În aprilie 257, Valerian o pornit o persecuție cruntă împotriva creștinilor. Prigoana a durat aproximativ trei ani și șase luni. Numărul martirilor care au murit în această perioadă este greu de aproximat. Ștefan, episcopul Romei, a fost decapitat. Rufina și Secunda erau fiicele lui Asterius, un nobil de vază din Roma. Rufina, cea mai mare, fusese logodită cu Armentarius, un tânăr nobil, iar Secunda, cea mai mică, cu Verinus, un bărbat de rang înalt și foarte înstărit. La începutul persecuției, ambii bărbați erau creștini. Însă, când a apărut pericolul, pentru a-și salva averile, aceștia au renunțat la credință. Ei au încercat să le convingă și pe partenerele lor să procedeze la fel. Văzând că nu reușesc, aceștia le-au denunțat. Cele două femei au fost arestate și aduse în fața lui Junius Donatus, guvernatorul Romei, și au fost martirizate. Saturnius, episcopul din Toulouse, a refuzat să aducă jertfe idolilor. Acesta a fost torturat, fiind legat de picioare de coada unui taur. Animalul a fost dirijat să alerge pe treptele templului, timp în care capul lui Saturnius a fost zdrobit.

          Sextus a fost următorul episcop al Romei, după moartea lui Ștefan, remarcându-se prin credincioșie, înțelepciune și curaj. Se presupune că a fost de etnie greacă și că a slujit o vreme ca diacon sub îndrumarea lui Ștefan. În anul 258, Marcianus, care se ocupa de administrarea guvernării romane, a obținut un ordin de la împăratul Valerian pentru a-i condamna la moarte pe toți membrii clerului creștin din Roma. Astfel, episcopul, împreună cu șase dintre diaconii săi, a suferit martiriul în același an. Laurentius, cel mai de seamă dintre diaconi, care a propovăduit și a predicat sub îndrumarea lui Sextus, l-a urmat pe acesta până la locul execuției. Sextus a prezis că, peste trei zile, se vor reîntâlni în ceruri. Laurentius era convins că martiriul său este iminent. Acesta i-a adunat pe toți săracii creștini și a împărțit între ei comorile bisericii care îi fuseseră încredințate spre păstrare. Această dărnicie i-a alarmat pe păgâni, care i-au poruncit să dea socoteală în fața autorităților romane pentru bogățiile bisericii. El a promis că va face acest lucru în trei zile. În acest interval, Laurentius a adunat un mare număr de săraci (bătrâni, neajutorați și neputincioși) și, prezentându-i magistratului, a declarat: „Iată adevăratele comori ale bisericii”. Înfuriat la culme, guvernatorul a poruncit ca diaconul să fie biciuit pe loc. A fost apoi lovit cu bare de fier, așezat pe un „cal de lemn” (un instrument de tortură), fiindu-i dislocate membrele. A îndurat aceste chinuri cu tărie și statornicie. În cele din urmă, s-a dat ordin să fie legat de un grătar mare, sub care a fost aprins un foc domol, pentru ca moartea sa să fie cât mai îndelungată și dureroasă. Statornicia sa uimitoare în timpul acestor încercări, precum și seninătatea chipului său în mijlocul unor chinuri atât de groaznice le-au oferit oamenilor o imagine atât de înaltă despre demnitatea și adevărul religiei creștine, încât mulți au trecut la creștinism cu acel prilej. Printre aceștia s-a numărat și un soldat, pe nume Romanus.

          În Africa, persecuția a făcut ravagii cu o violență deosebită. Mii de credincioși au fost martirizați. Ciprian, episcopul Cartaginei, fusese educat în tinerețe în spiritul păgânismului și, bucurându-se de o avere considerabilă, a dus o viață marcată de o splendoare extravagantă și de o fastuoasă demnitate. În jurul anului 246, Ceciliu, un slujitor creștin din Cartagina, l-a îndrumat pe Ciprian pe calea credinței. Înainte de botez, Ciprian a studiat cu atenție Scripturile și, impresionat de frumusețea adevărurilor cuprinse în ele, a hotărât să pună în practică virtuțile recomandate acolo. După botez, și-a vândut averea, a împărțit banii săracilor, a început să poarte haine simple și a adoptat un mod de viață auster. La scurt timp, a fost hirotonit prezbiter. Datorită virtuților și faptelor sale, care i-au atras o mare admirație, a fost ales, aproape în unanimitate, episcop al Cartaginei, după moartea lui Donatus, în anul 248. Grija lui Ciprian nu s-a limitat doar la Cartagina, ci s-a extins și asupra Numidiei și Mauritaniei. În toate acțiunile sale, el cerea sfatul clerului. Una dintre maximele sale era aceea că „episcopul este în biserică, iar biserica este în episcop”, astfel încât unitatea nu poate fi păstrată decât printr-o strânsă legătură între păstor și turma sa. Ciprian îmbina rafinamentul unui om de lume cu virtuțile unui creștin. Era un predicator deopotrivă evlavios și distins, cu un limbaj cursiv și elegant. În anul 250, Ciprian a fost condamnat în mod public de către împăratul Decius, iar strigătul general al păgânilor era: „Ciprian la lei, Ciprian la fiare!” Episcopul s-a retras însă din calea furiei mulțimii, iar bunurile sale au fost imediat confiscate. Din exil, Ciprian a trimis treizeci de scrisori către biserica sa. Pe măsură ce asprimea persecuției s-a mai domolit, el s-a întors la Cartagina. Apoi, o epidemie cumplită a izbucnit în acest oraș. Ca de obicei, vina a fost aruncată asupra creștinilor. Magistrații au început persecuțiile. Însă episcopul Ciprian a apărat cauza creștinilor în fața păgânilor. În anul 257, Ciprian a fost adus în fața proconsulului Aspasius Paternus, care l-a exilat într-un mic oraș de pe țărmul libian. După moartea acestui proconsul, el s-a întors la Cartagina, dar a fost prins la scurt timp și dus în fața noului guvernator. A fost decapitat pe data de 14 septembrie 258. Dintre ucenicii lui Ciprian, cei care au suferit martiriul în timpul acestei persecuții au fost Lucius, Flavian, Victoricus, Remus, Montanus, Iulian, Primelus și Donatian.

          La Utica a avut loc o tragedie îngrozitoare, Din ordinul proconsulului, trei sute de creștini au fost așezați în jurul unui cuptor de var aprins. Pregătindu-se un vas cu cărbuni și tămâie, li s-a poruncit să-i aducă jertfă lui Jupiter, dacă nu vor să fie aruncați în cuptor. Refuzând cu toții, au sărit cu curaj în groapă, unde au fost imediat sufocați. Fructuosus, episcop de Tarragona, în Spania, împreună cu cei doi diaconi ai săi, Augurius și Eulogius, au fost arși pe rug pentru că erau creștini. Alexandru, Malchus și Priscus, trei creștini din Palestina, alături de o femeie din aceeași regiune, s-au declarat de bunăvoie creștini. Prin urmare, au fost condamnați să fie devorați de tigri. Maxima, Donatilla și Secunda, trei fecioare din Tuburga, au fost silite să bea fiere și oțet, apoi au fost biciuite cu cruzime, chinuite pe un instrument de tortură, frecate cu var, pârjolite pe un grătar, sfâșiate de fiare sălbatice și, în cele din urmă, decapitate.

          Iată destinul împăratului Valerian - tiranul îi persecutase pe creștini cu atâta cruzime! A fost luat prizonier printr-un vicleșug de către Sapor, împăratul Persiei. Acesta l-a dus în țara sa și l-a supus unor umilințe fără precedent. L-a silit să îngenuncheze precum cel mai umil sclav și s-a folosit de el pe post de treaptă pentru a se urca pe cal. După ce l-a ținut timp de șapte ani în această stare de sclavie degradantă, i-a scos ochii, deși împăratul roman avea pe atunci peste 70 de ani. Sapor a poruncit, la scurt timp după aceea, ca trupul lui Valerian să fie jupuit de viu și frecat cu sare. În urma acestor chinuri, Valerian și-a dat duhul. În acest fel a murit unul dintre cei mai tirani ai Romei și unul dintre cei mai mari persecutori ai creștinilor. În anul 260, Gallienus, fiul lui Valerian, i-a succedat la tron. În timpul domniei sale, cu excepția câtorva martiri, biserica s-a bucurat de pace timp de câțiva ani.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, p. 38-41