers,

Qui suivent, indolents compagnons de voyage,

Le navire glissant sur les gouffres amers.

A peine les ont-ils déposés sur les planches,

Que ces rois de l’azur, maladroits et honteux,

Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches

Comme des avirons traîner à côté d’eux.

Ce voyageur ailé, comme il est gauche et veule!

Lui, naguère si beau, qu’il est comique et laid!

L’un agace son bec avec un brûle-gueule,

L’autre mime, en boitant, l’infirme qui volait!

Le Poète est semblable au prince des nuées

Qui hante la tempête et se rit de l’archer ;

Exilé sur le sol au milieu des huées,

Ses ailes de géant l’empêchent de marcher.

Charles BAUDELAIRE (1821-1867)

         (Recueil: Les fleurs du mal)

179


Daniel Brânzei

Albatrosul

Adesea marinarii, voind să se desfete,

Atrag pe punţi în cursă gigantici albatrozi

Ce însoţesc corăbii, în legănate cete,

Pe-abisuri îmblânzite prin jertfe de matrozi.

Dar cum se văd pe scânduri, stăpânitorii slăvii

Devin ne-ndemânatici și înduioșător

Își poartă vastele-aripi târâș pe puntea năvii

Ca vâsle ostenite pe laturile lor.

Fochistu-i necăjește și, șchiopătând, dă zorul

Să imiteze mersul sfioșilor captivi -

Ridicol, slab și trândav s-arată zburătorul

Intimidat de râsul matrozilor naivi.

Poetul e asemeni monarhului furtunii

Ce vizitează norii râzându-și de arcași -

Proscris pe sol, în prada prigoanei și-a minciunii,

De aripile-i vaste se-mpiedică în pași.

                   Traducere de Panait Cerna

(n. 25 septembrie 1881, Cerna, judeţul Tulcea.

                    d. 8 aprilie 1913, Leipzig.)

180


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Creștinism și filosofie

   Ca speculaţie teoretică, filosofia a apărut la câteva secole după

Solomon, în lumea greacă și romană. Apostolul Pavel îi găsește pe

atenieni fascinaţi cu filosofia și religia (Faptele Apostolilor 17).

Discursul rostit de el pe Areopagul filosofilor greci este o veritabilă

proclamaţie a creștinismului într-un cadru ostil și osificat într-un

păgubos complex de superioritate.

   Prin răspândirea Evangheliei, Biserica a devenit „stâlpul și

temelia adevărului“ (1 Timotei 3:15), iar filosofiile au fost, dacă

nu de-a dreptul interzise, cel puţin descurajate. Întoarcerile la

Dumnezeu au fost însoţite de lepădarea căutărilor speculative

păgâne de până atunci:

     „Numele Domnului Isus era proslăvit. Mulţi din

cei ce crezuseră veneau să mărturisească și să spună ce

făcuseră; și unii din cei ce făcuseră vrăjitorii și-au adus

cărţile și le-au ars înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la

cincizeci mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea și se

întărea Cuvântul Domnului.“

(Faptele Apostolilor 19:17-20)

   A urmat apoi rușinoasa vreme a „creștinismului de stat“ în

care,ww dintr-o religie persecutată, creștinismul a primit statutul

de religie privilegiată și dreptul de a persecuta orice dizidenţă

de la învăţătura și tradiţia Bisericii. În loc să se roage și să aștepte

181


Daniel Brânzei

venirea Împărăţiei lui Dumnezeu, așa cum scrie în „Tatăl nostru“,

Biserica s-a grăbit să „instaureze“ ea pe pământ și să o administreze

până la revenirea lui Christos. Papa de la Roma s-a autoproclamat

„locţiitorul lui Christos“. Încreștinarea s-a făcut prin convingere,

dar și prin constrângere. Orice nealiniere la linia oficială a

Bisericii devenită prin concubinajul cu statul „Împărăţie“ a fost

aspru pedepsită. Printre cei persecutaţi și chiar uciși s-au aflat și

unii dintre cei mai buni creștini din toate timpurile. Păcatul lor?

Îndrăzneala de a critica abuzurile aparatului ierarhic al Biserici

de Stat și dorinţa de a păstra creștinismul separat de „tradiţiile“

omenești adăugate prin edicte și bule papale. Ele sufocau

spiritualitatea sub mormanul formalismului ridicat la rang de

virtute. În loc să așeze Biblia ca putere absolută, creștinismul de

Stat a dat puterea absolută în mâinile oamenilor cu rang ierarhic,

iar, după cum se știe, puterea absolută corupe în mod absolut.

    Creștinismul de Stat a făcut greșeala de a încerca să instaureze

împărăţia lui Christos pe pământ fără să-L mai aștepte pe Christos

să o facă El însuși. Rezultatul a fost dezastruos. În ciuda câtorva

lucruri meritorii, recuperate acum de istorie, Evul Mediu (40

- 1600 d.Ch.) a fost o epocă confuză în care Biserica a învăţat să

se descurce și fără Biblie, iar creștinismul semăna din ce în ce mai

puţin cu Christos.

    Filosofii Evului Mediu au fost în covârșitoarea lor „teologi“.

Pe atunci, teologia era considerată „regina știinţelor“, iar

absolvenţii de la teologie erau primii care primeau diplomele

în cadrul ceremoniilor de sfârșit de an. Geloși pe „popii“ care

purtau solemnele robe negre, absolvenţii celorlalte discipline din

cadrul universităţilor au cerut să li se dea voie și lor să poarte niște

haine asemănătoare. Şi așa s-a păstrat până astăzi obiceiul ca toţi

absolvenţii universitari să poarte în cadrul ceremoniilor ... robele pe

care le vedem și astăzi. Printre filosofii - teologi semnificativi din

Evul Mediu i-am putea aminti pe:

     Aurelius Augustinus, Augustine of Hippo, sau Saint Augustine

(November 13, 354 – August 28, 430) a fost filosof și teolog,

ultima treime din viaţă a funcţionat ca episcop în localitatea

182


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Hippo Regius din nordul Africii. Augustine este una din cele mai

importante figuri în dezvoltarea creștinismului occidental, pus în

rândul așa numiţilor „părinţi ai Bisericii“. El a formulat pentru

prima dată conceptele de „păcat originar“ și „război drept“.

    Putem spune că Augustin a pus temelia filosofiei creștine

medievale din cel puţin două direcţii. Mai întâi, el a formulat

raţionamentul teoretic care a permis ca intelectualii creștini

să abordeze subiectele filosofice și pentru ca toate conceptele

creștinismului să poată fi încadrate în categoria subiectelor filosofice

și să fie analizate ca atare. În concepţia lui Augustin, teologia este

sora mai mare însărcinată cu educarea și corectarea sorei mai mici,

care este filosofia. Credinţa creștină nu este ostilă cercetărilor

filosofice după adevăr, ci le suplimentează și le călăuzește spre

acesta. Privilegiaţi să aibă la dispoziţie adevărul revelat în Scripturi,

filosofii creștinii pot recupera ceea ce a fost valoros și adevărat în

filosofie și pot discerne și înlătura ceea ce a fost fals. În al doilea

rând, Augustin a sistematizat crezul creștin, devenind, în concepţia

unora, un al doilea apostol Pavel al creștinismului. În metoda sa de

lucru, Augustin a fost influenţat foarte mult de logica lui Aristotel.

    Era vremea instaurării structurilor eclesiastice și Biserica avea

nevoie de un instrument pentru monopolizarea autorităţii prin

însușirea rolului de depozitar al adevărului doctrinar. Biserica

instituţionalizată râvnea să domnească în toate problemele de

doctrină și practică. Ideea că doar un grup de „specialiști iluminaţi“

pot interpreta Scriptura a venit ca o neașteptată posibilitate pentru

atingerea acestor ţeluri.

    Augustin a fost, în evaluarea lui Farrar unul dintre primii care

au susţinut ideea că Scriptura trebuie să fie înţelească conform

interpretării Bisericii:

    „Exegeza practicată de Sfântul Augustin este marcată de cele

mai evidente defecte... El a inventat regula conform căreia Biblia

trebuie interpretată în armonie cu dreapta credinţă a Bisericii, și că

nici o expresie a Scripturii nu poate fi în dezacord cu alta ...

    Fascinat de fabulaţiile evreului Philo și de ideile rabinice

transmise din generaţie în generaţie, care postulau că orice pasaj al

Scripturii care pare nepotrivit sau imoral trebuie „interpretat“ în

                                 183


Daniel Brânzei

mod mistic, Augustin a umplut de confuzie învăţătura sa despre

inspiraţia divină. El a ajuns să susţină că există numeroase pasaje

în Biblie care „deși scrise de Duhul Sfânt“, sunt foarte greu de

acceptat când sunt luate în sensul lor obișnuit. Pentru tălmăcirea

lor, Augustin a deschis ușa unor interpretări fanteziste arbitrare...

    De îndată ce este acceptat principiul interpretării alegorice și de

îndată ce este acceptată ideea că mari porţiuni și chiar cărţi întregi

din Biblie spun pe faţă un lucru, când de fapt ele vor să spună

tainic un altul, cititorul este legat de mâini și de picioare și lăsat

la buna plăcere a „interpretului oficial.“ Creștinul obișnuit poate

fi sigur doar de faptul că nimic nu mai e sigur și că singurul lucru

care i se cere și care este recomandabil este să se abandoneze în

braţele atotputernicei și atotștiutoarei Biserici. Istoria este plină de

exemple în care această tiranică Biserică uzurpatoare de Dumnezeu

și-a impus punctul de vedere arbitrar și egoist în treburile interne

ale individului și societăţii.

    Arhivele Bisericii arată clar că metoda de exegeză a Bisericii

primare a fost abandonată în favoarea sistemului de interpretare

alegorică a școlii alexandrine nu din pasiunea după o mai bună

înţelegere a mesajului biblic, ci mai degrabă din dorinţa necugetată

de a integra filosofia greacă, la modă atunci, cu Scripturile sacre.

Interpretarea alegorică a izvorât din presupoziţia greșită că

filosofiile prevalente atunci erau pe picior de egalitate cu inspiraţia

divină a Cuvântului lui Dumnezeu.“

    La greșeala de a accepta metoda de interpretare alegorică,

Augustin a adăugat încă una, nu mai puţin de periculoasă, aceea

că Biserica are o autoritate superioară Bibliei. Papii de la Roma

au pus mai târziu mâna pe aceasta doctrină favorabilă lor și

au multiplicat-o în conţinutul altor două doctrine cu efect de

îngheţare a libertăţii creștine: „Infailibilitatea papală“ și dreptul

exclusiv al preoţilor de a interpreta Scriptura. Rezultatul a fost că

Biblia a fost luată din mâinile oamenilor de rând.

    Părerea prevalentă în primele secole a fost că Biblia este

„depozitarul adevărului“ și „dreptarul învăţăturii sănătoase“. Prin

aceasta Biblia a născut Biserica, care ar fi trebuit să-i fie pururea

184


Eclesiastul - chemarea veşniciei

ascultătoare. Autorităţile papale au insistat însă asupra importanţei

Consiliilor eclesistice în formarea și acceptarea „canonului“ Bibliei,

pretinzând că fără Biserică n-am avea astăzi Biblia. În felul acesta

Biserica și-a arogat dreptul de a cenzura și mai departe învăţătura

și și-a plasat autoritatea deasupra scrierilor inspirate. Ca să facă

aceasta a trebuit să adopte însă și o altă erezie, aceea a „inspiraţiei

continue“. Conform ei, Biserica primește și astăzi directive de la

Duhul Sfânt materializate în comunicatele oficiale și în lucrarea

preoţilor reprezentanţi ai Bisericii.

   Pavel recomandase creștinilor din biserica primară să cenzureze

activitatea celor ce predică Cuvântul:

      Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei, și

ceilalţi să judece. (1 Corinteni 14 29)

    Biserica de după Augustin s-a grăbit să spună: Acei „ceilalţi“,

nu sunteţi voi, ci suntem „noi“, reprezentanţii oficiali ai Bisericii.

Este evident că aceasta a însemnat o denaturare a învăţăturii

despre autoritatea finală în creștinism. În dilema: „Cine a fost mai

întâi? Oul sau găina?“, reprezentanţii Bisericii instituţionalizate

și oficializate de Stat au pus pumnul în gura maselor de creștini

anonimi și și-a însușit cu aroganţă dreptul de „dictator doctrinal“.

De aici și mulţimea de „edicte“ și articole de credinţă din

creștinismul tradiţional contemporan.

    Pacostea teologiei de astăzi este că ea a intrat sub influenţa unor

teorii abstracte, pline de speculaţii și sisteme filosofice, în loc să stea

în lumina curată a afirmaţiilor clare prezentate de Dumnezeu în

Cuvântul Său.

    Biserica Catolică nu respectă Biblia ca pe singura ei autoritate

în probleme de credinţă și practică. Poziţia ei a fost formulată în

felul următor:

    „Sfânta Scriptură este de folos ca să înveţe, ca să mustre, ca să

îndrepte, ca să dea înţelepciune în neprihănire, dar simpla ei citire

nu garantează ajungerea la mântuire și ea nu este singura autoritate

în probleme de credinţă creștină. Autoritatea supremă rămâne un

atribut al Bisericii vii, iar sfânta tradiţie trebuie așezată alături de

Scriptură și considerată la fel de inspirată. O dogmă catolică deci,

185


Daniel Brânzei

nu are neapărată trebuinţă de un suport biblic care să-i garanteze

autoritatea; dogmele sunt vrednice de crezare nu pentru că ar

fi luate din Scriptură, ci pentru faptul că sunt învăţate de către

Biserică...“ (A Catholic Dictionary, p.479)

    În istoria și viaţa Bisericii, Augustin a fost deci și o

binecuvântare și un blestem. A fost o binecuvântare prin faptul că,

folosind străvechea metodă de interpretare literală, a sistematizat

și publicat doctrina despre mântuirea doar prin credinţă, ceea ce a

rămas ca o temelie pentru toate veacurile. Dar a fost și un blestem

din cauză că a lăsat metoda de interpretare alegorică să infecteze

șuvoiul vital al mișcării creștine semănând moarte și paralizie

pentru cel puţin o mie de ani după moartea lui. Prin influenţa

lui, virtual toate profeţiile au fost interpretate alegoric, însușite

de Biserică și folosite pentru persecuţia „dezidenţilor eretici“ și a

milioanelor de evrei „ucigători de Dumnezeu“, deveniţi, după ce li

s-a furat viitorul profetic, doar un balast anacronic și încăpăţânat al

istoriei.

    Ironia a făcut ca Biserica instituţionalizată să folosească mai

târziu tocmai învăţăturile lui Augustin despre autoritatea supremă

a Bisericii asupra Bibliei și metoda de interpretare alegorică pentru

a contrazice și interzice învăţătura lui curată despre mântuirea doar

prin credinţă.

    Albert cel Mare (1193–1280), Doctor Universalis, a fost unul

din cei mai proeminenţi lideri ridicaţi în mișcarea dominicană. A

devenit celebru prin postularea coexistenţei pașnice dintre religie și

știinţă.

    Roger Bacon (1214–94), Doctor Admirabilis, s-a alăturat

ordinului franciscanilor în 1240 și a contribuit mult la avansarea

studiul naturii și a cunoștinţelor bazate pe observaţie și analiza

știinţifică. El a fost responsabil pentru introducerea noţiunilor

de „legi ale naturii“ și a încurajat mult matematicile, mecanica,

geografia și mai ales, optica.

    Realizările lui, împreună cu cele ale lui Grosetteste au dus la

fabricarea ochelarilor în secolul treisprezece și, mai târziu, s-au

dovedit de nepreţuit în inventarea microscopului și a telescopului.

186


Eclesiastul - chemarea veşniciei

     Thomas Aquinas (1227–74), Doctor Angelicus, teolog italian,

membru al ordinului Dominicanilor. Comentariul său la scrierile

de fizică ale lui Aristotel au dus la descoperirea „inerţiei corpurilor

cu masă“, dezvoltate mai târziu de Kepler și Newton în lucrările

lor.

     John Duns Scotus (1266–1308), Doctor Subtilis, un franciscan

cu studii la Oxford, unde influenţa lui Bacon era încă simţită

din plin. El a lansat postulatul că raţiunea nu poate pătrunde

adevărurile credinţei și trebuie lăsată să acţioneze numai în

domeniul filosofiei.

     William of Ockham (1285–1350), Doctor Invincibilis, un

alt franciscan englez care este celebru prin „lama lui Ockham“,

conceptul conform căruia atunci când există două explicaţii

posibile la un fenomen, cel mai simplu trebuie preferat celui mai

complex. Ideea a fondat „reducţionismul știinţific“ și a redus foarte

mult aria admisă „speculaţiilor“. Ockham este socotit unul dintre

cei mai mari gânditori ai Evului Mediu.

     Biserica oficială n-a privit cu ochi buni unele din activităţile și

concluziile acestor oameni. Împotriva „ereziilor“ publicate de ei

s-a dezlănţuit aroganta și tragica activitate a Inchiziţiei catolice.

Reacţia Bisericii a fost una din cele mai rușinoase pagini din

istoria creștinismului de Stat. Toată puterea și cruzimea aparatului

represiv al puterii lumești au fost puse la îndemâna unor „creștini

fără scrupule“ care au băgat spaima în toată populaţia. Ca răsplată

pentru favor, Biserica oficială s-a pus și ea la dispoziţia Statului și

s-a îndatorat să-i suporte cheltuielile militare și luxul exorbitant.

Proiectele megalomane ale Bisericii și Statului aveau nevoie de

fonduri. Când taxele, daniile și birurile n-au fost suficiente, Biserica

a inventat rușinoasa practică a „indulgenţelor“.

     După ce Roman-Catolicismul și-a consolidat puterea în Evul

Mediu, ereticii, adică orice cetăţeni care nu se aliniau cu dorinţele,

nu întotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au început să fie priviţi

ca „inamici ai societăţii.“ Din dorinţa de a apăra unitatea ideologică

a „creștinătăţii“, biserica romano catolică, prin papa Grigore al IX-

lea, a instituit în anul 1231 „Inchiziţia“. Numele acestei instituţii

187


Daniel Brânzei

derivă de la verbul inquiro, (a cerceta cu deamănuntul, a constata),

ceea ce spune că Inchiziţia nu aștepta plângerile cetăţenilor, ci lua

iniţiativa depistării și pedepsirii celor „vinovaţi“ faţă de Biserică.

    Inchiziţia a funcţionat mai mult în ţările din sudul Europei, în

special în Spania. Papa Sixtus IV a instituit Inchiziţia spaniolă în

1478, și a folosit-o drept instrument de luptă împotriva evreilor și

musulmanilor din Sevilia, Aragon și Catalonia. Aproximativ 2.000

de persoane au fost arse pe rug.

    O altă formă a Inchiziţiei a fost Inchiziţia Romană, înfiinţată

în anul 1542 de papa Paul al III-lea pentru combaterea

protestantismului.

    Oricât ar părea de straniu, Biserica Romano-Catolică nu a

renunţat formal la Inchiziţie decât în 1908, prin reorganizarea

eclesiastică produsă sub papa Pius al X-lea. Dar nici până azi

(1997), Biserica Romano-Catolică nu a condamnat Inchiziţia

ca instituţie criminală. Şi cum ar putea să o facă atâta vreme cât

Inchiziţia a beneficiat de binecuvântarea unor papi socotiţi până

astăzi ca fiind „infailibili“?

    Cum a fost posibil ca Biserica să terorizeze și să chinuiască ?

    Bineînţeles că autorităţile au căutat un suport în textul Bibliei și

s-au făcut că l-au găsit într-un pasaj din scrierile apostolului Pavel.

Indignat de apatia bisericii din Corint în probleme legate de morală

(în acel caz: incest), Pavel le-a scris foarte categoric și solemn: „Cât

despre mine, măcar că n-am fost la voi cu trupul, dar fiind de faţă

cu duhul, am și judecat, ca și când aș fi fost de faţă, pe cel ce a făcut

o astfel de faptă. În Numele Domnului Isus, voi și duhul meu, fiind

adunaţi laolaltă, prin puterea Domnului nostru Isus, am hotărât ca

un astfel de om să fie dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii,

ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus“ (1 Cor. 5:3-5).

    Textul vorbește despre gravitatea faptei comise și despre

grozăvia pedepsei pe care o va aplica providenţa divină asupra unui

astfel de om, dar nu spune în nici un fel că un astfel de păcătos

trebuie dat „pe mâna bisericii sau Statului pentru nimicirea

trupului“. Ar fi tare interesant să aflăm cu care dintre cele două

188


Eclesiastul - chemarea veşniciei

instituţii sociale a fost identificat, în interpretarea greșită de atunci,

... Satan, executorul pedepsei divine.

     Cum a funcţionat Inchiziţia?

     Din cauza valurilor de opoziţie ridicate în faţa abuzurilor

Bisericii din secolul XIII, „creștinătatea“ a instituit „tribunale“

unde persoanele învinuite sau bănuite de „erezie“ erau cercetate și

pedepsite.

     La sosirea într-un anumit district, judecătorii, ajutaţi sau doar

asistaţi de episcopi și de autorităţile de stat locale, anunţau imediat

o perioadă de 30 de zile de graţie în care toţi ereticii puteau veni

de bună voie să-și mărturisească singuri greșelile. La sfârșitul

acestor 30 de zile, începea judecata celor vinovaţi care n-au vrut să

recunoască de bună voie. Numele denunţătorilor era ţinut secret,

dar învinuitului i se permitea să pună la dispoziţia tribunalului o

listă cu numele celor pe care și-i știa dușmani. Denunţul acestora

nu era, de regulă, luat în seamă. După practicile vremii, judecătorii

aveau dreptul să folosească tortura pentru a obţine „mărturisire“

din partea acuzatului.

     Cât de „creștină“ a fost această instituţie se vede și din faptul

că oricine avea acasă o copie a Bibliei era pasibil de pedeapsa cu

moartea.

     În cadrul unei ceremonii foarte elaborate, numită „sermo

generalis“ sau „auto-da-fe“, lumea adunată afla numele celor găsiţi

vinovaţi și aceștia erau pedepsiţi, cu pedepse variind de la amenzi

și excomunicare până la închisoare pe viaţă, confiscarea tuturor

averilor sau chiar arderea pe rug. Pentru că învăţătura bisericii le

interzicea clericilor să participe la vărsarea de sânge, cele mai severe

pedepse erau aplicate de reprezentanţii puterii politice locale. (Tot

așa cum Sinedriul l-a dat pe Domnul Isus pe mâna romanilor.)

     Dacă în celelalte provincii Inchiziţia era deasupra tuturor

autorităţilor laice și nu dădea socoteală decât papei, în Spania, ea

a fost subordonată direct regelui Ferdinand și reginei Izabela.

Cruzimea pedepselor aplicate în Spania l-a făcut să se revolte chiar

și pe papa de la Roma.

189


Daniel Brânzei

    Bineînţeles că Inchiziţia a fost folosită adesea doar ca paravan

pentru luptele politice și pentru „aranjarea unor răzbunări

personale.“ Chiar și cei mai sinceri inchizitori au fost duși uneori

în eroare de zelul exaltat al turnătorilor vigilenţi și de exagerările

fanatice ale mulţimii însetate de senzaţii tari. Enciclopedia

Compton spune că:

    „Luată ca un tot, Inchiziţia a fost un produs natural și

logic al vremii. În acele zile, Biserica și Statul erau unite până

la identificare, iar ereziile erau considerate delicte îndreptate

împotriva amândurora, demne să fie puse la stâlpul infamiei alături

de trădare și de anarhie.“

    Giordano Bruno și Galileo Galilei (nume cu ecoul Galileii Nou

Testamentale) sunt doar două din personalităţile mai cunoscute

care s-au găsit în șirul celor care au avut mult de suferit de pe urma

Inchiziţiei.

    Inchiziţia și politica „indulgenţelor“ l-au scandalizat din cale

afară pe un călugăr german, numit Martin Luther. Timp de câţiva

ani, el protestase în van condamnând faptul că unii preoţi colindau

ţara și vindeau „indulgenţe“ (certificate de iertare a anumitor

păcate) pentru bani care se vărsau apoi în visteriile nesătule ale

papalităţii. Luther intuise foarte bine că o astfel de „iertare“

împietrea de fapt inima oamenilor și permanentiza starea lor de

păcat.

    Posibilitatea cumpărării „indulgenţelor“ închidea oamenilor

calea spre adevărata pocăinţă și iertare. Picătura care a făcut

ca paharul răbdării lui Luther să dea pe afară a fost în special

activitatea scandaloasă a unui călugăr numit Johan Tetzel.

Folosind un limbaj foarte vulgar, Tetzel striga cât îl ţinea gura:

„Am indulgenţe pentru orice păcat. Chiar și dacă aţi fi necinstit-o

pe fecioara Maria, pot să vă vând iertare. Veniţi și cumpăraţi!“

    Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afișat public

pe ușa bisericii din Wittemberg cele nouă zeci și cinci de teze din

care s-a născut Reforma, la umbra căreia s-a furișat în societate

„Renașterea“ (pornită de fapt prin secolul XVI).

190


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Odată cu „Renașterea“ a revenit în arena publică și gândirea

filosofică liberă. Atunci, cei care au oftat sub persecuţia

creștinismului se Stat impus întregii societăţi, au „explodat“

în revoluţiile „populare“ și „democratice“. Dreptul divin ale

aristocraţiilor și familiilor monarhice a fost contestat și abolit în

numele dreptului maselor populare majoritare.

    Ca termen, „Renașterea“ aparţine teologiei creștine, dar

numai creștină n-a fost. Aici n-a fost nimic din „nașterea din nou“

propovăduită de Christos. „renașterea“ umanistă a fost un termen

codificat, însemnând negarea a tot ceea ce a însemnat „creștinism

în lumea Evului Mediu“ și iniţierea unei reveniri la valorile „pre-

creștine“ ale lumii grecești și romane. Chiar și numirea de „Ev

Mediu“ sugerează sau subliniază „o perioadă de timp aflată între

alte două perioade. În suprastructura socială, numirea de „Ev

Mediu“ simbolizează, o pierdere de timp în Evul dominat de

înţelepciuena creștină. și necesitatea reluării înţelepciunii păgâne

de odinioară. În politică și administraţie, locul dinastiilor regale

cu „drept divin“, au reapărut „senatul“ și parlamentele specifice

„democraţiei din „polisul“ grec și imperiul roman.

    Prin umanism și socialism, lumea modernă se reorganizează

în structurile europene așezate pe vatra străvechiului imperiu

roman. Învins temporar de creștinismul viu și revelat al nădejdii

în Împărăţia care va veni“, Imperiul revine astăzi în forţă, mai

ambiţios și mai orgolios ca oricând. Scoaterea oricărei referinţe la

moștenirea creștină din Constituţia Europei unite este numai un

exemplu al acestei atitudini intransigente.

    Abandonarea Evangheliei revelate, a lăsat mintea oamenilor să

hoinărească iar pe câmpiile Elisee ale filosofiei omenești.

    În tradiţia Occidentală „filosofii moderni“ sunt cei care au

apărut după Renaștere, dar au activat înainte de secolul XIX,

acoperind deci perioada dintre 1600 - 1800 d. Ch. Această epocă

este adesea împărţită în două subperioade: cea a filosofilor moderni

timpurii și cea a așa numitei „filosofii iluministe“. Din prima fac

parte exponenţii a două scoli rivale de gândire: „raţionaliștii“

(Rene Descartes, Baruch Spinoza și Gottfried Leibniz) și

191


Daniel Brânzei

„empiriciștii“ (Thomas Hobbes, John Locke, George Berkeley și

David Hume). Esenţa diferenţelor dintre acești gânditori care au

lepădat „revelaţia Scripturilor“, a fost metoda epistemiologică,

metoda de cunoașterea adevărului. Perioada “iluminismului“

s-a concentrat mai ales asupra aspectelor de etică și de organizare

politică a societăţii. Ei au întreţinul iluzia că omul este bun din

naștere, dar corupt de mediu și de lipsa de educaţie. Strădania lor

a fost să schimbe ordinea socială, în așa fel încât masele populare

rămase în urmă să beneficieze de schimbările calitative aduse prin

„iluminarea cultural știinţifică“. Printre promotorii aistei școpi îi

putem enumera pe: John Locke, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire,

Pierre Bayle, Denis Diderot, Adam Smith și David Hume.

     Perioada așa-numitei „filosofii moderne“ este considerată în

general încheiată cu foarte influenta și mult răspândita filosofie a

lui Immanuel Kant.

     Trecerea de la evul creștin la veacul umanist a reprezentat „un

scenariu mai vital și mai creator pentru formarea omului universal“

(Zbigniev Brzezinski). Acest „om universal“ (Homo universale),

L-a înlocuit pe Isus Christos ca model de viaţă și a devenit noul

ideal al umanităţii. Făptura umană a fost așezată în central noului

univers filosofic, devenind „măsura tuturor lucrurilor“.

     În planul trăirilor umane, renunţarea la creștinism și revenirea

la filosofiile precreștine a însemnat o victorie a „omului exterior“ și

activ asupra „omului interior“ și pasiv și o victorie a raţiunii asupra

credinţei. Deviza „Iluminiștilor“, responsabili atunci și acum de

majoritatea lucrurilor care se petrec în lume, a fost „La supremacy

de la Rezon“, domnia absolută a raţiunii. Emanuel Kant a încercat

să publice un document de bun simţ numit „Critica raţiunii pure“,

dar glasul lui s-a pierdut repede în noaptea spiritual care se lăsase

lăsat peste omenire.

     ...măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au

proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au

dedat la gânduri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a

întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi și au înebunit, și

192


Eclesiastul - chemarea veşniciei

au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană

care seamănă cu omul muritor, ... căci au schimbat

în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și

s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este

binecuvântat în veci! Amin! (Romani 1: 21-25)

    Esenţa curentelor filosofice născute după Renaștere a fost

îndepărtarea de Dumnezeu și încercarea de a crea un om mai bun și

condiţii mai bune pentru el prin puterile proprii. „Prometeu“, omul

care a furat zeilor focul a devenit emblematic pentru tendinţele

generale, el însuși fiind doar o replică la scară a maleficului Lucifer

care s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și care le-a propus celor

dintâi oameni, Adam și Eva, o alternativă nesupusă ascultării de

porunca divină.

    De la Renaștere și până astăzi, filosofia și cultura au trecut prin

câteva etape numite semnificativ:

    Iluminism, clasicism, etc., capitalism, socialism, comunism,

post-modernism haotic. Astăzi se lucrează pentru instaurarea unei

„noi ordini mondiale“. Creatura nu mai are răbdare cu Creatorul

si s-a hotărât sa preia idea unei împărăţii a tuturor oamenilor prin

strădanii proprii. La scara planetara, omenirea repetă greșeala

evreilor. Israeliţilor le-a plăcut idea lui Dumnezeu de a-I face o

împărăţie, dar n-au vrut să mai aștepte venirea Împăratului divin,

ci au cerut să li se dea voie să-și aleagă un împărat dintre ei. Cărţile

împăraţilor sunt cronicile acestor încercări nereușite.

    Vindecaţi de „tratamentul“ robiei babiloniene, evreii n-au mai

vrut niciodată să aleagă un împărat uman. Chiar și pe Christos

L-au omorât pentru că se făcea, așa cum a rezumat în batjocură

Pilat “Împăratul Iudeilor“. Eșecul societăţii medieval a fost datorat

tot acestei tendinţe de a avea „împăraţi creștini“ care să conducă

societatea.

193


Daniel Brânzei

194


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Curente filosofice care repetă

  experienţele Eclesiastului

     „Ce a fost va mai fi, și ce s-a făcut se va mai face; nu

este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre

care s-ar putea spune: «Iată ceva nou!» de mult lucrul

acela era și în veacurile dinaintea noastră.“

Eclesiastul 1:9-10

    O incursiune în istoria filosofiei ne confirma această părere

a lui Solomon. Oameni care n-au învăţat nimic din păţaniile lor

au fost condamnaţi să le repete pe pielea lor. Societatea modernă

evoluează în limitele cercurilor vicioase descrise de Cercetătorul

de altă dată. Pentru ilustrare, iată câteva scurte caracterizări ale

unor curente filosofice din ultimele veacuri. Îmi place să-i numesc

pe acești „căutători“ după adevăr „solomonei“. M-aș bucura și mai

mult dacă și ei ar avea o vreme a „întoarcerii“ la Dumnezeu.

    Materialul de mai jos este contribuția personală a lui Daniel

Fărcaș, din Oradea, doctor în filosofie, cu studii la Sorbona,

Franța și căruia îi mulţumesc și pe această cale în numele tuturor

cititorilor.

Nihilismul

195


Daniel Brânzei

    Termenul nihilism derivă din vocabula latină nihil, care

înseamnă „nimic“. Adepţii acestei opţiuni filosofice susţin că nu

există nimic sau mai precis că nu există nimic dincolo de lumea

noastră vizibilă, palpabilă sau investigabilă prin raţiune; or, că

nimic nu există în sens absolut.

    Termenul „nihilism“ a fost monetizat de scriitorul rus Ivan

Sergheevici Turgheniev în romanul Părinţi şi copii (1862), în care

sunt prezente personaje de natură nihilistă, fără ca romancierul

să își exprime adeziunea faţă de opţiunea filosofică acestora. Din

punct de vedere istoric, părintele nihilismului este filosoful german

Friedrich Nietzsche (1844-1900).

    Nihilismul este însă un curent polimorf, care se manifestă sub

diverse variante și nuanţe. Iată câteva dintre ele:

    Nihilismul ontologic sau metafizic contestă faptul că lumea

există. Altfel spus, în această concepţie, lumea exterioară nu are

decât consistenţa visului (suntem însă tentaţi să credem că ea există,

așa cum credem că lucrurile și personajele pe care ni le reprezentăm

în vis sunt reale). Acest tip de nihilism este destul de rar întâlnit în

rândul filosofilor. În schimb, în religie, budismul este o formă de

nihilism ontologic, în măsura în care susţine că lumea este alcătuită

din astfel de fantasme care deturnează sufletul de la preocupările

spirituale; vraja iluziilor de care are parte sufletul trebuie ruptă

pentru ca acesta să ajungă în Nirvana (adică… în Neantul absolut);

Nirvana nu este comparabilă cu paradisul creștin: Nirvana este

vacuitatea absolută și dispariţia eului individual (personal1).

Doctrina vacuităţii (a lipsei de esenţă a lucrurilor) este așadar una

din învăţăturile centrale ale gândirii budiste.

    O formă particulară de nihilism ontologic este ateismul, care

neagă existenţa unui principiu al existenţei care transcende lumea.

În același fel, materialismul neagă faptul că există altceva decât

lumea materială (a se vedea materialismul marxist, de pildă).

    Cea mai cunoscută formă de nihilism este probabil nihilismul

moral. Nihilismul moral contestă existenţa unor valori etice

1

 Desigur, termenul de persoană, specific gândirii creștine, nu caracterizează suficient tradiţia

budistă.

196


Eclesiastul - chemarea veşniciei

absolute. Altfel spus, niciun sistem etic nu este absolut. Dacă

până în secolul al XIX-lea filosofii credeau, fără excepţie, în valori

absolute (Binele, Frumosul, Adevărul), cu Friedrich Nietzsche

valorile sunt puse sub semnul întrebării. Într-o lume în care cei

puternici (stăpânii) îi asupresc pe cei slabi (sclavii), aceștia din

urmă, lipsiţi de forţa de care dispun asupritorii, încearcă să își

manifeste superioritatea imaginând sisteme de morală, în care

asupritorii sunt întotdeauna răi (deci inferiori), iar cei asupriţi

sunt, cel mai adesea, buni (deci superiori). În viaţa de apoi, cei

buni (și asupriţi) vor fi stăpâni, iar cei răi vor fi pedepsiţi (în

acest fel, crede Nietzsche, cei slabi se răzbună simbolic și deci

imaginar pe asupritorii lor). Așadar, pentru Nietzsche, valorile

morale (și, în general, sistemele etice) sunt construcţii teoretice

ale „oamenilor slabi“, care încearcă să își compenseze slăbiciunea.

Pentru Nietzsche, creștinismul este cazul exemplar al de „morală

de sclavi“. În general, Nietzsche atrage atenţia asupra faptului

că lumea (universul, deci) este în esenţa sa tragic, pentru că omul

este neputincios în faţa realităţii, în faţa absurdului existenţei,

poeţii tragici greci – Eschil, Sofocle și Euripide – fiind astfel

dintre puţinii care au avut curajul să recunoască acest tragism

fundamental al lumii (cf. Naşterea tragediei); în schimb, religia (în

special cea creștină) și filosofia europeană (care crede în ordine,

Bine și Adevăr) sunt, în concepţia filosofului german, încercări de a

creea iluzia că lumea este ordonată și că ea are un sens.

    Celebra teză a lui Nietzsche „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot),

formulată în volumul Ştiinţa voioasă, contestă nu atât existenţa lui

Dumnezeu, ci relevanţa Dumnezeului creștin, purtător (și garant)

al valorilor absolute de Adevăr, Bine și Frumos. Pe urmele lui

Nietzsche, cultura europeană din zilele noastre nu mai caută nici

adevăruri ultime (religiei i se contestă dreptul de a pretinde accesul

la adevăruri absolute), nici frumosul estetic (după nihilism, estetica

s-a acomodat cu urâtul artistic), nici binele moral (ci eventual

binele juridic ori social, care ţine de convenţiile diverselor sisteme

de drept). Nihilismul este, deci, o veritabilă „dezvrăjire a lumii“ (în

urma nihilismului, lumea își pierde total aura de mister pe care o

197


Daniel Brânzei

are în ochii celui care o vede drept creaţie a unui Dumnezeu bun și

atotputernic).

    În general, în siajul gândirii lui Nietzsche, se poate vorbi despre

un nihilism axiologic (care neagă nu doar valorile etice, ci, în

genere, orice presupusă valoare absolută), care și-a făcut apariţia

la începutul secolul al XX-lea. Este vorba aici în special de noile

curente artistice – dadaismul, suprarealismul, cubismul –, care

neagă concepţia tradiţională despre frumos.

    Nihilismul gnoseologic (sau cognitiv) susţine că nu putem

cunoaște adevărurile ultime ale lumii. Nihilismul gnoseologic

îmbracă diverse forme teoretice, ca de exemplu: filosofia pozitivă

(al cărei iniţiator este Auguste Compte, părintele sociologiei, care

considera că religia este forma de cunoaștere care corespunde

„copilăriei“ umanităţii, formă înlocuită în vremurile moderne

de către știinţă); agnosticismul este una dintre formele cele mai

răspândite de nihilism; spre deosebire de ateu, care nu crede în

existenţa lui Dumnezeu, agnosticul admite că Dumnezeu poate

să existe și poate la fel de bine să nu existe, însă oamenii, datorită

capacităţilor lor limitate de cunoaștere, nu vor putea cunoaște

niciodată dacă Dumnezeu există sau nu.

Citate şi exemple:

    Nietzsche: „Dumnezeu a murit“ (Gott ist tot) (cf. Ştiinţa

voioasă, §108 §125).

    „Un nihilist este un om care gândește despre lume, așa cum este

ea, că nu ar trebui să fie, iar despre lume, așa cum ar trebui să fie,

gândește că nu există“ (cf. Voinţa de putere, §585, trad. C. Baciu,

București, Humanitas, 1999).

    Niccolo Machiavelli (1469-1527): „Scopul scuză mijloacele“

(afirmaţia din volumul Principele, devenită celebră, ilustrează

foarte bine relativismul valoric propus de filosofiile nihiliste, deși

istoric și cronologic, Machiavelli precede nihilismul cu câteva

secole).

198


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Cubismul în pictură este considerat drept un curent artistic

care a preluat elemente din filosofia nihilistă. Printre cei mai

importanţi reprezentanţi ai cubismului îi menţionăm pe Georges

Braque și pe Pablo Picasso. Pictura Femeie cu chitară, a lui Braque,

este un exemplu de deconstruire (anihiliare) a imaginii.

    Dadaismul, fondat de André Breton, se revendică în mod

explicit de la filosofia nihilistă, constituindu-se ca o veritabilă

negare a artei tradiţionale. Dadaismul este un curent cultural

(literar și artistic), fondat în 1916, la Zürich, de către poetul

român Tristan Tzara. Dadaismul neagă toate convenţiile artistice,

propunând – în materie de creaţie poetică – dicteul automat. În

pictură, dadaismul este reprezentat de Marcel Duchamp, Francis

Picabia, Ernst Max etc. Cu artiștii dadaiști, arta este redusă la rizibil

și la absurd, prin resemnificarea unor obiecte industriale sau de

utilitate cotidiană (vezi sculptura lui Marcel Duchamp, Fântâna).

Reprezentanţi şi repere istorice:

   Friedrich Nietzsche (1844-1900), teolog, filolog și filosof

german, este părintele nihilismului. Lucrări principale: Dincolo de

bine şi rău (1886), Aşa grăit-a Zarathustra (1883-1885), Naşterea

tragediei (1872), Voinţa de putere (apărută postum, în 1906).

   Mişcarea nihilistă din Rusia a fost o mișcare culturală apărută în

jurul anului 1860. A fost o mișcare contestatară de factură anarhistă,

care se opunea oricărei autorităţi și practica asasinatul politic

(a se vedea asasinarea ţarului Aleksandr II, în 1881). În această

mișcare își are rădăcinile mişcarea Narodnicistă (sau Narodniky).

Imaginea nihilistului rus apare în scrierile romancierilor din sec. al

XIX-lea, precum Turgheniev și Dostoievski.

    Gianni Vattimo (n. 1936). Lucrări principale: Aventurile

diferenţei. Filosofia după Nietzsche şi Heidegger (1980); Sfârşitul

modernităţii: nihilism şi hermeneutică în epoca post-modernă

(1985); După moartea lui Dumnezeu (2006; împreună cu John D.

Caputo).

199


Daniel Brânzei

    Thomas J.J. Altitzer (n. 1927) a preluat, în teologie, tema

nihilistă a „morţii lui Dumnezeu“. Lucrări principale: Evanghelia

ateismului creştin (1966); Nouă Evanghelie a ateismului creştin

(2002). O critică a teologiei morţii lui Dumnezeu așa cum

este ea prezentată de Altizer a fost formulată de John Warwick

Montgomery, în volumul Sinuciderea Teologiei creştine (1970).

    În anii ‘80 ai secolului al XX-lea, anumite organizaţii care susţin

muzica heavy metal sau extreme metal se revendică de la filosofia

nihilistă.

    Postmodernismul și poststructuralismul sunt curente

filosofice și culturale din a doua parte a secolului al XX-lea, care se

află în trena nihilismului lui Nietzsche.

Existenţialismul

    Existenţa precede esenţa. Această formulă lapidară este definito-

rie pentru o mare parte dintre gânditorii existenţialiști. Ea spune

că, înainte de a fi ceva anume, fiinţa umană este pur și simplu (adică

există). Mai precis, omul există, dar ceea ce el este cu adevărat (adică

esenţa sa) numai el poate decide. Libertatea lui de alegere îl face pe

deplin responsabil pentru tot ceea ce face și pentru ceea ce poate el

deveni.

    Fondatorul existenţialismului este teologul danez Søren

Kierkegaard (1813-1855), însă dezvoltarea existenţialismului este

dublă. Ea cuprinde, pe lângă existenţialismul creștin, așa-numitul

existenţialism ateu. O bună parte dintre gânditorii existenţialiști ai

sec. al XX-lea aparţin celei din urmă ramuri.

    Gândirea existenţialistă este jalonată de mai multe principii

teoretice definitorii. Iată-le pe cele mai importante :

    Mai întâi, este vorba de libertatea de alegere a individului, care

poate decide în mod absolut pentru sine și care este responsabil

fără excepţie pentru toate alegerile sale. Pentru Kierkegaard,

căderea adamică în păcat, dar și mântuirea sunt locuri ale exercitării

libertăţii umane. Ca reprezentant principal al existenţialismul ateu,

200


Eclesiastul - chemarea veşniciei

Jean-Paul Sartre a exprimat această libertate absolută de alegere

proprie omului prin celebra teză după care existenţa precede esenţa:

omul nu este (ceva anume), el poate să fie; omul nu are o esenţă (o

natură prestabilită), ci el își decide propria sa identitate.

    Apoi, existenţialismul acordă o importanţă deosebită afectivităţii

umane (faţă de filosofiile raţionaliste, care definesc umanitatea

omului cu referire la raţiune sau la intelect). Este vorba de pildă

de angoasă (die Angst) – angoasa existenţială! - care îl definește

pe om în raport cu sine însuși și mai ales în raportarea omului la

lumea în care trăiește; existenţialistul nu mai gândeşte lumea, ci el o

simte, el o înţelege afectiv. Angoasa este expresia libertăţii umane de

a fi altceva decât este, de a se auto-defini și de a-și construi, în mod

liber, o identitate proprie. Este vorba în egală măsură de angoasa în

faţa neantului, a posibilităţii de a nu (mai) fi. Sugestiv este, în acest

sens, romanul Greaţa, a lui Jean-Paul Sartre, unde greaţa reprezintă

dezgustul în faţa existenţei, dar și mirarea în faţa acesteia (ceea ce

implică neînţelegerea cauzelor care au produs-o2).

    În al treilea rând, angoasa în faţa existenţei generează, pentru

existenţialiștii atei, sentimentul absurdului (asumarea lucidă a

lipsei de sens a lumii). Exemplele cele mai ilustrative sunt oferite

de creaţia literară de factură existenţialistă. De pildă, Albert Camus

vorbește despre absurdul muncii la care l-au condamnat zeii pe

Sisif; muncile lui Sisif, absurde în sine, sunt – pentru Camus –

emblema condiţiei umane3. De asemenea, teatrul absurd al lui

Eugene Ionesco și al lui Samuel Beckett pun în scenă același absurd

al existenţei umane. Piesa lui Samuel Beckett, Aşteptându-l pe

Godot, este dedicată temei așteptării a unui anume Godot, personaj

enigmatic. Așteptarea neîmplinită (Godot nu apare pe scenă)

  Existenţialismul ateu, al cărui reprezentant este Jean-Paul Sartre, refuză explicaţia creaţionistă a

lumii, dar și ideea unei forţe transcendente fondatoare.

3În mitologia greacă, Sisif demască una dintre aventurile extraconjugale ale lui Zeus (zeul suprem

în mitologia greacă), care a răpit-o pe Egina, fiica lui Asopos. Pedeapsa pe care a primit-o pentru

această îndrăzneală a fost aceea de a rostogoli o piatră înspre vârful unui munte, pentru ca, ajunsă

în vârf, să se rostogolească din nou la vale, Sisif urmând să reia de la început întreaga caznă.

Pentru Camus, „muncile lui Sisif “ sunt simbolul absurdului vieţii umane, a omului care sfidează

orice poruncă divină. Totuși, Camus crede că omul trebuie să își găsească fericirea sumând

absurdul și sfidându-i pe zei.

2

201


Daniel Brânzei

descrie condiţia umană, absurdă în afara revelaţiei (așteptarea lui

Godot ar putea fi așteptarea lui Dumenzeu (God).

    Ca orice curent filosofic, existenţialismul nu este o mișcare

omogenă. Așa cum am arătat, distingem două linii mari de

dezvoltare existenţialiste. Prima, este existenţialismul creștin,

care vorbește despre libertatea umană de a alege și despre

responsabilitatea faţă de alegerile personale înaintea lui

Dumnezeu; despre absurdul vieţii omului căzut și despre nevoia

de mântuire prin Christos; despre importanţa „saltului credinţei“.

Reprezentanţii principali ai existenţialismului creștin sunt: Søren

Kierkegaard (protestant), Miguel de Unamuno, Gabriel Marcel

(ambii catolici), dar și o serie de teologi protestanţi de factură

liberală (Paul Tillich, Paul Ricœur).

    Cealaltă linie de dezvoltare existenţialistă este cea atee,

reprezentată în principal de Albert Camus și Jean-Paul Sartre.

Citate

    Albert Camus: „Omul e singura creatură ce refuză să fie ceea

ce este“ (cf. Omul revoltat, 1951, trad. L. Holuţă, Sophia, 1994, p.

19).

    „Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El, și noi nu putem

face nimic împotriva voii Sale. Dacă nu există, atunci totul depinde

de noi“ (cf. Mitul lui Sisif).

    „Lupta însăși cu înălţimile este destul ca să umple o inimă de

om. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit“ (cf. Mitul lui Sisif).

    Emil Cioran: „– Ce faceţi de dimineaţă până seara? – Mă

suport“ (cf. Despre neajunsul de a te fi născut, trad. F. Sicoie,

București, Humanitas, 1995, p. 42).

    „În orice parte ai apuca, nu dai decât de Dumnezeu“ (cf.

Amurgul gândurilor, București, Humanitas, 1994, p. 164).

    „Inima lui Iisus a fost perna creștinilor. Ah! cum îi înţeleg pe

acei mistici ce doreau a adormi pe ea!... Dar îndoielile nu mă pot

duce mai departe de umbra inimii Lui! Singurul meu adăpost sunt

umbrele cerești“ (cf. Lacrimi şi sfinţi, București, Humanitas, 1995,

p. 9).

202


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   „Nu există niciun mijloc de a demonstra că e de preferat să fii

decât să nu fii“ (cf. Demiurgul cel rău, trad. I. Bădescu, București,

Humanitas, 1996, p. 126).

Reprezentanţi şi repere istorice:

    Søren Kierkegaard (1813-1855) este părintele existenţialis-

mului. Teolog protestant, Kierkegaard a rămas interesat, în toate

scrierile sale, de existenţa umană în orizontul revelaţiei. Scrierile

sale reprezentative sunt: Sau… sau… (1843); Teamă şi cutremurare

(1843); Fărâme filosofice sau Un pic de filosofie (1844); Conceptul de

angoasă (1844); Şcoala creştinismului (1850).

   Franz Kafka (1883-1924) este un scriitor de limbă germană

de origine evreiască, născut la Praga în vremea în care Cehia făcea

parte din Imperiul Austro-Ungar. Operele sale principale sunt:

Procesul (1912); Metamorfoza (1915).

   Gabriel Marcel (1889-1973) este un existenţialist creștin, de

nuanţă catolică. Dintre volumele sale amintim: Jurnal metafizic

(1927); Homo viator (1945); Omul problematic (1955).

    Martin Heidegger (1889-1976). Filosof german, Heidegger

este fondatorul fenomenologiei existenţialiste. Opera sa principală

este Fiinţă şi timp (1927). A influenţat o serie de teologi ai secolului

al XX-lea, precum Rudolf Bultmann (1884-1976) și Paul Tillich

(1886-1965), dar și pe teologul catolic Karl Rahner (1904-1984).

    Albert Camus (1913-1960) este filosof, eseist și romancier

francez. Romanele sale principale sunt: Străinul (1942); Ciuma

(1947); Căderea (1956). Opera sa teoretică include câteva eseuri

celebre, precum Mitul lui Sisif (1942) și Omul revoltat (1951).

    Eugene Ionesco (1909-1994), născut la Slatina, este cunoscut

în principal pentru opera sa dramatică. Este unul din reprezentanţii

cei mai notorii ai „teatrului absurdului“. Opere principale:

Cântăreaţa cheală (1951); Lecţia (1951); Scaunele (1952); Ucigaş

fără simbrie (1959); Rinocerii (1959); Regele moare (1962).

203


Daniel Brânzei

    Samuel Beckett (1906-1989) este un dramaturg de origine

irlandeză. Este cunoscut în primul rând pentru piesa Aşteptându-l

pe Godot (1952), scrisă în limba franceză.

    Emil Cioran (1911-1955) este un gânditor existenţialist de

origine română, stabilit la Paris. A scris: Lacrimi şi sfinţi (1937);

Tratat de descompunere (1949); Silogismele amărăciunii (1952);

Ispita de a exista (1956); Demiurgul cel rău (1969); Despre

neajunsul de a te fi născut (1973).

Materialismul

    Materialismul este doctrina filosofică care susţine că nu există

decât materia și că întreaga realitate constă în transformări ale

materiei. Altfel spus, dincolo de lumea materială, cognoscibilă

prin cele cinci simţuri și analizabilă raţional, nu mai există nimic;

existenţele spirituale – suflet, îngeri, Dumnezeu etc. – sunt negate

în mod vehement de filosofii materialiști. Din acest motiv, se

consideră că materialismul se află în antagonism cu idealismul

(opţiune filosofică care consideră că principiile ultime ale lumii

sunt de natură nematerială, ideală, raţională sau chiar spirituală).

    Primele forme de materialism sunt atestate la câţiva filosofi

presocratici, precum Leucip și Democrit, care credeau că lucrurile

sunt compuse din atomi4 (adică din entităţi indivizibile, ultime).

Alţi gânditori presocratici greci credeau că întregul univers este

transformarea unei singure materii primordiale, precum apa

(pentru Thales din Milet) sau focul (pentru Heraclit din Efes).

    Materialismul atomist al lui Leucip și Democrit a fost preluat,

în epoca elenistă, de către Epicur. Pentru că omul este o fiinţă

materială, moartea sa înseamnă dezintegrarea trupului, motiv

pentru care, crede Epicur, omul nu trebuie să se teamă de sfârșitul

vieţii; în plus, pentru Epicur, teama de moarte are două cauze

principale: ideea existenţei zeilor și cea a nemuririi sufletului.

Epicur nu contestă existenţa zeilor, dar crede că aceștia sunt fiinţe

4 Termenu „atom“ nu are, la filosofii greci, sensul pe care îl va cunoaşte în fizica modernă.

204


Eclesiastul - chemarea veşniciei

materiale, imense, dar și muritoare (tocmai pentru că sunt fiinţe

materiale); cât despre suflet, acesta nu poate fi nemuritor – crede

Epicur –, pentru că sufletul nu poate fi decât material și se destramă

odată cu trupul. În consecinţă, afirmă Epicur, nu trebuie să ne

temem de moarte. Ideile lui Epicur au fost preluate, în literatura

latină, în poemul Despre natură, al lui Lucreţiu. Cu epicurianismul,

intră pe scena ideilor filosofiile hedoniste, care afirmă că scopul

vieţii este plăcerea (hedone înseamnă în gr. „plăcere“).

    Karl Marx este cel dintâi reprezentant marcant al

materialismului modern. Este vorba, la el, de un materialism istoric

sau dialectic pentru că, alături de contestarea oricărui principiu

transcendent, divin și spiritual al lumii, Marx face din om un

făuritor de istorie: omul transformă istoria prin muncă; în plus,

întreg angrenajul istoriei este pus în mișcare de lupta de clasă

(lupta dintre clasa celor oprimaţi și clasa opresorilor). Altfel spus,

istoria este rezultatul luptei de clasă pentru deţinerea mijloacelor

de producţie (adică are în vedere mobiluri exclusiv materiale). În

numele materialismului pe care îl practică, marxismul se constituie

drept un adversar al oricărei credinţe religioase.

    Desigur, în știinţele vieţii, corespondentul luptei de clasă este

lupta pentru supravieţuire, responsabilă – în biologia lui Darwin

– de evoluţia speciilor de la forme de organizare biologică simple

la forme mai complexe. Așadar, darwinismul încearcă să explice

materialist apariţia și dinamica vieţii.

    Mai recent, prin extensie, consumerismul din societatea

contemporană poate fi considerat o formă de materialism, în

măsura în care valorile sunt redefinite în funcţie de posesiunile

pecuniare și... materiale. Materialismul consumerist reprezintă un

o nouă formă de hedonism.

Citate

   Epicur: „Obișnuiește-te cu ideea că moartea nu este nimic

pentru noi, pentru că orice bine și orice rău constau în senzaţie și

pentru că moartea este suprimarea senzaţiilor noastre“ (cf. Scrisoare

către Meneceu).

205


Daniel Brânzei

   „(…) plăcerea este începutul și sfârșitul vieţii fericite. (…)

nu înţelegem prin aceasta plăcerile desfrâului, nici cele legate

de bucuria materială, (...) plăcerea pe care o avem în vedere este

caracterizată de absenţa oricărei suferinţe corporale și a tulburărilor

din suflet“ (cf. Scrisoare către Meneceu).

    Karl Marx: „Religia este suspinul creaturii oprimate, inima unei

lumi fără inimă, tot așa cum este spirit al unei condiţii fără spirit.

Este opiu pentru popor (Die Religion... ist das Opium des Volkes).

Abolirea religiei ca fericire iluzorie a poporului este necesară pentru

fericirea lui reală“ (cf. Contribuţii la critica filosofiei dreptului a lui

Hegel).

Reprezentanţi şi repere istorice

   Leucip (460-370 î. Chr.) este fondatorul materialismului

atomist grec.

   Democrit din Abdera (460-371 î. Chr.) este un alt atomist

grec. Din scrierile lui Democrit, ca și din cele ale lui Leucip, ni s-au

transmis doar câteva fragmente (în general, citate din scrierile unor

autori târzii).

   Epicur (342(341-270) reia atomismul lui Leucip și Democrit,

formulând consecinţele etice ale acestuia. Dintre scrierile lui ne-au

rămas doar trei scrisori, deosebit de importante pentru înţelegerea

hedonismului epicurian: Scrisori către Herodot, Scrisori către Pytocle

și Scrisoare către Meneceu.

   Lucreţiu (98-54 î. Chr.) este un scriitor latin de inspiraţie

epicureică, autor al poemului filosofic Despre natură (De rerum

natura).

    Karl Marx (1818-1883) este un filosof și economist german,

fondator al materialismului modern. Marxismul stă la baza

filosofiilor politice socialiste și comuniste. Şi-a obţinut doctoratul

cu o teză despre materialismul grecesc (Diferenţe între filosofia

naturii la Democrit şi Epicur). Lucrarea sa de referinţă este

Capitalul.

206


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Friedrich Engels (1820-1895) este un gânditor socialist

german și prieten al lui Karl Marx, împreună cu care a publicat, în

1848, Manifestul partidului comunist.

     Adaug materialului produs de Daniel Fărcaș o scurtă prezentare

a „Fatalismului“.

Fatalismul

    Dicţionarul definește această concepţie astfel: FATALISM s. n.

concepţie filozofică sau religioasă potrivit căreia totul în lume și în

societate, întreaga desfășurare istorică a evenimentelor, a vieţii este

predeterminată de o forţă implacabilă. (fr. fatalisme)

    Fatalismul este felul omului leneș de a accepta evitabilul.

Atunci când vorbim despre libera voinţă sau despre puterea

voinţei umane înţelegem că există diverse teorii referitoare la

cosmologie și antropologie pe care le-am putea aduna sub titlul

„determinism“. În principal, determinismul învaţă că deciziile pe

care le iau fiinţele umane, decizii despre care am crede că izvorăsc

din propriile noastre dorinţe și din propriile noastre alegeri, sunt

de fapt determinate de ceva din afara noastră. Determinismul pur

naturalist neagă orice realitate a liberei voinţe umane.

    Auzim despre diverse forme de determinism menţionate și

discutate în conversaţii. Una dintre ele este „fatalismul“. Nu cred că

există prea multe persoane, poate nici una, în societatea noastră de

azi care să creadă în fatalism în sensul lui clasic. Termenul „fatalism“

vine din mitologia antică în care erau prezentate, pe lângă zei, zeiţe,

muze și așa mai departe, și „ursitoarele“, niște zâne capricioase

și neastâmpărate care torturau fiinţele umane fără să le ceară

acordul. De acolo a venit ideea de soartă neîndurătoare, stabilită

mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de

âarma, soartă sau destin este ceva ce unii oameni spun că e hotărâtă

de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispoziţia ta,

comportamentul tău, succesul tău în ziua de azi este hotărât de

207


Daniel Brânzei

conjuncţia planetelor una cu cealaltă și de semnul nașterii tale. În

fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar în ziare ca să vadă

ce le pregătește soarta pentru următoarele 24 de ore. Însă aceasta

e o formă naivă de determinism care învaţă că soarta sau destinul

nostru e hotărât de stele sau de spirite neastâmpărate și diabolice,

sub-zeităţi care se joacă cu vieţile noastre.

    Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare

la concepţia mecanicistă despre univers, care argumentează că tot

ce se întâmplă în univers se întâmplă în conformitate cu cauze

naturale fixe care operează asemenea unei mașini. Acestea lucrează

implacabil iar noi suntem, ca să spunem așa, victimele acestor

factori fizici care ne determină existenţa. Chiar și gândurile noastre,

sentimentele noastre, speranţele noastre, toate pot fi reduse, într-o

analiză finală, la reacţii chimice care au loc în trupurile noastre sau

la influenţa hotărâtoare pe care o are societatea din jurul nostru.

    Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisă cu câţiva ani în

urmă și intitulată „Ce s-a întâmplat cu păcatul?“ La scurtă vreme

după publicarea cărţii, un binecunoscut avocat a prezis că în

viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerată o crimă din

cauza opiniei predominante care spune că oamenii acţionează pe

baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor

forţe fixe ce le modelează personalitatea, a influenţei mediului

în care trăiesc, a influenţei familiei, și nimeni nu mai poate fi

considerat responsabil pentru faptele lui pentru că nimeni nu e cu

adevărat liber. Dacă pedepsești pe cineva pentru o crimă, fie aceasta

ucidere sau furt sau orice altceva, înseamnă să tragi acea persoană

la răspundere și să presupui că ea poate să răspundă, are ceva de

spus în această privinţă și nu e doar purtată de vântul șansei. Ideea

că vieţile noastre sunt controlate de șansă este o altă idee foarte

apropiată de determinism, oricât ar părea de iraţional acest lucru,

din moment ce știm că nu există șansă. șansa nu are nici o putere

pentru că nu are fiinţă.

    Însă această idee a determinismului fizic a câștigat un avans

considerabil în gândirea societăţii noastre, fapt ce se datorează în

mare măsură știinţelor comportamentale și într-o măsură mai

208


Eclesiastul - chemarea veşniciei

mică este rezultatul influenţei lui B.F. Skinner, care a scris o carte

de succes intitulată „Dincolo de libertate și demnitate“, în care el

ne spune că trebuie să ne lepădăm de orice iluzie de libertate reală

pentru că suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc

fizic și deterministic împrejurul nostru. Trebuie să renunţăm la

iluzia de demnitate pe care o avem atunci când ne gândim la noi

înșine ca având vreo influenţă determinantă asupra rezultatului

destinelor sau vieţilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrării

lui Skinner este faptul că și-a făcut timp să scrie o carte în care

încearcă să îi convingă pe oameni că gândirea lor este determinată

de ceea ce mănâncă, de compoziţia lor biologică, nu de răspunsul

la argumente logice. și totuși, el a încercat să ofere un argument

logic pentru a-i convinge pe oameni că ei nu au fost niciodată

convinși de argumente logice, lucru ce constituie o contradicţie și

se prăbușește sub propria povară. Așa cum se exprima un critic al

lui Skinner, spunând: „Singurul lucru care este dincolo de libertate

și demnitate este sclavia și înjosirea.“

    Şi totuși, aceasta e concluzia la care au ajuns mulţi oameni.

Aceea că libera voinţă este o iluzie în lumina forţelor materiei care

ne controlează destinele. Iar acestea sunt forţe impersonale. Forţele

naturii, fără vreo referire la Dumnezeu. Libera voinţă este o iluzie.

E un fel de speranţă irealist de optimistă că avem vreo semnificaţie.

Pentru că e greu să ne imaginăm că fiecare decizie pe care o luăm

a fost hotărâtă mai dinainte de cauze naturale și că noi nu suntem

liberi cu adevărat, nu avem nici o influenţă asupra propriilor noastre

vieţi. În felul acesta suntem reduși la simple lucruri, nu mai suntem

persoane care acţionează și aleg, ni se ia orice speranţă de demnitate.

Dar, așa cum am spus, sunt unii în cultura noastră care sunt gata să

facă acest pas, fiind convinși că suntem victimele determinismului

naturalist. Vom privi în următoarea sesiune la relaţia dintre această

concepţie și determinismul sau hotărârea lui Dumnezeu, la modul

în care Dumnezeu se relaţionează la deciziile pe care le luăm.

    Steven Cahn: „Fatalism este teza conformă căreia «legea

logicii» este suficientă ca să demonstreze că omul nu are voinţă

liberă, suficientă să arate că singurele fapte pe care le poate face

209


Daniel Brânzei

omul sunt tocmai faptele pe care le face, nu altele, că singurele

evenimente la care poate participa sunt tocmai cele la care participă

și că singurele evenimente pe care le poate el împiedica sunt cele

care oricum nu erau sortite să se întâmple.“

Reprezentanţi şi repere istorice

    Una din lucrările de referinţă în acest domeniu este „Fatalisme

et Liberté Dans L’Antiquité Grecque: Recherches sur la Survivance

De L’Argumentation Morale Antifataliste De Carneade Chez

Les Philosophes Grecs et les Théologiens Chrétiens des Quatre

Premiers Siècles, scrisă de Dom David Amand. O analiză a acestei

cărţi a apărut în The American Historical Review, Vol. 52, No. 2

(Jan., 1947), pp. 300-301, Arthur Darby Nock

Postmodernismul şi postmodernitatea

   Postmodernismul este, și el, o formă de nihilism. De altfel,

gânditorii postmoderni se revendică de la Nietzsche. Este,

la origine, un curent filosofic, însă cu extensii importante în

domeniul creaţiei literare, în arta plastică, în arhitectură etc. În

schimb, termenul „postmodernitate“ (mai abstract și mai general

decât „postmodernism“) sau „modernitate târzie“ desemnează o

perioadă istorică care caracterizează vremea noastră, și extinsă de

unii în urmă până la finele celui de-al Doilea Război Mondial5.

   Termenul „postmodernism“ a fost folosit pentru prima oară în

1949, dar începe să fie folosit în mod curent abia din 1979, odată

cu apariţia volumului Condiţia postmodernă, a filosofului francez

Jean-François L’otard.

Iată principalele caracteristici ale postmodenităţii:

5

  Totuși, ca epocă istorică, postmodernitatea nu desemnează în mod propriu decât Europa

occidentală, Statele Unite ale Americii și alte state capitaliste ale lumii. Europa de Răsărit, intrată

la sfârșitul Războiului sub dictatura comunistă, rămâne înţepenită în mentalitatea utopiilor

moderne.

210


Eclesiastul - chemarea veşniciei

    Mai întâi, postmodernismul polemizează cu orice încercare de

a oferi o imagine globală asupra existenţei și asupra sensului lumii.

Așadar, orice viziune globală și coerentă despre lume trebuie să

fie supusă deconstrucţiei. Marile sisteme metafizice și religioase

(denumite tehnic mari naraţiuni sau meta-naraţiuni) ar trebui să

lase acum locul diversităţii de perspective personale, individuale

asupra lumii, care poartă numele tehnic de micronaraţiuni (adică

naraţiuni personale); altfel spus..., fiecare cu povestea lui. În acest

fel, omul nu se mai simte parte a unui angrenaj ordonat, a unei

lumi coerente și a unei istorii universale, începută cu Creaţia și

care se derulează către împlinirea sa escatologică; el este acum

protagonistul propriei sale poveşti („naraţiuni“), care începe cu el

însuși și se termină tot cu el.

    Consecinţa directă a acestui fapt este ideea că nu există un

singur adevăr, ci că adevărul este multiplu. Altfel spus, fiecare om

are dreptul și capacitatea de a asuma drept adevărată o anumită

concepţie despre lume și viaţă sau o anumită religie; mai mult,

poate să-și creeze propria sa doctrină religioasă. Iată de ce, mișcarea

New Age – formă recentă de sincretism –, care admite cu ușurinţă

elemente de spiritualitate din toate religiile și culturile, poate trece

drept formă de religiozitate proprie postmodernităţii. Mai adăugăm

faptul că ecumenismul în formele sale cele mai recente, întemeiate

pe ideea că unitatea religioasă se poate realiza în ciuda diferenţelor

doctrinare ale diverselor religii și confesiuni, este alimentat

de aceeași gândire postmodernă. În acest fel, ca nihilismul lui

Nietzsche, gândirea postmodernă corodează valorile tradiţionale:

nu mai există, pentru postmodern, Bine suprem (ci doar binele

individual), nici Adevăr absolut (ci doar adevăruri particulare și

circumstanţiale), nici Frumos absolut (gustul individual este măsura

ultimă a valorilor estetice); și nici Revelaţie unică și imuabilă...

    În acest fel, în al treilea rând, privat de valori comune cu

semenii săi, omul postmodern se regăsește singur; individualismul

și derelecţiunea (însingurarea) sunt tușe necesare ale portretului

omului postmodern.

211


Daniel Brânzei

    Rămas singur, deposedat de credinţa în adevăruri absolute, fără

nădejde în viaţa de după moarte, omul postmodern își trăiește viaţa

pentru aici şi acum. Consumerismul, interesul exagerat pentru

consum și pentru cumpărături, este singura preocupare constantă

a sa. Psihologia reclamei, care inoculează împreună cu informaţiile

despre un produs și interesul exagerat pentru plăcere și pentru

satisfacerea nevoilor individuale, face din postmodernism o formă

de hedonism6.

    În ciuda neconcordanţelor clare dintre învăţătura Bibliei

și postmodernism, o serie de teologi au încercat să adapteze

postmodernismul la teologia creștină. Îi amintim aici pe teologul

american John D. Caputo (n. 1940) și pe teologul britanic John

Milbank.

   (Adaug excelentei prezentări a lui Daniel Fărcaș despre

postmodernism câteva contribuții adunate din alți autori.

   „Postmodernismul“ despre care se vorbește atâta în ultima

vreme, la fel ca și socialismul și comunismul, este o formulă politică

plantată tot în doctrina materialistă. Şi se vede cât colo că Uniunea

Europeană, fundamentată pe o astfel de doctrină materialistă și

ateistă, lipsită de suflet și plină de vidul orgoliului ca Diavolul

însuși, este un fel de nou Babilon prin care omenirea (modernă)

vrea să uzurpe atributele lui Dumnezeu.

   Incursiunile oamenilor de după Evul Mediu, declarat pe

nedrept „creștin“ și în batjocură „întunecat“, repetă astăzi

incursiunile păgubitoare făcute odinioară de genialul Solomon. Iată

de ce, o reactualizare a acestei cărţi și o popularizare a spovedaniei

Eclesiastului este poate cea mai bună metodă de apologie și

evanghelizare creștină în societatea postmodernistă contemporană.

   „Totul merge, totul este îngăduit“ în căutarea fericirii

și împlinirii personale și „lipsa de adevăruri absolute“ sunt

6

 Afirmaţia bogatului căruia i-a rodit ţarina rezumă foarte bine întregul hedonism consumerist

propriu omului postmodern: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihnește-te,

mănâncă, bea și veselește-te!“ (Luca 12:19)

212


Eclesiastul - chemarea veşniciei

extraordinar de asemănătoare cu principiile păguboase care au

caracterizat rătăcirile Eclesiastului.

    La baza vieţii creștine, de două ori milenară, se află Revelaţia

dumnezeiască primită prin Însuși Domnul nostru Isus Christos,

Mântuitorul lumii, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa“

(Ioan 14,6). Iar această Revelaţie „rămâne aceeași peste veacuri,

până la sfârșitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, așa cum nu se

poate schimba persoana lui Christos Dumnezeu“.

    În schimb, noul mod de viaţă la care ne invită

„postmodernismul“ se fundamentează pe o „concepţie autonomă“

faţă de lume, adică a unei lumi (fără Dumnezeu) care-și are

centrul de gravitate în ea însăși - vădită îndeosebi în procesul de

secularizare. Adică o lume autonomă, cu o cultură autonomă,

care nu mai are în centrul ei pe Dumnezeu, ci omul. O civilizaţie

europeană nouă, bazată pe o legislaţie cu un pronunţat caracter

antropocentric ce nu manifestă nici un interes pentru viaţa

spirituală a omului, pentru sufletul lui, pentru mântuirea lui.

    Concepţia autonomă își are rădăcinile în cultura apuseană

actuală, care, la rându-i, are o bază creștină, dar, începând cu

Secolul Luminilor, s-a reconstruit centrată pe om, înlocuindu-L

pe Dumnezeu cu creatura. Această cultură s-a impus pe scena

europeană în conflict cu teologia apuseană, emancipându-se de sub

tutela ei. Caracteristicele ei mai importante sunt:

    - autonomia raţiunii umane ca raţiune liberă de orice

constrângere exterioară. Prin raţiune se înţeleg mijloacele analitice

și matematice prin intermediul cărora fiinţa umană poate ajunge

la o completă înţelegere a realităţii și o deplină stăpânire asupra

naturii în toate formele ei. Raţiunea nu se pleacă înaintea altei

realităţi decât aceea a experienţelor. Nici Revelaţia divină, nici

vreo tradiţie, oricât de veche și nici o dogmă nu are dreptul să se

interpună pe calea exerciţiului ei liber;

    - consideră religia ca o problemă particulară a fiinţei umane.

Religia este definită ca o afacere de ordin privat. Între Evanghelie și

cultură nu există dialog. În sfera publică, cuvântul decisiv nu-l mai

are religia, ci știinţa. Religiile sau confesiunile individuale pot avea

213


Daniel Brânzei

valoare numai pentru cei care le respectă ca atare, însă pretenţia

pentru adevăr în sfera publică o poate avea numai știinţa. Aceasta

pentru că știinţa nu lucrează cu deducţii scoase din Revelaţia divină,

ci prin observarea fenomenelor și prin inducţie din rezultatul

observaţiilor. Fiindcă știinţa nu se bazează pe opinii subiective ca

religia, ci doar pe analize obiective, unde matematica joacă un rol

esenţial;

    - tendinţa ei de a transforma paradisul ceresc într-un paradis

pământesc, capabil să asigure prosperitatea și bunăstarea omului.

Convins că raţiunea și știinţa îi vor permite să stăpânească natura,

lumea nu mai apare ca un dar al lui Dumnezeu din cer, ci rezultatul

triumfului final al știinţei și omului pe pământ. Prin emanciparea

spiritului uman de presiunea dogmei, tradiţiei sau superstiţiei

se poate ajunge la o creștere a cunoștinţei și la o dezvoltare a

tehnologiei care va duce la împuţinarea suferinţei în lume, la

ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului, la o viaţă decentă și

civilizată.

    Cultura occidentală este ca fluviul unei civilizaţii hrănite de

doi tributari majori, unul venind din Palestina, iar celălalt din

Grecia. Evreilor le datorăm păstrarea și dezvoltarea ideii despre

un Dumnezeu personal care ne-a stabilit limitele existenţei

prin revelarea unui con moral precis. În cuvintele Papei Pius al

XI: „Când este vorba despre spiritualitate, suntem toţi semiţi“.

Grecilor și romanilor le datorăm tradiţiile umaniste care nu

produs o civilizaţie care a unificat vatra occidentală și la care am

revenit după Renaștere în literatură, artă, politică și administraţie.

Acest șuvoi a încurajat foarte mult cercetarea știinţifică. Lumea

vestului este deci în esenţă iudeo-creștină în spiritualitate, dar

greacă și romană în filosofie, tehnologie și organizarea politico-

administrativă.)

Reprezentanţi şi repere istorice

   Jean-François L’otard (1924-1998) este un gânditor francez de

stânga. Lucrarea sa principală este Condiţia postmodernă – Raport

asupra cunoaşterii (1979).

214


Eclesiastul - chemarea veşniciei

   Michel Foucault (1926-1984) este un filosof, istoric și sociolog

francez. Este autor al volumelor: Istoria nebuniei în epoca clasică

(1961); Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane

(1966); A supraveghea şi a pedepsi (1975). Scrierile sale sunt

profund marcate de gândirea lui Nietzsche.

    Jacques Derrida (1930-2004) este unul dintre cei mai

importanţi gânditori postmoderni francezi. Opere principale:

Despre gramatologie (1967); Vocea şi fenomenul (1967); Scriitură şi

diferenţă (1967).

   Richard Rorty (1931-2007) este cel mai notabil gânditor post

modern american. A devenit celebru graţie volumului său de debut,

Filosofia şi oglinda naturii (1979).

Bibliografie:

   Benet, William Rose, The Reader’s Encyclopedia, New York,

Thomas Y. Crowell Company, 1956.

   Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene,

București, Humanitas, 1994, trad. Drăgan Vasile.

   Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, București,

Humanitas, 1999.

215


Daniel Brânzei

216


Eclesiastul - chemarea veşniciei

217


Daniel Brânzei

218

 

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/studii/64403/cartea-eclesiastrul