Afirmația din titlu, făcută de Apostolul Pavel, este stranie la o primă vedere. Cineva păcătuiește, iar Pavel este gata să ardă. Cum este posibil să-i fi păsat atât de mult Apostolului de derapajul spiritual a celor din biserici, încât era dispus să devină ca o torță aprinsă din pricina păcatului făcut de alții? De unde venea această dorință extremă, aparent inumană de a suferi pentru eșecul altora?

Dar ce înseamnă să arzi?

Focul produce durere, mistuie și consumă. Astăzi, când bisericile au îmbrățișat individualismul, cine mai este dispus să se lase consumat de un astfel de foc? De altfel, nici nu ai cum să fii mistuit dacă nu ai mai întâi sursa: focul. Să ne amintim de cuvintele profetului Ieremia: „... iată că în inima mea este ca un foc mistuitor închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ieremia 20:9). Putem spune răspicat că astăzi mulți nu mai ard tocmai pentru că lipsește focul altarului interior.

În lipsa focului, păcatul a ajuns să fie privit ca o normalitate. Unii se prefac că nu văd. Alții că nu aud. Alții reacționează cu nepăsare și spun: „Nu mă interesează”. Iar cei mai mulți folosesc o scuză greșită: „Să nu judecăm noi, îl va judeca Dumnezeu”. O astfel de gândire a îmbolnăvit biserici întregi.

Cu acest mod nepăsător de a trata păcatul, am ajuns la o inversare a valorilor: curvarul prorocește, hoțul predică, iar lupii îmbrăcați în haine de oaie păstoresc. În tot acest timp, prin tăcerea noastră, ne facem vinovați de păcatul complicității.

Suntem gata să ne dezvinovățim: „Eu nu am rupt porumbul, am ținut doar sacul”, spune unul. Un altul: „Nu eu am furat sculele, ci doar am asigurat transportul”. Iar un altul zice: „Eu l-am văzut intrând la Mărioara, dar cine eram eu să-l judec?”.

Această fugă de răspundere sub pretextul nejudecății este complet greșită. Ea nu face altceva decât să tragă preșul peste gunoi. Evaluarea spirituală  și disciplinarea în comunitate nu sunt opțiuni lăsate la latitudinea noastră, ci reprezintă o datorie sfântă și obligație morală. Apostolul Pavel spune clar: „În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecați pe cei dinăuntru?” (1 Corinteni 5:12).

Iar dacă păcatul este dovedit, care este pasul următor? „Dați afară răul acela din mijlocul vostru” (1 Corinteni 5:13). Înainte de a fi exclus din biserică, cel care trăiește în păcat trebuie oprit de la slujire. În caz contrar, prin asociere și tăcere, devenim părtași la păcatele lui.

Psalmistul descrie cum se manifestă păcatul complicității: „Dacă vezi un hoț, te unești cu el și te însoțești cu preacurvarii”. Poate că tu ești un om cinstit: nu ai furat, nu ai înșelat pe nimeni și chiar urăști aceste lucruri. Însă, dacă anturajul tău apropiat și toleranța ta sunt direcționate către hoți și preacurvari, iar tu le accepți comportamentul fără să le spui nimic, inegritatea ta este compromisă. Un proverb înțelept sintetizează acest adevăr: „Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești”.

Cum se manifestă păcatul complicității în mod practic?

Nu trebuie să păcătuiești tu direct ca să fii complice. Este de ajuns să faci trei lucruri:

1) Să taci când ar trebui să vorbești. Psalmistul întrebă nedumerit: "Tăcând faceți voi dreptate?" Da, tăcerea își are vremea ei, dar noi am inversat lucrurile. Aici nu ai voie să taci, ci să strigi dacă situația o impune. Când știi că un lider sau un frate trăiește în păcat, dar taci ca „să nu strici pacea”, tu nu protejezi biserica, ci adăpostești păcatul.

2) Să-i asiguri culoarul pentru a înainta în nelegiuire. Pavel a dezvăluit caracterul unor oameni, golidui de credibilitate și autoritate oprind în felul acesta ascensiunea lor: " Dar nu vor mai înainta, căci nebunia lor va fi arătată tuturor... " - scoasă la suprafață. (2Tim. 3:9) Să ne reamintim că pentru a opri nebunia prorocului Balaam, Dumnezeu l-a mustrat aspru printr-o măgăriță. (2Petru 2:16) Atunci când nu-i spui omului adevărul în față, ci te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îi dai de înțeles că e în regulă ceea ce face. Practic, „îi ții sacul”.

3) Să-l lași să slujească în continuare. Când un om este menținut în față la amvon doar pentru că este orator bun sau dispune de bani, deși viața lui este un dezastru, biserica legiferează ipocrizia.

Aici facem o mare greșeală: confundăm dragostea creștină cu toleranța oarbă. Oamenii firești strigă mereu să „nu judecăm”. Dar când Isus a spus „Nu judecați”, El a oprit judecata plină de răutate și ipocrizie - judecata fățarnică și nedreaptă, nu discernământul. Să refuzi să vezi păcatul fratelui tău nu înseamnă dragoste, ci înseamnă că nu-ți pasă de sufletul lui. Cu privire la un suflet căzut în păcat, apostolul scrie astfel: "Cât despre mine, măcar că nu am fost la voi cu trupul, dar fiind de față cu duhul, am și judecat ca și când aș fi fost de față, pe cel ce a făcut o astfel  de faptă." (1 Cor. 5:3) Judecată urgentă...

Concluzie: Tolerarea înseamnă complicitate.

Esența acestui studiu este simplă, dar dureroasă: în biserică, dacă tolerezi păcatul, devii complice la el. Nu există cale de mijloc. Atunci când o comunitate privește cu nepăsare la păcatul unui membru sau al unui lider, ea nu mai este o biserică curată, ci devine un loc care ascunde fărădelegea.

Nepăsarea colectivă este o alegere. Când întoarcem capul în altă parte ca să nu vedem răul, păcatul celuilalt devine și al nostru. O biserică care refuză să facă disciplină biblică nu arată curăție, ci lasă mizeria să se extindă. Casa zidită pe nisip a omului nechibzuit, nu a dăinuit. Credeți că o casă zidită pe movila de gunoi va dăinui? Într-o astfel de comunitate, focul lui Dumnezeu s-a stins și a fost înlocuit de un confort egoist.

Apostolul Pavel nu „ardea” de nervi sau din dorința de a pedepsi. El ardea de durere și de dragoste pentru biserică. El știa că singurul remediu este acțiunea împotriva aluatului ce dospește toată plămădeala. Disciplina bisericească, făcută cu fermitate, nu are scopul de a-l distruge spiritual pe cel ce a păcătuit, ci vrea să-l trezească ca să fie mântuit.

Până când nu vom înțelege că cel care ține sacul este la fel de vinovat ca cel care fură, vom vedea cum bisericile noastre își pierd puterea. Este timpul să nu mai tragem preșul peste gunoi, ci să curățăm Casa lui Dumnezeu și să redevenim oameni vii, prin care arde focul Duhului Sfânt.

Fiți binecuvântați!