Ciob de pământ

Ciob de pământ,
mic și nebăgat în seamă,
nadir înțelenit...
Ce pot eu să-Ți mai aduc?

A curs untdelemnul
din vasul de alabastru
peste tălpile Tale goale.
De-aș fi putut fi și eu
măcar un strop...

Dar nici nu cutez
la picioarele Tale să mă întind.

O, de-ar putea toamna,
cu frunzele ei,
să mă acopere,
să mă ascundă de frig,
de suspin...

Nostalgie îmi e gândul:
au trecut și pașii Tăi prin frunze.

Sunt goi salcâmii.
Mi-e teamă, Doamne,
pământul tot rece e.

Bătăi de inimă fără ecou
într-un trunchi gros și găunos.
Atâția copaci fără frunze...
Iar lutul a îngălbenit,
întins între zori și amurg.

Mă sting, Doamne...

O, de s-ar sparge iar vasul,
să fiu măcar un ciob mic,
acolo, lângă tălpile Tale,
mângâiate și sărutate îndelung
de-o Marie.