Pâraiele când izvorăsc pe plai
Au apa lor dulce, curată,
Dar ajungând în mare-s vai!
Nici înadins de le sărai,
Nu deveneau atât de sărate
Iar apele lor atât de murdare.

Așa sunt mulți care-au avut
Credință sfântă și iubire;
Erau curați, duhovnicești,
Dar, vai, acuma sunt lumești!
N-așteaptă a Domnului venire
Și-s vrednici de pieire.

Omul vrednic e acel
Ce-și păstrează vrednicia.
Lui nu i se stinge focul
Oricât de stricat e locul
Unde-și face datoria
În toată vremelnicia.

Nu cei răi cu care-i dânsul
Îl prefac dup-a lor stare,
Ci pe ei îi face dânsul
Să își modereze excesul,
Să-și îndrepte-a lor purtare
De pe calea de pierzare.

Uneori, cel bun, se poate,
Stând cu răii, să se strice.
Deseori, cel rău, se poate,
Pân’ la urmă, să dea roade,
Cu cei buni să se ridice
Și satan să nu-l înfrice.

Omul bun să nu se uite
La cei răi, ca să nu cadă.
Omul rău să ia aminte
La acel ce-i mai cuminte,
La cei buni și-așa să creadă
Din inimă, nu de fațadă.
Amin.
(Miercuri, 20 mai 2020)