Când lumea-și pune măști de întuneric,
Eu port în piept un răsărit ceresc;
Când moartea râde-n dansul ei himeric,
Eu cânt spre Cel pe care Îl iubesc.

Pe străzi se-aprind făclii de-nfricoșare,
Iar umbrele se-mbracă în mister;
Dar eu privesc spre veșnica splendoare,
Spre Dumnezeul meu și înspre cer.

În fiecare zi primesc lumină,
Din mâna Celui veșnic și preasfânt,
Iar inima îmi este o grădină,
În care crește-al dragostei Cuvânt.

De ce să caut umbrele pierzării,
Când Domnul îmi întinde brațul Său?
De ce să beau din cupa întristării,
Când știu că sunt copil de Dumnezeu?

Din palma Lui răsar în zori izvoare,
Și roua poartă cerul pe pământ,
În orice zi găsesc o sărbătoare,
Când merg cu El pe drumul Său cel sfânt.

Nu vreau să-mi fac din teamă o cunună,
Nici să îmbrac al nopții trist veșmânt,
Căci glasul Lui spre viață mă adună,
Și-mi pune-n piept al bucuriei cânt.

Când lumea poartă chipuri de teroare,
Și râde lângă recele mormânt,
Eu port în piept o vie sărbătoare,
Căci Domnul meu e viu și este sfânt.

Pe cruce, El a frânt a morții fiere,
Și piatra de pe groapă a căzut,
Din rana Lui răsare mângâiere,
Iar cerul peste noi a coborât.

De-aceea orice zi e-o mulțumire,
Un imn adus Acelui ce ne-a dat
Și pâine, și speranță, și iubire,
Și harul prin Hristos cel înviat.

Sărbătorește viața, nu mormântul,
Căci Domnul este viu cu-adevărat,
Și lasă să răsune azi Cuvântul,
Căci zidul morții e pe veci surpat!

Să fie casa ta un loc de pace,
Un colț de cer în lumea de dureri,
Iar tot ce mâna ta în lume face,
Să poarte rodul sfintei Învieri.

Sărbătorește viața! Fii lumină!
Aprinde-n jurul tău un cer de har!
Să faci din inimă mereu grădină,
Și din iubirea ta un sfânt altar!

Să cânte munții, văile și marea,
Să strige azi acei răscumpărați!
Hristos e viu! A Lui e sărbătoarea!
Cu mic și mare toți să-L adorați!

Nu moartea, VIAȚA astăzi biruiește!
Nu bezna, ci LUMINA va domni!
Căci Cel ce-a înviat din morți, trăiește,
Și noi prin El, de-a pururi vom trăi!

Dany Căpătan