(12) Anglicanismul - Criza dinastică care a schimbat religia unui imperiu - secolul XVI
Autor: Mureșan Cătălin
Album: Unicitatea Bisericii
Categorie: Apologetica

          Anglicanismul din secolul al XVI-lea a apărut ca urmare a Reformei Engleze, fiind un amestec unic între doctrina protestantă și tradiția liturgică catolică, inițiat din motive politice, dar consolidat teologic sub dinastia Tudor. Reforma în Anglia nu a pornit inițial de la o revoltă teologică (ca în Germania cu Martin Luther), ci de la o criză dinastică. Regele Henric al VIII-lea (1509–1547) dorea un moștenitor pe linie masculină și cerea anularea mariajului cu Caterina de Aragon, pentru a se căsători cu Anne Boleyn. Papa Clement al VII-lea a refuzat anularea căsătoriei, aflându-se sub presiunea împăratului Carol Quintul (nepotul Caterinei de Aragon). În anul 1534, parlamentul englez l-a declarat pe rege „capul suprem al bisericii Angliei”, rupând oficial legăturile cu Roma. Regele Henric a confiscat averile și pământurile mănăstirilor, consolidând puterea financiară a coroanei și creând o nouă clasă de proprietari loiali regelui. Pe plan teologic însă, Henric a rămas în mare parte conservator (un catolic fără papă). Deși a desființat mănăstirile (care aveau ca scop principal rugăciunile pentru morți), în Cele Șase Articole (1539) a menținut slujbele și rugăciunile pentru cei decedați. La moartea sa, regele Henric a lăsat prin testament bani pentru ca preoții să se roage pentru sufletul lui.

          În timpul domniei lui Henric al VIII-lea, protestanții au fost persecutați constant, deoarece regele a respins teologia protestantă chiar și după ce a rupt legăturile cu Roma. Henric al VIII-lea și-a dorit o biserică națională, nu o reformă doctrinară. El a menținut dogmele catolice fundamentale (cum ar fi celibatul preoților, spovedania și transubstanțierea) și i-a pedepsit atât pe catolicii care refuzau să îi recunoască autoritatea supremă, cât și pe protestanții considerați „eretici”. Înainte de ruptura cu papa (în anii 1520), Henric a scris o carte împotriva lui Martin Luther, primind de la papă titlul de Apărător al Credinței. În această perioadă, traducerile Bibliei în limba engleză și scrierile luterane erau arse, iar susținătorii lor erau urmăriți. Thomas Bilney este unul dintre primii reformatori din Cambridge, care a fost ars pe rug pentru erezie după ce a predicat împotriva cultului sfinților și al relicvelor, în anul 1531. Prieten și colaborator al lui Tyndale, John Frith a fost executat la doar 29 de ani (prin ardere pe rug) pentru că a negat existența purgatoriului și transubstanțierea, în anul 1533. William Tyndale a realizat prima traducere a Noului Testament în engleză din limbile originale (anterior, Wycliffe tradusese Biblia în engleză din limba latină, în jurul anului 1380). Pentru că a condamnat divorțul regelui, Tyndale a fost urmărit de agenții lui Henric, capturat în Anvers (Belgia de azi), strangulat și ars pe rug, în anul 1536. Anne Askew, poetă și predicator protestant, este singura femeie cunoscută care a fost torturată în Turnul Londrei înainte de execuție. Aceasta a fost arsă pe rug spre finalul domniei lui Henric (în anul 1546) pentru că a respins dogma transubstanțierii.

          În timpul domniei tânărului rege Eduard al VI-lea (1547–1553), sub influența consilierilor săi protestanți, biserica Angliei a adoptat idei profund reformate. S-a introdus slujba în limba engleză (în locul limbii latine) și s-au simplificat ritualurile bisericii. Au fost eliminate cultul sfinților, celibatul preoților și credința în transsubstanțiere (transformarea pâinii și vinului în trupul și sângele lui Hristos). Parlamentul a desființat așa-numitele chantries (capele private finanțate special pentru slujbe de pomenire a morților). În a doua ediție a Cărții de Rugăciuni Comune (1552), toate rugăciunile pentru morți au fost eliminate complet din liturghie, iar preoții nu Îi mai cereau lui Dumnezeu milă pentru sufletul celor decedați, ci doar Îi mulțumeau pentru ei și se rugau pentru cei vii. Domnia reginei Maria I (1553–1558), fiica Caterinei de Aragon, a adus o întoarcere bruscă la catolicism. Regina a anulat reformele religioase ale tatălui și fratelui ei și a readus Anglia sub autoritatea Papei. Aceasta a persecutat și executat pe rug sute de protestanți și anabaptiști, motiv pentru care a rămas în istorie drept Bloody Mary (Maria cea Sângeroasă). Purgatoriul și slujbele pentru morți au fost reintroduse temporar, odată cu revenirea la catolicism. În timpul Reformei Engleze, toleranța religioasă era practic inexistentă. Anumiți reformatori protestanți precum Latimer, Ridley și Cranmer credeau că statul avea datoria de a impune uniformitatea religioasă și de a-i executa pe cei pe care îi considerau eretici - inclusiv anabaptiști și antitrinitarieni (cum ar fi Joan Bocher sau George van Parris - la a cărui condamnare a contribuit Ridley, în anul 1551). În mod ironic și tragic pentru aceștia, când regina catolică Maria I a urcat pe tron, ea a aplicat exact aceleași legi ale ereziei împotriva lui Ridley și Latimer, ceea ce a dus la faimoasa lor execuție la Oxford, pe 16 octombrie 1555. [1] Condamn că tărie lipsa de toleranță de care au dat dovadă Latimer, Ridley și Cranmer, care i-au ucis cu sânge rece pe cei considerați eretici, contrar caracterului și principiilor lui Isus Hristos (Luca 9:54-56). Deși au murit arși pe rug ca protestanți, aceștia nu au un loc în galeria sfinților și martirilor bisericii, având mâinile pline de sânge nevinovat.

          Sub regina Elisabeta I (1558–1603), anglicanismul își capătă forma definitivă, un fel de compromis între catolicism și protestantismul radical. Prin Actul de Supremație din anul 1559, regina Elisabeta I a devenit „guvernator suprem” al bisericii (o formulare mai diplomatică decât cea a tatălui ei). Regina a impus o versiune moderată a Cărții de Rugăciuni Comune, obligatorie în toate bisericile. Cele 39 de Articole de Credință (1563/1571) definesc oficial doctrina anglicană. Acestea resping autoritatea papală, purgatoriul, cultul sfinților și rugăciunile pentru morți. Mărturisirea de credință a anglicanilor afirmă că doctrina catolică privind purgatoriul (alături de indulgențe și venerarea moaștelor) este „un lucru deșert, inventat în mod zadarnic, neîntemeiat pe nicio dovadă din Scriptură, ba chiar contrar Cuvântului lui Dumnezeu”. Anglicanii au acceptat astfel principiul protestant al mântuirii prin credință, dar au păstrat ierarhia episcopală (episcopi, preoți, diaconi) și o parte din fastul liturgic catolic. În ciuda legilor și a noilor cărți de rugăciuni, mentalitatea populară s-a schimbat foarte greu. Timp de câteva decenii după reforma reginei Elisabeta I, mulți englezi (în special în zonele rurale) au continuat în secret sau din obișnuință să aprindă lumânări pentru morți, să tragă clopotele la înmormântări pentru a ajuta sufletul și să lase bani în testamente pentru pomenirea lor, practici pe care autoritățile anglicane le-au combătut treptat ca fiind „superstiții papistașe”.

          Puritanii erau de părere că reforma anglicană a fost incompletă și prea blândă, considerând că biserica Angliei a păstrat mult prea multe „rămășițe papistașe” (catolice) în ritualuri și organizare. Apăruți în a doua jumătate a secolului al XVI-lea (mulți dintre ei fiind protestanți englezi care fugiseră la Geneva în timpul reginei Maria I și se întorseseră influențați de ideile radicale ale protestanților), puritanii doreau să „purifice” biserica din interior. Deși erau de acord cu eliminarea purgatoriului și a rugăciunilor pentru morți, puritanii considerau că slujba din Cartea de Rugăciuni Comune semăna încă prea mult cu liturghia catolică. Ei au cerut eliminarea veșmintelor preoțești, a semnului crucii la botez, a îngenunchierii la împărtășanie (pe care o vedeau ca pe o formă de idolatrie față de pâine și vin) și a vitraliilor sau statuilor din biserici. Puritanii respingeau organizarea bisericii pe bază de episcopi numiți de monarh, considerând-o o structură catolică nebiblică. Ei militau pentru un sistem prezbiterian, în care fiecare congregație să fie condusă de bătrâni (prezbiteri) și pastori aleși de comunitate, iar toți clericii să fie egali între ei. Spre deosebire de anglicanii moderați, care acceptau tradițiile vechi atât timp cât nu contraziceau Biblia, puritanii aplicau un principiu mult mai strict: în biserică trebuie făcut doar ceea ce este poruncit explicit în Scriptură. De asemenea, aceștia au impus o respectare extrem de rigidă a duminicii (Sabatul), interzicând orice formă de distracție, dans, teatru sau sport în această zi.

          Regina Elisabeta I i-a privit pe puritani ca pe o amenințare la adresa autorității sale regale și a unității statului (deoarece contestarea episcopilor însemna contestarea guvernatorului suprem al bisericii, adică a reginei). Aceasta a refuzat orice compromis, a impus respectarea strictă a Cărții de Rugăciuni și i-a suspendat sau închis pe preoții puritani care refuzau să poarte veșmintele oficiale. În fața refuzului reginei, puritanii s-au împărțit în două tabere spre sfârșitul secolului al XVI-lea. Cei mai moderați au rămas în biserica anglicană, sperând să o reformeze treptat (aceștia vor declanșa războiul civil englez în secolul următor). Separatiștii (cum au fost Părinții Pelerini) au considerat că biserica anglicană era irecuperabilă și s-au rupt complet de ea. Fiind persecutați, aceștia au emigrat mai întâi în Olanda și apoi în America de Nord (fondând colonia Plymouth în anul 1620). Doi pastori puritani, John Copping și Elias Thacker, au fost executați prin spânzurare în anul 1583, în Anglia, pentru distribuirea unor cărți religioase considerate subversive și eretice de către regimul reginei Elisabeta I. Cei doi au fost găsiți vinovați de distribuirea lucrărilor scrise de Robert Browne și Richard Harrison (fondatori ai mișcării congregaționaliste). Cărțile pe care le răspândeau atacau structura bisericii anglicane și negau supremația reginei Elisabeta I în chestiuni religioase, fapt considerat un act de răzvrătire (trădare). Copping (cizmar și predicator puritan) și Thacker (croitor) făceau parte dintr-un grup de puritani radicali din orașul Bury St Edmunds. Autoritățile au decis să dea un exemplu dur după ce membrii grupului au încercat să adauge pe stema reginei din biserica locală versete biblice din Apocalipsa care o comparau indirect pe Elisabeta I cu Izabela. [2]

          Anabaptiștii se înmulțiseră în Anglia și erau împrăștiați în multe părți ale țării. Langley, în lucrarea sa „Baptiștii englezi înainte de 1602”, menționează biserici din nouă comitate care își au originea în perioada 1576-1600. Acestea se născuseră din predicile native care continuau de mult timp. De asemenea, au început să emigreze din Olanda, din Franța și din alte locuri, sperând că o regină protestantă din Anglia le va acorda mai multă libertate decât exista în țările lor de origine. Încurajată de episcopii bisericii anglicane, la câteva luni de la venirea pe tron, Elisabeta a emis o proclamație prin care anabaptiștii trebuiau localizați și deportați în afara Angliei și, dacă nu plecau, urmau să fie pedepsiți. Ea a spus că anabaptiștii erau „infectați cu opinii periculoase”. Pe 4 februarie 1559, Parlamentul a înființat Înalta Curte a Comisiei. Regina a emis o interdicție împotriva predicării oricărei doctrine contrare bisericii anglicane. Ea a interzis tipărirea oricărei cărți „eretice”. De asemenea, ea a instituit „vizite regale” prin care reprezentanții Coroanei urmau să străbată țara pentru a-i căuta pe toți ereticii. Până la sfârșitul anului 1559, Legea pentru Uniformitatea Religiei a intrat în vigoare. Aceasta a făcut din doctrina și practica bisericii anglicane legea țării. În iunie 1575, doi anabaptiști olandezi au fost arși de vii la Smithfield. Unsprezece fuseseră inițial condamnați la ardere după un proces în consistoriul Catedralei Sf. Paul, dar nouă dintre ei au fost exilați. Unul dintre cei care au fost arși este Hendrick Terwookt. Acesta era un tânăr de aproximativ 25 de ani, căsătorit de doar câteva săptămâni. Fugise în Anglia pentru a scăpa de persecuție, crezând că regina protestantă Elisabeta va fi mai miloasă. Celălalt om, Jan Pieters, era un bărbat mai în vârstă, cu o soție și nouă copii care depindeau de munca sa. Prima sa soție fusese martirizată în Flandra, iar actuala sa soție era văduva unui martir. Acum era făcută văduvă a unui martir pentru a doua oară. Regina Elisabeta I nu avea nicio scuză pentru a susține că acești oameni erau periculoși pentru tronul ei. Ei îi înaintaseră următoarea declarație de credință: „Credem și mărturisim că magistrații sunt puși și rânduiți de Dumnezeu pentru a pedepsi pe cei răi și a proteja pe cei buni; magistratură pe care dorim din inimile noastre să o ascultăm, așa cum este scris în 1 Petru 2:13: «Supuneți-vă oricărei rânduieli omenești, pentru Domnul». «Căci nu în zadar poartă sabia» (Romani 13:4). Și Pavel ne învață că ar trebui să oferim pentru toți «rugăciuni, mijlociri și mulțumiri, ca să ducem o viață liniștită și pașnică, în toată evlavia și cinstea. Căci lucrul acesta este bun și plăcut înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voiește ca toți oamenii să fie mântuiți» (1 Timotei 2:1-4). El ne învață în continuare «să ne supunem domniilor și stăpâniilor, să ascultăm de dregători și să fim gata la orice faptă bună» (Tit 3:1). De aceea, rugăm pe maiestatea voastră să înțeleagă corect ce vrem să spunem; și anume, să nu o disprețuim pe eminenta, nobila și harnica regină, și sfaturile ei înțelepte, ci le socotim vrednice de toată cinstea, cărora dorim să le fim ascultători în toate lucrurile pe care le putem. Căci mărturisim împreună cu Pavel, ca mai sus, că ea este slujitoarea lui Dumnezeu și că, dacă ne împotrivim acestei puteri, ne împotrivim rânduielii lui Dumnezeu; căci „conducătorii nu sunt o frică pentru faptele bune, ci pentru cele rele”. De aceea, mărturisim că i se cuvine și suntem gata să dăm tribut, vamă, onoare și frică, așa cum însuși Hristos ne-a învățat, zicând: „Dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Matei 22:21). Așadar, întrucât ea este o slujitoare a lui Dumnezeu, ne vom ruga cu bunăvoință la maiestatea ei ca să aibă bunăvoința să ne arate milă de noi, săracii prizonieri, așa cum Tatăl nostru care este în ceruri este milostiv (Luca 6:36). De asemenea, nu-i aprobăm pe cei care se împotrivesc magistraților; ci mărturisim și declarăm din toată inima noastră că trebuie să le fim ascultători și supuși, așa cum am stabilit aici”. [3]

          În jurul anului 1588, regina Elisabeta l-a numit pe John Whitgift arhiepiscop de Canterbury. În zelul său de a-i aduce pe toți oamenii în conformitate cu biserica anglicană, a umplut închisorile cu anabaptiști. „... în cele din urmă, aproximativ cincizeci și doi au fost ținuți pentru perioade lungi de timp în «cele mai urât mirositoare și josnice temnițe», fără «paturi sau măcar paie pe care să se odihnească»... ”. În predicile sale, Whitgift i-a numit pe anabaptiști «persoane rătăcite și încrezute». Unii au fugit din țară, dar mulți au rămas și au fost persecutați. Istoricul Strype descrie o biserică din Londra din 1588 cu opinii „anabaptiste”. El spune că se întâlneau regulat duminica, predicau Cuvântul lui Dumnezeu, trimiteau ajutoare fraților lor persecutați din închisoare, nu considerau că biserica anglicană este o biserică adevărată, respingeau botezul copiilor mici și susțineau că guvernul nu ar trebui să se amestece în credințele religioase. [3]

Bibliografie:

[1] Baptist History

[2] John Copping and Elias Thacker (1583) – Revival in Suffolk | UK Wells

[3] Protestant Persections

Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/eseuri/348687/12-anglicanismul-criza-dinastica-care-a-schimbat-religia-unui-imperiu-secolul-xvi