Nu credeam că se găsesc atât de multe sentimente într-un om. Nu credeam că pot ieşi atât de uşor la iveală. La mine au ieşit prin scris. Fără să vreau, se aşterneau pe hârtie. Erau prezente oriunde eram şi eu, doar erau parte din mine!
De plăcere, de refugiu, scriam. Nu credeam atât de mult în puterea scrierilor mele. Dar le mulţumesc celor ce au crezut. Speranţă există în fiecare om… Speranţa mea aştepta doar un imbold, care a şi venit.
Frânturi din mine au ieşit la iveală. Trăiri intense sau dornice de viaţă s-au aşternut la suprafaţă. Gânduri noi sau vechi, pe care le-am lăsat să se aşeze. Să-şi construiască singure căminul. Nu cred că se va dărâma. Am încredere în ele. Sper să-şi construiască casa pe stâncă, iar dacă nu… le voi mai finisa şi eu, îndrumându-le spre Piatra de temelie. Vreau să fac şi eu ceva pentru Domnul! El a făcut sacrificial suprem…
Nopţi istovitoare, dimineţi răcoroase m-au însoţit. Mi-au fost sfetnice şi ajutoare. Acum rămân doar cu ele… cioburi, căci adolescenţa se va sfârşi. Poate, odată le voi aşeza la loc. Voi încerca să clădesc ceva mai bun, mai frumos, o figurină adevărată din … cuvinte! Însă cioburile nu mai pot forma din nou ceea ce au fost cândva. Vor încerca…cel puţin.
Dar chiar şi aşa… le vreau oare în viaţa mea? Sau aspiraţiile mele sunt pentru diamante? Nu! Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe, El face din ele lucruri măreţe.
De multe ori tânjeam după ceva profund şi real… Simţeam că sentimentele celor din jur sunt false, prea schimbătoare… Seara, în solitudinea camerei strigam după un răspuns. Acesta întârzia, căci, mi-am dat şi eu seama ca nu doar eu aveam probleme. Erau atâţia oameni la un pas de moarte, morţi de foame sau de frig, şi eu care le aveam pe toate şi eram atât de binecuvântată, găseam motive de nemulţumire. Am încercat să mă autocontrolez, dar nu voiau să plece! Scrisul mă mai ajuta, mă motiva să gândesc pozitiv, îmi amintea de Dumnezeu, dar oricum nu scriam încontinuu, iar atenţia mea trebuia îndreptată spre ceva mai tot timpul.
În fiecare dimineaţă în drum spre şcoală Salvatorul meu îmi trimitea câte o încurajare. Chiar dacă era înnorat, găseam eu vreun nor care să zâmbească, vreo rază care să-mi trezească dorinţa de cer. Sufletul meu începea să tresalte, să simtă bucuria cerului, şi sunete şi cuvinte de laudă îmi veneau pe buze. Acum înţelegeam cuvintele psalmistului care spunea – “Cerurile spun Slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui…”. Aşa minunăţii numai Dumnezeu putea crea!
Sunt atât de recunoscătoare Domnului! Privind în urmă văd cât de mult a lucrat la viaţa mea, cum mi-a îndreptat paşii şi m-a ocrotit… Da, acum văd totul clar. Dar atunci? Unde-mi era mintea în clipele grele? Când stresul mă năpădea, uitam chair şi de Dumnezeu. Îi ceream în grabă ajutor, iar apoi mă întorceam la problemele mele, la forţarea de a găsi o soluţie. Iar apoi, când fiecare alerga către odihnă, şi trupul meu îşi cerea drepturile. Murmuram o rugăciune, îi mulţumeam pentru ziua ce a trecut, mai menţionam câteva motive, iar apoi mă cufundam în somnul mult dorit. Ce bine mă simţeam! Îl iubeam cel ami mult! Da… Îl înlocuise chiar şi pe Isus. De-aş fi şiut mai devreme… - “Nu iubi somnul, căci vei ajunge sărac; deschide ochii şe te vei sătura de pâine”(Proverbe 20 :13)
Astfel a fost nevoie de încercări, de tristeţe, de conştientizarea lumii acesteia. În apogeul durerii inima mea a strigat cu adevărat către Domnul. Da, El m-a auzit, căci El aude strigătul gurii mele. Atunci L-am simţit. Nimic nu se compară cu El. Doar că… da, trebuie să însetăm după El, să-l căutăm cu toată inima. Am început să iubesc chiar şi lacrimile, căci cu cât se întăreau ele, cu atât îşi punea şi Domnul mâna mai mult. Iar atingerea Lui era atât de fină… atât de caldă…
Am reuşit să văd tot ceea ce a făcut pentru mine. Nu era noroc sau soarta, era Mâna Domnului care mă păzea şi Ochiul Lui care veghea asupra mea. Da, am putut spune şi eu ca Samuel, “până aici Domnul m-a ajutat”. Nu numai că am spus, dar am realizat că ajutorul Domnului a fost nelipsit din viaţa mea. I-am mulţumit, Îi mulţumesc şi Îl laud neîncetat! Am început chiar şi să-mi notez diferite versete, psalmi şi să mi le lipesc în cameră. Măcar să ştiu cu adevărat că Dumnezeu e cu mine, nu că nu aş şti, dar o “piatră de aducere aminte” e oricând binevenită.
Ştiu că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, dar mă minunez de fiecare dată când vreo “coincidenţă “ se întâmplă. După câteva zile am citit o meditaţie zilnică despre aceste “pietre de aducere aminte”, iar sufletul mi-a tresăltat din nou. Tocmai asta făcusem şi eu! Domnul e mereu lângă noi, dar nu strică să ne amintim acest lucru. Să conştinetizăm că El ne-a ajutat să ajungem până în present şi o va face şi în continuare. Nu merităm, dar El o face, căci El rămân credincios promisiunilor Sale- “Eu nu Te voi lăsa, cu niciun chip nu Te voi părăsi.”