Mulți credincioși din cultele tradiționale afirmă că urmașii protestanților (evanghelicii: baptiști, penticostali, creștini după evanghelie) nu fac parte din adevărata biserică a lui Isus Hristos și că au apărut după reforma protestantă a lui Luther, în anul 1517. Aceștia susțin că bisericile protestante sunt false și că nu au fost în părtășie cu ceata sfinților, de-a lungul secolelor. Într-adevăr, cultele protestante recunosc doar primele patru concilii ecumenice (Niceea - 325; Constantinopul - 381; Efes - 431; Calcedon - 451) și resping tradițiile introduse de păgâni în biserică (odată cu convertirea lor în masă la creștinism, în timpul lui Constantin cel Mare și a împăraților care l-au succedat la tron). Pe de altă parte, caracterul imoral al tradiției bisericești și lipsa argumentelor biblice pentru o multitudine de practici ale bisericilor tradiționale sunt analizate în alte articole. [1]

          Adevărata biserică a lui Isus Hristos se fundamentează pe singurul Canon recunoscut de părinții bisericii (cele 66 de cărți ale Bibliei - temelia apostolilor și profeților), pe moartea și învierea lui Isus Hristos și pe sângele martirilor. În acest scurt album, voi arăta că ramura protestantă a creștinismului are continuitate încă din primele secole și are cea mai mare legitimitate apostolică și scripturală dintre toate ramurile mari ale creștinismului (ortodoxism, catolicism, protestantism). După Conciliul de la Calcedon, pe măsură ce noii convertiți introduceau în biserică lucruri importate din păgânism (cultul sfinților, cultul icoanelor și moaștelor, cultul fecioarei Maria, ideea transubstanțierii, pomeni, indulgențe, parastase, purgatoriu, botezul copiilor mici), au apărut reformatori care s-au opus abuzurilor bisericii oficiale și i-au provocat pe oameni să se întoarcă la autoritatea Scripturii.

          Adevărata biserică apostolică predică un Dumnezeu care se manifestă în Trei Persoane. Aceasta pune accent pe natura umană păcătoasă, pe necesitatea pocăinței, pe nașterea din nou, pe mântuirea prin credință, pe harul lui Dumnezeu, pe mărturia publică a credinței, pe falimentul meritelor personale, pe nevoia unei relații personale cu Mântuitorul nostru și pe importanța umblării cu Dumnezeu Duhul Sfânt (în viața de zi cu zi). O astfel de biserică îi va încuraja pe credincioși să practice disciplinele spirituale (rugăciunea, închinarea, studiul biblic, meditația, postul, simplitatea, mărturisirea păcatelor, slujirea, sărbătoarea), va recunoaște cele două sacramente biblice (botezul la maturitate, cina Domnului - cu caracter comemorativ) și va fi preocupată de evanghelizarea celor nemântuiți și de alte proiecte sociale (ajutorarea săracilor, a văduvelor și orfanilor; sprijin pentru cei bolnavi, alcoolici sau drogați).

Bibliografie:

[1] (20) Caracterul imoral al tradiției bisericești - Resurse Creștine