Ca iarba este omul, fragil și trecător,
Căci trupul său vremelnic e lutului dator!
C-atât numai înseamnă viața pe Pământ,
Așa e rânduită de Creatorul sfânt!
Însă când se desface fragilul vas de lut,
Sufletul se îndreaptă ori către Absolut,
Ori spre deșertăciunea eternă din abis,
Departe de serbarea de vis, din Paradis!
Și-atunci, inevitabil, se pune o-ntrebare
În dreptul celor care încă trăiesc
sub soare:
Știind toate acestea, ce-i mai de căpetenie?
O viață desfrânată sau una în sfințenie?
Vremelnicia-n lume, trăită în plăceri,
Și-apoi, eternitatea, în groapa cu dureri,
Sau viața trecatoare, ca Lazăr, cel bubos,
Dar sus, pentru vecie, la pieptul lui Hristos?
Răspunsul e: desigur, cel mai de căpetenie
Este o viețuire curată, în sfințenie,
Ca la sfârșit, de îngeri să fii luat în cer,
Să te-ntâlnești cu Domnul, pentru a fi cu El!
*
Dar tu? N-ai vrea în ceruri? Ești tot nehotărât?
Nu știi că te iubește Hristos atât de mult?
Astăzi mai ai o șansă, încă mai este Har
Dar între azi și mâine există un hotar!
Iar mâine pentru tine va fi mult prea târziu
Să te întorci la Domnul din al lumii pustiu!
Căci poate chiar la noapte Cel care te-a creat
Chema-va al tău suflet ce L-a tot refuzat!
Și-atunci ce te vei face? Vei plânge cu amar
Căci ai respins chemarea și-al mântuirii dar!
De ce s-ajungi în gheenă? De ce? ... Fii înțelept!
Întoarce-te la Domnul, intră pe drumul drept
Ce duce către ceruri, spre sfintele serbări
Unde cu drag te-așteaptă atâți frați și surori!
Te cheamă veșnicia, o, nu mai amâna,
E loc și pentru tine, vino, nu pregeta!
E ultima chemare, e clipa de hotar!
Primește mântuirea și veșnicia-n dar!