Dacă luăm în considerare primirea pe care le-au făcut-o cei care se aflau la putere (statul și biserica oficială - catolică, protestantă, reformată, anglicană), mișcarea anabaptistă a fost una dintre cele mai tragice din istoria creștinismului, prin prisma persecuțiilor pe care a trebuit să le îndure. Dacă însă analizăm principiile pentru care s-au luptat anabaptiștii evanghelici, nu putem să nu observăm că aceștia au pus bazele societății creștine în lumea modernă. Vorbim despre o societate liberă și independentă, în care statul nu intervine în treburile bisericii, nu îi obligă pe cetățeni să adere la o anumită credință, iar biserica este total separată de stat.
Istoricii nu s-au pus de acord în legătură cu originea anabaptiștilor evanghelici. Există totuși indicații că aceștia sunt continuatorii creștinilor autentici din primele trei secole, care au avut reprezentați în fiecare secol al istoriei (așa cum am arătat în acest album). Anabaptiştii evanghelici sunt moştenitorii grupărilor evanghelice medievale. Toţi istoricii, chiar cei ce îi încadrează pe anabaptişti în cercul larg al Reformei Protestante, recunosc că anabaptismul a început deodată, în Elveţia, Germania, Olanda şi în alte părţi ale Europei occidentale aparent fără vreo legătură directă între ele. Istoricul Philip Schaff declară: „Opiniile radicale s-au răspândit cu mare rapiditate sau au apărut simultan, în Berna, Basel, St. Gall, Appenzell, pe tot cursul superior al Rinului, în partea sudică a Germaniei şi Austria”. [1] Istoricul Robert Barclay, care nu s-a identificat cu anabaptiştii, a afirmat despre ei: „După cum vom arăta, ascensiunea ‚Anabaptiştilor’ a avut loc cu mult timp înaintea formării Bisericii Angliei [1534], şi există de asemenea motive să credem că pe continentul European societăţi creştine mici, ascunse, care susţineau multe din opiniile ‚Anabaptiştilor’, au existat încă din vremurile Apostolilor. În sensul transmiterii directe a Adevărului Divin, şi al naturii adevărate a religiei spirituale, pare probabil că aceste Biserici au o descendenţă sau succesiune mai veche decât cea a Bisericii Romane”. [2] Istoricul luteran Johann Mosheim declară: „În primul rând, eu cred că Menoniţii nu greşesc în totalitate atunci când se laudă cu o descendenţă dintre acei Waldenzi, Petrobrusieni şi alţii, care sunt de obicei denumiţi Martori ai adevărului înainte de Luther. Înainte de epoca lui Luther, existau ascunşi în aproape toate ţările Europei, dar în special în Boemia, Moravia, Elveţia şi Germania, foarte multe persoane, în a căror minţi era adânc înrădăcinat acel principiu pe care Waldenzii, Wickliffiţii şi Hussiţii l-au susţinut, unii mai ascuns, alţii mai deschis”. [3] Will Durant, marele istoric al civilizaţiilor, spune: „La început, Anabaptiştii s-au manifestat în Elveţia, unde se poate să se fi strecurat creştinismul paşnic al valdenzilor din Sudul Franţei sau al fraţilor cerşetori din Ţările de Jos”. [4] Într-adevăr, grupările separatiste au salutat acţiunile lui Luther și Zwingli şi au sperat într-o mare trezire. Sola Scriptura erau cuvintele care îi atrăgeau şi i-au determinat să îl sprijine pe reformatorul german. Dar când Luther, Zwingli și anglicanii au făcut compromisuri cu puterea seculară, aceste grupări nu s-au mai identificat cu ei, ci i-au condamnat fiindcă nu au finalizat reformele începute.
Mişcarea anabaptistă se încadrează în ceea ce istoricii numesc „aripa stângă a Reformei” sau „Reforma radicală”. Această aripă cuprindea o largă varietate de idei şi de grupuri între care nu exista cooperare, ci mai degrabă rivalitate. Istoricul Philip Schaff afirmă: „Trebuie să deosebim cu atenţie clasa mai bună de baptişti şi menoniţii de turbulenţii revoluţionari radicali şi fanatici, asemenea lui Carlstadt, Muenzer şi liderilor tragediei de la Muenster”. [5] Mai recent, George Williams a realizat una din cele mai complete catalogări a diferitelor grupări care formau împreună „aripa stângă a Reformei”. „Toţi participanţii în Reforma Radicală au avut în comun dezamăgirea faţă de aspectele morale ale Protestantismului teritorial, aşa cum a fost articulat de Luther şi Zwingli, şi o negare directă a mai multor doctrine şi instituţii ale acestuia. Printre disidenţi în Reforma Radicală există trei mai grupuri: Anabaptiştii propriu zişi, Spiritualiştii şi Raţionaliştii Evanghelici.” Anabaptiştii, la rândul lor, sunt clasificaţi de către George Williams în trei mari grupuri: evanghelici, contemplativi şi revoluţionari. Cele trei grupări difereau unele de altele în puncte importante, iar cooperarea dintre ele, în rarele momente când exista, era redusă. [6]
Anabaptiștii evanghelici reprezentau principalul curent al mișcării. Printre liderii lor timpurii erau Conrad Grebel, Felix Manz (executat prin înec în anul 1527, considerat primul martir al mișcării) și Balthasar Hubmaier (ars pe rug în 1528). Aceștia aveau standarde morale înalte, erau paşnici şi muncitori. Credeau în libertatea de conștiință a oamenilor, militau pentru libertate religioasă și credeau într-o biserică constituită din credincioşi veritabili, separată de stat şi de lumea necredincioasă. Se împotriveau uzului armelor şi refuzau să jure sau să servească drept magistraţi, deşi se supuneau ordinelor autorităţii civile. Aceștia considerau valid doar botezul celor care își asumă conștient credința, respingând botezul pruncilor. Credeau în cele cinci principii ale reformei protestante: Sola Fide, Sola Gracia, Sola Scriptura, Solus Christus și Soli Deo Gloria. Practicau ucenicia, propunându-și să-L urmeze pe Isus Hristos, precum creștinii din biserica primară. Din corpul principal al anabaptiştilor evanghelici s-au desprins hutteriţii, un segment important condus de Jacob Hutter, care practicau comunitarianismul (posesia în comun a tuturor bunurilor comunităţii).
Înainte de a adera la Reforma Protestantă, Balthasar Hubmaier a fost un teolog catolic renumit. La Regensburg (1519), a susținut un pelerinaj popular dedicat „Frumoasei Fecioare Maria”, unde credincioșii primeau indulgențe (scutiri de zile din purgatoriu). Ca preot catolic medieval, a acceptat și practicat venerarea sfinților, a moaștelor și a icoanelor. Odată devenit reformator și teolog anabaptist, acesta a respins atât cultul sfinților, cât și existența purgatoriului. Totuși, Hubmaier a păstrat până la sfârșitul vieții convingerea catolică privind pururea feciorie a Mariei și i-a recunoscut titlul de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu), considerând-o pură și fără pată, dar fără a i se închina. Reformatorul susținea că Biblia este cuvântul infailibil al lui Dumnezeu și singura sursă de doctrină, respingând tradiția bisericii și autoritatea ierarhiei ecleziastice atunci când acestea contraveneau textului biblic. Spre deosebire de Zwingli sau Luther, el considera că trebuie eliminat orice element din cult sau doctrină care nu este poruncit explicit în Noul Testament. Hubmaier a argumentat extensiv împotriva botezului copiilor mici, considerându-l nebiblic și lipsit de valoare spirituală, deoarece un nou-născut nu poate avea credință conștientă. În concepția sa, botezul trebuie administrat doar adulților care au auzit Evanghelia, s-au pocăit și și-au mărturisit credința. El a botezat câteva sute de credincioși în Waldshut. După ce a scăpat de persecuțiile din Elveția, Hubmaier a ajuns în Moravia în vara anului 1526, găsind refugiu sub protecția nobililor locali (familia Liechtenstein) în orașul Nikolsburg. Datorită predicilor și scrierilor sale, mișcarea anabaptistă a cunoscut o creștere explozivă în regiune. Într-un singur an, Hubmaier a botezat mii de persoane (estimările istorice indică între 6.000 și 12.000 de convertiți în zona Nikolsburg), atrăgând refugiați anabaptiști din toată Europa Centrală. Asemenea celorlalți reformatori, Hubmaier credea că mântuirea se obține prin har, prin credința în Hristos, și nu prin fapte bune sau merite proprii. Spre deosebire de Calvin, care promova predestinarea în mântuire, Hubmaier a scris tratate în care apăra libertatea voinței umane. El credea că harul lui Dumnezeu restabilește capacitatea omului de a alege liber între bine și rău și de a răspunde chemării divine. El a subliniat că o credință autentică trebuie să producă roade vizibile printr-o viață morală și ascultare față de poruncile lui Hristos. În lucrarea sa „Despre eretici și cei ce îi ard”(1524), Hubmaier a fost unul dintre primii gânditori europeni care au pledat pentru libertatea religioasă deplină. El susținea că credința nu poate fi impusă cu forța, iar ereticii trebuie convinși prin argumente din Scriptură, nu executați. Spre deosebire de alți anabaptiști radicali (precum cei din Grupul de la Zurich, care erau pacifiști absoluți), Hubmaier a adoptat o poziție moderată: a recunoscut legitimitatea guvernului civil, inclusiv dreptul statului de a folosi sabia pentru menținerea ordinii publice și a dreptății, deși biserica însăși nu trebuia să folosească violența. Teologul respingea doctrina catolică a transubstanțierii (transformarea pâinii și vinului în trupul și sângele real al lui Hristos). El vedea Cina Domnului ca pe un act simbolic de comemorare a jertfei lui Hristos și un legământ public al credincioșilor de a se iubi și a se sprijini reciproc. Pentru aceste convingeri, considerate eretice atât de autoritățile catolice, cât și de cele protestante (eu aș spune că majoritatea sunt excepționale, cu excepția celei legate de fecioara Maria), Balthasar Hubmaier a fost arestat și torturat de criminalul Zwingli, în decembrie 1525. După ce a părăsit Zurichul în 1526 și a activat în alte zone, Hubmaier a fost capturat ulterior de autoritățile imperiale/austriece și a fost ars pe rug la Viena pe 10 martie 1528. [7]
Anabaptiştii revoluţionari erau cei care insistau asupra instaurării teocraţiei lui Isus Hristos pe pământ. Aceştia se bazau pe profeţiile Vechiului Testament şi pe propria „inspiraţie divină”. Liderii lor, Melchior Hoffman şi Jan Matthijs se considerau cei doi profeţi din cartea Apocalipsei. Matthijs prevestea venirea Apocalipsei şi a împărăţiei milenare, care avea să aibă capitala în oraşul german Munster. După ce au reuşit să pună mâna pe cetate şi să alunge întreaga opoziţie în aşteptarea venirii lui Mesia (în anul 1534), Matthijs şi apoi succesorul său, Jan Bockold de Leyden, au condus oraşul asediat de trupele episcopale şi nobiliare spre abuzuri grosolane, printre care şi poligamia. După tragicul sfârşit al dezordinii de la Munster (iunie 1535), atât catolicii cât şi protestanţii s-au grăbit să îi identifice pe toţi anabaptiştii cu acel grup de fanatici. Rezultatul a fost un teribil val de persecuţie, în urma căruia multe mii de anabaptişti nevinovaţi au căzut pradă săbiei călăilor sau focului rugului.
Unul dintre liderii anabaptiștilor evanghelici, Menno Simsons, a avut o viziune diferită asupra modului în care s-a format trupul uman al lui Isus, cunoscută sub numele de doctrina „trupului ceresc” (pe care a preluat-o de la Melchior Hoffman - ereticul din tabăra revoluționară). El credea că Isus a avut într-adevăr un trup uman real, dar susținea că acest trup a fost creat în cer și adus în pântecele Mariei, fără a prelua substanță genetică de la ea. Scopul acestei idei era de a explica cum a putut Isus să aibă o natură umană fără a moșteni păcatul originar al lui Adam. De-a lungul timpului, această viziune a fost abandonată de aproape toate grupurile menonite moderne, care acceptă astăzi că umanitatea lui Isus a fost preluată de la Maria. Întrucât doctrina întrupării este foarte dificilă, observ că Menno Simsons s-a lansat în tot felul de speculații, într-o vreme în care genetica nu era dezvoltată ca știință. Cu siguranță, Isus Hristos a avut un trup uman, a moștenit profilul genetic al Mariei, dar nu a preluat natura păcătoasă a acesteia (natura Lui umană a fost precum cea a lui Adam, înainte de a cădea în păcat; nimeni nu moștenește vreun păcat originar, oamenii se nasc cu o natură păcătoasă - înclinată înspre păcat; Isus Hristos nu a moștenit stricăciunea naturii noastre umane, afectate indirect de păcatul lui Adam; în genomul Lui nu se regăseau efectele păcatului adamic, mutații genetice - care se regăsesc în genomurile noastre în număr tot mai mare, cu fiecare generație care trece).
Joan Bocher era o anabaptistă din Kent, probabil membră a unei mici congregații din orașul Eythorne. Era o doamnă bogată și frecventase curtea regală în timpul lui Henric al VIII-lea și al lui Edward. De asemenea, era o prietenă intimă a evlavioasei Anne Askew, care a fost arsă pe rug în timpul domniei lui Henric al VIII-lea. La fel ca Anne, iubea Noul Testament de la Tyndale și distribuia copii ale acestuia altora, punând-o în pericol. Purta copii ale acestei cărți interzise pe sub haine în vizitele sale la curte și în alte locuri. De asemenea, vizita prizonierii și își folosea averea pentru a-i ajuta pe cei care sufereau pentru credința lor. La arestarea sa, Joan a fost acuzată că are o doctrină a întrupării similară cu Menno Simsons (pentru trupul lui Hristos nu s-a folosit materialul genetic al Mariei, care era păcătoasă; Joan credea în natura umană și divină a lui Hristos și în întruparea Mântuitorului; dar considera că Maria doar a purtat zigotul/embrionul pregătit dinainte de Dumnezeu). Aceasta a mărturisit clar că Maria era virgină când s-a născut Isus și că l-a acceptat pe Hristos atât ca om, cât și ca Dumnezeu și ca Fiu al lui Dumnezeu născut din fecioară. [8] Având în vedere că nimeni dintre noi nu poate explica în detaliu doctrina întrupării (știm sigur că Isus Hristos nu a luat natura păcătoasă a Mariei, chiar dacă a preluat material genetic din genomul ei), este abominal ca o persoană să fie condamnată pentru că nu crede că Isus a luat trup din fecioară (în condițiile în care crede că S-a întrupat). Nici Latimer, Ridley sau Cranmer nu puteau explica mai bine acest concept și nu au lăsat posterității vreo operă teologică importantă. Cu toate acestea, au ars-o pe rug pe 2 mai 1550, după ce au încercat mai mult timp s-o determine să renunțe la viziunea ei. Joan Bocher este o martiră creștină, iar gașca de criminali protestanți (Latimer, Cranmer, Ridley și alții) au mânjit Sfânta Sfintelor cu sângele acestei femei. Harul lui Dumnezeu îi poate ierta dacă s-au pocăit de crimele lor, însă numele lor nu trebuie să mai apară în cartea martirilor și a sfinților lui Dumnezeu!
Vastele diferenţe în doctrină şi practică prezente între grupările adunate sub stindardul Reformei radicale nu le-au fost necunoscute autorităţilor protestante şi catolice. Identificarea tuturor anabaptiştilor cu o minoritate fanatică a fost intenţionată (acest obicei era vechi în rândul catolicilor, în timp ce reformații ne acuză de pelagianism pe mulți dintre cei care contestăm erezia TULIP). Luther, Zwingli, Calvin şi ceilalţi reformatori sunt vinovați înaintea scaunului de judecată a lui Isus Hristos pentru toate calomniile lor care au adus valuri repetate de persecuţii şi execuţii asupra unor anabaptişti nevinovaţi. Aceștia condamnau şi respingeau la fel de mult ca ei abuzurile acelei minorităţi fanatice. „Cu toate acestea, marii Reformatori Protestanţi şi asociaţii lor au fost cei mai aprigi duşmani şi persecutori ai Anabaptiştilor; şi erudiţii şi polemiştii Protestanţi, începând cu Martin Luther, Ulrich Zwingi, Phillip Melanchton, John Calvin şi Henry Bullinger, au desenat şi redesenat un portret compozit al lor ca fanatici şi revoluţionari”. [9]
Bibliografie:
[1] Philip Schaff, History of the Christian Church, Vol. VIII, p. 58
[2] Robert Barclay, The Inner Life of the Religious Societies, pp. 11-12
[3] Johann Mosheim, Fundamentele istoriei ecleziastice, p. 385
[4] Will Durant, Civilizaţii istorisite, vol. 18, p. 85
[5] Philip Schaff, History of the Christian Church, Vol. VII. , p. 396
[6] George Williams, Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 20
[7] The Forgotten Reformer:Balthasar Hubmaier — Salty Believer
[9] George Williams, Spiritualist and Anabaptist Writings, p. 26