Spre finalul secolului al VII-lea, în Asia Mică au apărut primele reacții împotriva venerării icoanelor și a moaștelor, conduse de episcopi precum Constantin de Nacoleia. Acestea au pregătit izbucnirea iconoclasmului bizantin din secolul următor, curent adesea comparat cu respingerea imaginilor din Reforma Protestantă. Constantin de Nacoleia a jucat un rol determinant în declanșarea crizei iconoclaste în timpul domniei împăratului Leon al III-lea Isaurianul (717–741). Acesta a început să predice împotriva cinstirii imaginilor religioase, considerând că venerarea obiectelor făcute de mâna omului încalcă a doua poruncă din Decalog (Exodul 20:4) și duce la idolatrie. Alături de alți ierarhi din Asia Mică (precum Toma de Claudiopolis și Teodosie al Efesului), Constantin s-a adresat direct împăratului Leon al III-lea. Pe lângă citatul anterior, există și alte argumente biblice foarte puternice aduse de iconoclaști. Conform Ioan 4:24, Dumnezeu este duh și trebuie adorat „în duh și în adevăr”, fără suport material. Orice obiect creat de mâna omului nu este adecvat pentru a media relația cu divinitatea. Apoi, teologii iconoclaști afirmau că nici Isus Hristos, nici apostolii și nici părinții bisericii din primele secole nu au lăsat porunci sau modele pentru pictarea icoanelor.

          Aceste argumente teologice l-au convins pe suveran să adopte politica oficială de interzicere și distrugere a icoanelor începând cu anii 726–730. Această politică a fost continuată de fiul său, Constantin al V-lea. Împăratul Constantin a adus în discuție o problemă teologică dificilă bazată pe dogmele Sinodului de la Calcedon (451), susținând că o icoană a lui Isus Hristos duce inevitabil la una dintre următoarele două erezii: monofizitismul (amestecarea naturilor: dacă pictorul pretinde că îl reprezintă pe Isus Hristos în întregime, înseamnă că încearcă să circumscrie natura divină infinită într-un spațiu material limitat) și nestorianismul (separarea naturilor: dacă pictorul susține că pictează doar natura umană a lui Isus Hristos, atunci separă umanitatea de divinitate, rupând unitatea persoanei Mântuitorului). Iconoclaștii considerau că lemnul și vopseaua sunt materiale obișnuite, lipsite de har, care nu pot fi sfințite printr-o simplă rugăciune de binecuvântare neprevăzută în tradiția apostolică. S-a interzis inclusiv venerarea Fecioarei Maria și a altori sfinți, considerându-se că astfel de practici diminuează rolul de unic Mijlocitor al lui Isus Hristos. Controversele s-au încheiat prin al VII-lea Sinod Ecumenic (Niceea II, 787), care a restabilit temporar cultul icoanelor. A doua perioadă iconoclastă (813 - 843) a fost declanșată de împăratul Leon al V-lea Armeanul. Conflictul s-a terminat în anul 843, când împărăteasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol care a reconfirmat hotărârile de la Niceea. [1]

Bibliografie:

[1] Iconoclasmul bizantin - Wikipedia