Voi cei trudiți și împovărați

Ce mai pot stelele să lumineze
când totul zace în intrebare,
când crengile s-au golit
și frunzele s-au risipit?

Unde s-a ascuns toamna
și culorile ei?

În oglindirea apei
nici luna nu se mai vede,
nici chipul meu,
cel după asemănarea Ta
cândva făcut.

Și nici soarele nu mă păzește.
Arde peste tot trupul.

Haine de piele mi-ai făcut,
dar încă mă simt gol, Doamne,
și urlu în noapte după zori,
să vină roua să mă spele,
să fiu și eu un crin
în grădinile Tale,
o pasăre fără grija zilei de mâine.

Ce este fericirea?

De-aș putea măcar
un colț din haina Ta să-l prind,
să ud cu lacrimi macar urma pasilor tai

Să fiu și eu acolo
când vei rosti:

„Veniți la Mine,
voi toți cei trudiți și împovărați,
și Eu vă voi da odihnă.”