Templele păgâne începeau să fie părăsite, în timp ce bisericile creștine deveneau neîncăpătoare. În aceste condiții, cezarul Decius a hotărât să îi extermine pe creștini. Păgânii au fost dornici să pună în aplicare decretele imperiale, considerând uciderea unui creștin drept un merit personal. Numărul martirilor din această perioadă este imposibil de calculat. Fabian, episcopul Romei, a fost primul ierarh care a resimțit asprimea acestei persecuții. Împăratul anterior, Filip, având încredere în integritatea acestui om, îi încredințase spre păstrare tezaurul Romei. Decius a invocat lipsa unor sume de bani, ca să-l poată incrimina pe Fabian. Episcopul Romei a fost arestat și decapitat, la 20 ianuarie 250.

          Iulian, un creștin originar din Cilicia, a fost pus într-un sac de piele, împreună cu mai mulți șerpi și scorpioni, și a fost aruncat în mare. Petru, un tânăr creștin remarcabil prin calitățile sale fizice și intelectuale, a fost decapitat pentru că a refuzat să aducă jertfă zeiței Venus. El a spus: „Mă mir că aduceți jertfă unei femei de o reputație atât de proastă, ale cărei desfrânări sunt consemnate chiar și de propriii voștri istorici și a cărei viață a fost alcătuită din fapte pe care legile voastre le-ar pedepsi. Nu! Eu Îi voi aduce adevăratului Dumnezeu jertfa bineplăcută a laudelor și a rugăciunilor”. Auzind aceste lucruri, Optimus, proconsulul Asiei, a poruncit ca prizonierul să fie întins pe o roată, să îi fie zdrobite toate oasele și să fie decapitat. Și alți creștini au fost martirizați pentru credința lor. Denisa, o tânără de 16 ani, a fost decapitată. Andrei și Pavel au fost uciși cu pietre în anul 251, dându-și duhul în timp ce Îl chemau pe Răscumpărătorul lor. Alexandru și Epimah din Alexandria au fost bătuți cu bâte, sfâșiați cu cârlige și, în cele din urmă, arși în foc.

          Lucian și Marcian, doi magicieni iscusiți, s-au convertit la creștinism. Aceștia au dus o viață de pustnici, hrănindu-se doar cu pâine și apă. După o vreme, au devenit predicatori zeloși, aducând mulți oameni la credință. Au fost prinși și duși în fața lui Sabinus, guvernatorul Bitiniei. Întrebați cu ce autoritate își arogă dreptul de a predica, Lucian a răspuns: „Legile iubirii de aproape și ale umanității îi obligă pe toți oamenii să încerce să-și convertească semenii și să facă tot ce le stă în putință pentru a-i salva din cursele diavolului”. După acest răspuns al lui Lucian, Marcian a adăugat că „această convertire a fost rodul aceluiași har care i-a fost dăruit Sfântului Pavel, cel care, dintr-un persecutor înfocat al Bisericii, a devenit un vestitor al Evangheliei”. Văzând că nu-i poate convinge să renunțe la credința lor, proconsulul i-a condamnat să fie arși de vii – sentință care a fost pusă în aplicare la scurt timp după aceea.

          Trifon și Respicius, doi bărbați de seamă, au fost arestați pentru că erau creștini și închiși la Niceea. Li s-au străpuns picioarele cu piroane, au fost târâți pe străzi, biciuiți, sfâșiați cu cârlige de fier, arși cu torțe aprinse și, în cele din urmă, decapitați, la 1 februarie 251. Agata, o femeie din Sicilia, se remarca nu doar prin calitățile sale naturale, ci și prin evlavia sa. Era atât de frumoasă, încât Quintian, guvernatorul Siciliei, s-a îndrăgostit de ea și a încercat în repetate rânduri să-i încalce castitatea. Pentru a-și satisface poftele cu mai multă ușurință, el a încredințat-o pe virtuoasa fecioară în grija Afrodicăi, o femeie care ducea o viață desfrânată. Această ticăloasă a recurs la tot felul de tertipuri pentru a o împinge pe Agata în brațele guvernatorului, însă fără succes. Înfuriat că planurile i-au fost zădărnicite, Quintian a hotărât să se răzbune pe Agata. Aflând că este creștină, guvernatorul a dat ordin să fie biciuită, arsă cu fiare înroșite în foc și sfâșiată cu cârlige ascuțite. După ce a îndurat aceste chinuri cu o tărie de caracter admirabilă, Agata a fost așezată goală peste cărbuni încinși, amestecați cu cioburi de sticlă. Apoi a fost dusă înapoi în temniță, unde și-a dat duhul, la 5 februarie 251.

          Chiril, episcopul Gortinei, în vârstă de 84 de ani, a fost arestat din ordinul lui Lucius, guvernatorul regiunii. Acesta i-a cerut să aducă jertfe păgânilor. Bunul ierarh a refuzat cererea guvernatorului, gândindu-se la propria sa mântuire. Acesta a primit sentința la moarte fără a-și pierde cumpătul și a pornit cu seninătate spre locul execuției, îndurând martiriul cu demnitate. Babylas, un creștin cu o educație aleasă, a devenit episcop al Antiohiei în anul 237. El a cârmuit biserica cu o prudență admirabilă în acele vremuri complicate. Împăratul Decius i-a poruncit să aducă jertfe zeităților păgâne. Întrucât Babylas a refuzat, a fost aruncat în temniță, torturat și decapitat, împreună cu trei tineri care îi fuseseră ucenici. Alexandru, episcopul Ierusalimului, a fost aruncat în temniță și a murit acolo, din cauza condițiilor aspre de detenție. Cronion și Iulian, un bătrân care suferea de gută și șchiopăta, au fost legați pe spatele unor cămile, biciuiți cu cruzime, apoi aruncați în foc, unde au pierit. În Antiohia, patruzeci de fete fecioare au fost întemnițate, biciuite și, în cele din urmă, arse. Iar Teodora, o altă tânără și frumoasă domnișoară din Antiohia, a fost aruncată în apă clocotită.

          Împăratul Decius a construit un templu păgân la Efes și le-a poruncit tuturor locuitorilor să aducă jertfe idolilor. Acest ordin a fost refuzat cu noblețe de șapte dintre soldații săi, și anume Maximinus, Martianus, Ioannes, Malchus, Dionysius, Seraion și Constantinus. Împăratul le-a acordat un răgaz considerabil până la întoarcerea sa dintr-o expediție. În absența lui Decius, cei șapte soldați au scăpat și s-au ascuns într-o peșteră. La întoarcerea sa, împăratul a blocat intrarea în peșteră și soldații săi au pierit de foame. Secundianus, acuzat că este creștin, a fost dus la închisoare de niște soldați. Pe drum, Verianus și Marcellinus au spus: „Unde îi duceți pe cei nevinovați?” Soldații romani i-au arestat și pe cei doi. Acești bărbați au fost torturați, spânzurați și decapitați.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, pp. 33-37