O nouă persecuție a creștinilor a început în anul 162, sub cezarul Marcus Aurelius, un filozof păgân. Cruzimea folosită a fost de așa natură, încât mulți dintre spectatori au tremurat îngroziți și au fost uimiți de neînfricarea celor care sufereau. Unii dintre martiri au fost obligați să treacă, cu picioarele deja rănite, peste spini, cuie sau scoici ascuțite. Alții au fost biciuiți până când tendoanele și venele li s-au dezgolit și, după ce au suferit cele mai chinuitoare torturi care puteau fi născocite, au fost uciși mișelește.

          Policarp, venerabilul episcop al Smirnei, a presimțit că va fi martirizat. După ce i-a ospătat pe soldații care l-au prins, a cerut o oră de rugăciune, lucru care i s-a permis. Acesta s-a rugat cu atâta fervoare, încât gărzile s-au căit că fuseseră implicate în prinderea lui. A fost însă dus în fața proconsulului, condamnat și ars în piață. Alți doisprezece creștini, care fuseseră prieteni cu Policarp, au fost martirizați la scurt timp după aceea. Circumstanțele care au însoțit execuția acestui venerabil martir trebuie menționate. Spectatorii au observat că, după ce și-a terminat rugăciunea pe rug, flăcările, aprinzând cioburile, i-au înconjurat corpul, ca un arc, fără să-l atingă. Atunci călăul a primit ordin să-l străpungă cu o sabie. A curs o cantitate atât de mare de sânge încât a stins focul. Dar trupul său, la instigarea dușmanilor creștinilor, în special a evreilor, a fost ars pe rug. Prietenii lui i-au adunat rămășițele sale pământești și le-au înmormântat creștinește.

          Tânărul Germanicus a fost aruncat ca hrană animalelor sălbatice și s-a comportat cu un curaj atât de uimitor, încât mai mulți păgâni s-au convertit la creștinism. Metrodor, un pastor, care a predicat cu îndrăzneală și Pionius, un apologet respectabil, au fost arși pe rug. Felicitatis, o ilustră doamnă romană, dintr-o familie respectabilă, era o creștină devotată. Avea șapte fii, pe care îi educase în mod evlavios. Januarius, cel mai mare, a fost biciuit și strivit sub greutăți până la moarte. Lui Felix și Filip, următorii doi fii, li s-au zdrobit capetele cu bâte. Silvanus, al patrulea fiu, a fost aruncat de pe o prăpastie. Iar cei trei fii mai mici — Alexandru, Vitalis și Marțial — au fost decapitați. Mama lor a fost decapitată cu aceeași sabie ca și cei trei copii din urmă. Și alți creștini au fost decapitați pentru că au refuzat să aducă jertfe chipului lui Jupiter (printre aceștia se află Concordus, un diacon din orașul Spoleto).

          Filozoful Iustin a suferit martiriul în timpul acestei persecuții. Era originar din Neapolis, în Samaria, și s-a născut în anul 103. Iustin a fost un mare iubitor al adevărului și un învățat cu o cultură vastă. A studiat filozofia stoică și pe cea platoniciană. În jurul anului 133, pe când avea treizeci de ani, a trecut la creștinism, moment în care a înțeles, pentru prima dată, adevărata natură a adevărului. A scris o epistolă elegantă adresată păgânilor și și-a folosit talentele pentru a-i convinge pe evrei de adevărul rânduielilor creștine. A călătorit mult, până când s-a stabilit la Roma. A condus o școală publică, a instruit mulți oameni care, ulterior, au devenit personalități marcante și a scris un tratat menit să combată ereziile de tot felul. Întrucât păgânii au început să-i trateze pe creștini cu o asprime deosebită, Iustin a redactat prima sa „Apologie” în apărarea acestora. Această lucrare l-a determinat pe împărat să emită un edict în favoarea creștinilor. La scurt timp după aceea, Iustin a intrat în dispute repetate cu Crescens — un filozof cinic renumit, dar cu o conduită deplorabilă. Argumentele lui Iustin s-au dovedit atât de puternice și supărătoare pentru Crescens, încât acesta a hotărât să-l distrugă. Cea de-a doua apologie a lui Iustin, care conținea anumite critici aspre, i-a oferit lui Crescens prilejul de a-l influența negativ pe împărat împotriva autorului. Prin urmare, Iustin și șase dintre însoțitorii săi au fost arestați. Deoarece au refuzat să aducă jertfe idolilor păgâni, aceștia au fost biciuiți și decapitați.

          Unele popoare din nordul imperiului s-au răsculat împotriva Romei. Împăratul a pornit în întâmpinarea lor. A căzut însă într-o ambuscadă și s-a temut că își va pierde întreaga armată. Încercuit de munți, înconjurat de dușmani și suferind de o sete cumplită — în timp ce invocarea zeităților păgâne se dovedea zadarnică — a dat ordin ca oamenii din „Legiunea Tunetului” (o unitate militară ai cărei membri erau cu toții creștini) să-și cheme Dumnezeul în ajutor. A urmat imediat o salvare miraculoasă. A căzut o ploaie torențială, iar soldații și-au potolit setea. Se pare că furtuna, care s-a abătut în mod miraculos chiar în fața dușmanilor, i-a intimidat atât de tare, încât o parte dintre ei au dezertat, trecând de partea armatei romane. Restul au fost învinși, iar provinciile răsculate au fost recucerite în întregime. Acest eveniment a dus la o temporară atenuare a persecuțiilor, cel puțin în regiunile aflate sub directa supraveghere a împăratului.

          Au avut loc persecuții și în Franța, în special la Lyon, unde torturile la care au fost supuși mulți dintre creștini sunt greu de descris în cuvinte. Se propagase ideea că epidemiile și dezastrele naturale care s-au abătut asupra regiunii au fost cauzate de creștini, deoarece refuzau să se închine zeilor păgâni. Martirii din Lyon au fost siliți să stea pe scaune de fier înroșite în foc, până când carnea li se frigea. Unii au fost cusuți în plase și aruncați în coarnele unor tauri sălbatici. Trupurile celor care mureau în închisoare, înainte de momentul stabilit pentru execuție, erau aruncate câinilor. Răutatea păgânilor a mers atât de departe, încât aceștia puneau strajă lângă trupuri în timp ce fiarele le devorau, de teamă ca nu cumva prietenii celor decedați să le ia pe ascuns. Resturile lăsate de câini trebuiau să fie arse. Conform documentelor istorice, 48 de creștini au fost martirizați în Lyon în anul 177. Printre acești martiri îi regăsim pe: Vetius Agathus, un tânăr; Blandina, o sclavă creștină cu o constituție fizică fragilă; Sanctus, un diacon din Vienne (căruia i-au fost aplicate plăci de aramă înroșite în foc pe cele mai sensibile părți ale corpului); Biblias, o femeie firavă care, la un moment dat, se lepădase de credință; Attalus din Pergam; Pothinus, venerabilul episcop de Lyon, în vârstă de nouăzeci de ani. În ziua în care Blandina și trei creștini au fost aduși pentru prima dată în amfiteatru, ea a fost legată de un stâlp de lemn înfipt în pământ și lăsată pradă fiarelor sălbatice. În tot acest timp, Blandina i-a încurajat pe ceilalți prin rugăciunile sale fierbinți. Totuși, niciuna dintre fiarele sălbatice nu s-a atins de ea, așa că a fost dusă înapoi în închisoare. Când a fost adusă din nou, pentru a treia și ultima oară, era însoțită de Ponticus, un tânăr de cincisprezece ani. Statornicia credinței lor a înfuriat foarte mult mulțimea. Nu s-a ținut cont nici de sexul fetei, nici de tinerețea băiatului. Amândoi au fost supuși la tot felul de pedepse și torturi (trupurile le-au fost sfâșiate). Întărit de Blandina, Ponticus a îndurat suferința până la moarte. Iar Blandina, după ce a îndurat toate chinurile menționate anterior, a fost, în cele din urmă, ucisă cu sabia.

          Epipodius și Alexandru erau cunoscuți pentru prietenia lor profundă și pentru legătura creștină care îi unea. Primul s-a născut la Lyon, iar cel de-al doilea, în Grecia. Guvernatorul din Lyon l-a îndemnat pe Epipodius să ia parte la sărbătorile păgâne. Epipodius i-a răspuns astfel guvernatorului: „Această pretinsă bunăvoință a voastră este, în realitate, cruzime; iar viața plăcută pe care o descrieți este plină de o moarte veșnică. Hristos a suferit pentru noi, pentru ca plăcerile noastre să fie nemuritoare, și a pregătit pentru urmașii Săi o veșnicie de fericire. Fiindcă ființa umană este alcătuită din două părți — trup și suflet —, cea dintâi, fiind inferioară și perisabilă, trebuie supusă intereselor celei de-a doua. Ospățurile voastre idolatre pot satisface partea muritoare, dar vătămează partea nemuritoare; așadar, nu poate fi considerată o adevărată viață aceea care distruge partea cea mai de preț a ființei voastre. Plăcerile voastre duc la moarte veșnică, pe când suferințele noastre duc la fericire veșnică.” Epipodius a fost bătut cu cruzime, apoi supus torturii pe roată. În timp ce era întins pe roată, carnea i-a fost sfâșiată cu cârlige de fier. După ce a îndurat chinurile cu o răbdare incredibilă și o tărie de neclintit, a fost luat de pe roată și decapitat. Valerian și Marcellus, care erau rude apropiate, au fost închiși la Lyon, în anul 177, pentru că erau creștini. Tatăl a fost îngropat în pământ până la brâu. După ce a rămas în această poziție timp de trei zile, și-a dat duhul. În anul 179, Valerian a fost decapitat. Apollonius, senator roman, un om distins și un creștin sincer, a pătimit în timpul domniei lui Commodus, deoarece a refuzat să i se închine acestuia ca lui Hercule. Eusebius, Vincentius, Potentianus, Peregrinus și Iulius — acesta din urmă fiind senator roman — au suferit martiriul din același motiv.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, pp. 27-30

Her Body Was Torn Apart… Yet She Whispered, “I Am a Christian” | Blandina, accesat la 26.10. 2026