Acest împărat a fost fiul lui Iulius Constanțiu și nepotul lui Constantin cel Mare. A studiat bazele gramaticii sub îndrumarea lui Mardonius, un eunuc și păgân din Constantinopol. Ulterior, tatăl său l-a trimis la Nicomedia pentru a fi instruit în religia creștină de către episcopul Eusebiu, o rudă de-a sa. După moartea lui Constanțiu, survenită în anul 361, Iulian i-a succedat la tron. Imediat ce a dobândit demnitatea imperială, a renunțat la creștinism și a îmbrățișat păgânismul. Deși a restabilit cultul idolilor, nu a emis edicte publice împotriva creștinismului. I-a rechemat pe toți păgânii exilați și a permis libera practicare a religiei pentru fiecare sectă, dar i-a exclus pe toți creștinii din funcțiile de la curte, din magistratură și din armată. Era o persoană cumpătată, vigilentă și harnică. Cu toate acestea, le-a interzis creștinilor să conducă școli sau așezăminte publice de învățământ și a retras clerului creștin privilegiile care îi fuseseră acordate de Constantin cel Mare.

          Episcopul Vasile a devenit cunoscut prin opoziția sa față de arianism — fapt care i-a atras răzbunarea episcopului arian din Constantinopol. Acesta s-a opus, de asemenea, și păgânismului. Agenții împăratului au încercat, în zadar, să-l influențeze pe Vasile prin promisiuni și amenințări. El a rămas neclintit în credință și a fost închis, îndurând și alte suferințe. Când împăratul a ajuns la Ancira, a decis să-l interogheze personal pe Vasile. Când Vasile a fost adus în fața sa, împăratul a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-l convinge să renunțe la credința sa. Vasile nu doar că a rămas la fel de statornic, dar, cu spirit profetic, a prezis moartea împăratului și faptul că acesta va suferi în viața de apoi. Înfuriat de cele auzite, Iulian a poruncit ca trupul lui Vasile să fie sfâșiat în fiecare zi în șapte părți diferite, până când pielea și carnea i-au fost cu totul ciopârțite. Această sentință inumană a fost pusă în aplicare cu asprime, iar mucenicul și-a dat duhul în urma acestor chinuri, la 28 iunie 362. Donatus, episcop de Arezzo, și Hilarinus, un pustnic, au pătimit cam în aceeași perioadă; la fel și Gordian, un magistrat roman. Artemius, comandantul suprem al forțelor romane din Egipt, fiind creștin, a fost deposedat de funcția sa, apoi de avere și, în cele din urmă, decapitat.

          Persecuția a luat proporții mari spre finalul anului 363. În Palestina mulți creștini au fost arși de vii, alții au fost târâți de picioare, goi, pe străzi, până când și-au dat duhul. Unii au fost opăriți până la moarte, mulți au fost uciși cu pietre, iar altora li s-au zdrobit capetele cu bâte. În Alexandria, nenumărați martiri au pierit prin sabie, foc, răstignire sau ucidere cu pietre. În Arethusa, unora li s-au spintecat pântecele, în care s-a turnat grâu. Apoi au fost aduși porci să mănânce, iar aceștia, devorând boabele, au sfâșiat totodată și măruntaiele martirilor. În Tracia, Emilianus a fost ars pe rug, iar Domitius a fost ucis într-o peșteră, unde se refugiase. Împăratul Iulian Apostatul a murit din cauza unei răni suferite în timpul expediției sale în Persia, în anul 363, iar în ultimele clipe ale vieții a rostit blasfemii îngrozitoare. I-a succedat Iovian, care a redat pacea bisericii.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, pp. 32-33