Libri Carolini (cunoscut și sub numele de Opus Caroli regis contra synodum) este un tratat teologic scris în jurul anului 790 la curtea lui Carol cel Mare, care a jucat un rol surprinzător în reforma protestantă din secolul al XVI-lea, fiind redescoperit și folosit de reformatori drept argument istoric împotriva cultului icoanelor. Deși lucrarea a fost redactată în Evul Mediu timpuriu pentru a combate deciziile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), textul a rămas aproape necunoscut timp de peste șapte secole, până când a fost tipărit în plină desfășurare a reformei protestante.

          Tratatul a fost redactat în principal de episcopul Theodulf de Orléans la cererea lui Carol cel Mare, pentru a respinge ceea ce francii considerau a fi o adorare a imaginilor sacre în Imperiul Bizantin. Libri Carolini adoptă o cale de mijloc, permițând imaginile în biserici doar ca podoabe, pentru instruirea credincioșilor și pentru păstrarea memoriei evenimentelor sfinte, dar condamnând aprinderea lumânărilor, tămâierea sau închinarea în fața lor.

          Manuscrisul a fost descoperit și publicat pentru prima dată la Paris de către episcopul Jean du Tillet (sub pseudonimul Eli Phili), într-un moment în care dezbaterile despre rolul imaginilor în cult erau extrem de aprinse în Europa. Inițial, teologii catolici ai contrareformei (precum Roberto Bellarmino) au susținut că textul tipărit în 1549 este un fals fabricat de protestanți pentru a-și susține ideile. Din cauza tonului său anti-papal și a argumentelor folosite de reformatori împotriva cultului imaginilor, biserica catolică a inclus Libri Carolini în Index Librorum Prohibitorum (Indexul cărților interzise), unde a rămas până în anul 1900. Pe de altă parte, teologii protestanți au salutat publicarea textului. Libri Carolini demonstrează că respingerea venerării icoanelor și a statuilor nu era o inovație a secolului al XVI-lea, ci o tradiție veche a bisericii occidentale susținută chiar de către Carol cel Mare. Teologii catolici ai vremii invocau Sinodul de la Niceea din 787 ca fiind un sinod ecumenic infailibil care a legiferat cinstirea icoanelor. Dar Libri Carolini ne arată că Biserica Occidentală, sub conducerea lui Carol cel Mare, a respins categoric acest sinod și nu i-a recunoscut caracterul universal. Deci refuzul venerării icoanelor nu era o „erezie nouă” a protestanților, ci poziția oficială a creștinismului apusean din epoca carolingiană. [1]

          Libri Carolini redă anumite interpretări puerile ale unor citate biblice pe care participanții la Sinodul de la Niceea (din anul 787) le-au folosit pentru a justifica venerarea icoanelor. Ioan, legatul bisericilor orientale, a argumentat că, deoarece „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său” (Geneza 1:27), creștinii trebuie să facă și ei chipuri (icoane). Apoi, s-a interpretat în mod absurd că versetul „Arată-mi fața ta, căci este frumoasă” (Cântarea Cântărilor 2:14) reprezintă o presupusă poruncă divină pentru pictarea icoanelor. Un alt episcop a justificat așezarea icoanelor pe altare prin versetul „Nimeni nu aprinde o făclie și o pune sub obroc, ci în sfeșnic” (Matei 5:15). În plus, s-a folosit versetul „Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne!” (Psalmul 4:6) pentru a demonstra că icoanele au un folos spiritual. Un episcop bizantin a afirmat că, după cum patriarhii Vechiului Testament au folosit jertfele neamurilor, tot așa creștinii ar trebui să aibă icoanele sfinților în locul idolilor păgâni. În mod ironic, acel episcop a recunoscut, involuntar, că venerarea icoanelor este o continuare și o adaptare a idolatriei păgâne. Totodată, apărătorii icoanelor invocau heruvimii de aur de pe Chivotul Legământului (Exodul 25) ca dovadă că Dumnezeu aprobă imaginile în cult. Însă acele reprezentări au fost făcute la porunca expresă și directă a lui Dumnezeu pentru un scop simbolic temporar (umbră a lucrurilor viitoare), neputând fi folosite ca scuză pentru ca oamenii să își fabrice singuri chipuri după propria imaginație. Absurditatea interpretărilor episcopilor bizantini care au participat la acel conciliu ne arată misticismul lor și o cunoaștere foarte superficială a Bibliei. Aceștia erau capabili să schimbe Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a păstra în biserică tradițiile importate din păgânism, în timpul împăratului Constantin cel Mare și a celor care l-au succedat la tron.

Bibliografie:

[1] Libri Carolini - Wikipedia