Strigăt înăbușit
Autor: e.d.
Album: El
Categorie: Diverse
Strigăt înăbușit

Ce neliniște mă cuprinde!
Un prunc cu ochii nestinși
e-n pântecul meu.

Câte griji mă împresoară!
Cum să-i spun durerea mea?
Pântecul meu e un pătuț pentru el,
iar el, ocrotit, doarme dus.
Eu, în zbucium, mă perpelesc.

Știu, e copilul meu.
Sau așa am crezut...

Mi-e teamă de gândurile
care nu-l vor.
Strigă pământul că e al meu
și că oricând pot să-l întorc
iarăși în pământ.

Eu, mama lui...

Nu am nici casă, nici masă,
nici pâinea nu-mi ajunge.
Și cât de ușor mi-ar fi
să-l lepăd pe pământ,
să mă prefac că nu-i aud plânsul,
să mă întorc la lacrimile și durerile mele,
la lumea noroioasă
prin care mă târăsc.

Cât de ușor mi-ar fi
dacă aș fi doar eu,
dacă pântecul mi-ar fi iar gol...

Să fie o întâmplare?
O eroare?

Nu vreau să mă gândesc.
Sunt atât de pline zilele de neputințe!
Unde să mai găsesc loc
pentru încă doi ochi,
o guriță mică
și un strigăt: „Mama!”?

Dar îl simt.

Pruncul din mine tresare,
iar inimioara-i bate grăbit.

Eu, mama lui,
nu știu dacă îl mai vreau acum.
Nu e momentul potrivit.
Nici tatăl nu-i este aproape.

Ce singur e pruncul meu...
Prunc orfan de mamă și de tată,
încă din pântece...

O, pruncul meu!

Dar nu e al meu.

Nu eu i-am dat suflarea,
nu eu am pornit bătaia inimii.
Nu este pământul meu,
nici lutul pe care să-l plămădesc
după voia mea.

Oricât de greu mi-ar fi,
Doamne, Tu mă vezi
și-mi șoptești mereu:

E viață.
E viața lui.

A Ta... Doamne.
Preluat de la adresa: https://www.resursecrestine.ro/poezii/348581/strigat-inabusit