Nerva, succesorul lui Domițian, a adus o alinare suferințelor creștinilor, pe durata celor treisprezece luni în care a domnit. Traian, succesorul său, a declanșat, în al zecelea an al domniei sale, o nouă persecuție împotriva creștinilor. Pliniu cel Tânăr, un filozof păgân, i-a scris împăratului în favoarea creștinilor. Traian i-a dat un răspuns evaziv: „Creștinii nu trebuie căutați, dar, dacă sunt aduși în fața autorităților, trebuie pedepsiți”. Împăratul a poruncit ca Simforosa, o văduvă, și cei șapte fii ai săi să aducă jertfe zeităților păgâne. Ea a fost dusă la templul lui Hercule, biciuită și lăsată o vreme atârnată de păr. Apoi i s-a legat o piatră mare de gât și a fost aruncată în râu, unde și-a dat duhul. În ceea ce îi privește pe fii, aceștia au fost legați de șapte stâlpi și ridicați cu ajutorul unor scripeți, până când li s-au dislocat membrele. Întrucât aceste torturi nu le-au schimbat hotărârea, au fost uciși prin străpungerea cu sabia, cu excepția lui Eugenius, cel mai tânăr dintre ei, care a fost tăiat în două cu fierăstrăul. Focas, episcopul Pontului, refuzând să aducă jertfă lui Neptun, a fost aruncat mai întâi într-un cuptor încins cu var, iar apoi într-o baie clocotită, până când a murit. De asemenea, Traian a ordonat martirizarea lui Ignațiu, episcopul Antiohiei. Acest om sfânt a fost cel pe care Hristos, pe când era prunc, l-a luat în brațe și l-a arătat ucenicilor Săi, prezentându-l drept un model de smerenie și nevinovăție. Ulterior, a primit Evanghelia de la apostolul Ioan și a dat dovadă de un zel deosebit în misiunea sa. A apărat cu îndrăzneală credința în Hristos în fața împăratului, motiv pentru care a fost aruncat în temniță și a fost supus unor chinuri groaznice. După ce a fost biciuit cu o cruzime înfiorătoare, a fost silit să țină foc în mâini. În același timp, i-au fost lipite de coaste hârtii îmbibate în ulei, cărora li s-a dat foc. Apoi, carnea i-a fost sfâșiată cu clești înroșiți în foc, iar în cele din urmă a fost ucis, fiind sfâșiat în bucăți de fiare sălbatice.

          După ce Hadrian i-a urmat la tron ​​lui Traian, acesta a continuat persecuția cu o asprime la fel de mare precum cea a predecesorului său. În acea perioadă, Alexandru, episcopul Romei, împreună cu cei doi diaconi ai săi, au suferit martiriul. La fel s-a întâmplat și cu Quirinus și Hermes, împreună cu familiile lor, cu Zenon, un nobil roman, și cu aproximativ zece mii de alți creștini. Pe Muntele Ararat, mulți creștini au fost răstigniți, încoronați cu spini și străpunși în coaste cu sulițe, imitând astfel pătimirea lui Isus Hristos. Eustachius, un comandant roman curajos și victorios, a primit ordin de la împărat să ia parte la o jertfă idolatră, menită să sărbătorească unele dintre victoriile sale. Însă credința sa a fost mult mai puternică decât vanitatea, astfel încât a refuzat cu demnitate. Înfuriat de acest refuz, împăratul nerecunoscător a uitat de serviciile aduse de acest comandant iscusit și a poruncit ca el și întreaga sa familie să fie uciși. În timpul martiriului lui Faustinus și Jovita, frați și cetățeni din Brescia, suferințele la care au fost supuși au fost atât de numeroase, iar răbdarea lor atât de mare, încât Calocerius, un păgân care îi privea, a fost cuprins de admirație și a exclamat, într-un fel de extaz: „Mare este Dumnezeul creștinilor!” Drept urmare, a fost arestat și a avut parte de o soartă similară. Multe alte cruzimi și asprimi de acest fel au fost îndreptate împotriva creștinilor, până când Quadratus, episcopul Atenei, a prezentat o apologie erudită în favoarea lor în fața împăratului, care se afla întâmplător acolo. Aristide, un filozof din același oraș, a scris o epistolă plină de eleganță despre creștinism. Aceste demersuri l-au determinat pe Hadrian să-și mai îmblânzească atitudinea și să manifeste bunăvoință față de creștini. După moartea lui Hadrian, în anul 138, i-a urmat la tron ​​Antoninus Pius, unul dintre cei mai binevoitori monarhi care au domnit vreodată, care a pus capăt persecuțiilor împotriva creștinilor.

Bibliografie:

John Fox, Fox's Book of Martyrs, pp. 25-26