Biserica: sală cu „actori” și „spectatori?”

                                        1 Corinteni 12:4-11

           „Sunt felurite daruri, dar este același Duh; sunt felurite slujbe, dar este același Domn; sunt felurite lucrări, dar este același Dumnezeu, care lucrează totul în toți.

            Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor.

 Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește.”

            În vremea aceasta din urmă, se vehiculează ideea că în Biserică trebuie să fie grupuri de laudă și închinare, să fie pe scenă să cânte, să recite poezii sau Psalmi, iar în sală credincioșii să stea liniștiți pe bănci ca să-i asculte. Lucru total greșit din punct de vedere duhovnicesc, pentru că în felul acesta, Biserica iese de sub autoritatea Duhului.

            La bolnavi trebuie să meargă pastorul, dacă trebuie catehizați noii convertiți să se ocupe pastorul, dacă trebuie atras cineva la biserică tot pastorul să facă acest lucru. La prima vedere această atitudine pare să exprime respect față de slujirea pastorului. În realitate însă, ea ascunde un pericol care poate afecta grav viața unei biserici și, într-o asemenea mentalitate, credincioșii devin spectatori iar pastorul este transformat într-un fel de om orchestră, chemat să facă totul.

         Nu aceasta este imaginea Bisericii descrise în Evanghelii și în Cartea Faptele Apostolilor. Domnul Isus Cristos nu a întemeiat o Biserică construită în jurul unei singure persoane, sau în jurul unui grup de laudă, ci a format-o ca pe un organism viu, bine închegat, care lucrează împreună spre slava lui Dumnezeu.

        O Biserică este puternică atunci când întreaga comunitate înțelege că aparține Domnului Isus Cristos și că fiecare credincios are o responsabilitate în lucrarea Evangheliei. Harul unei biserici nu depinde de înzestrarea naturală a unui singur om (cântăreț, recitator, predicator…), ci de credința și implicarea tuturor celor care formează trupul Domnului Isus Cristos. Iar atunci când pastorul și credincioșii lucrează împreună, biserica încetează să mai fie locul unde câțiva slujesc și cei mai mulți privesc. Adică nu devine o sală cu „actori” și „iubiți ascultători”, ci devine ceea ce a fost dintotdeauna: o comunitate vie în care fiecare mădular contribuie la întărirea și creșterea întregului trup, sub călăuzirea nemijlocită a Duhului Sfânt.

            Unii slujitori au abilități administrative, alții au o mare capacitate de organizare sau de formare a tinerilor. Alții sunt învățători sau predicatori iscusiți. Dumnezeu nu oferă toate darurile unei singure persoane, pentru că în Biserică nu trebuie să existe mădulare inutile, ci fiecare trebuie să lucreze precum albinele într-un stup. „Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.”

           Acesta este principiul fundamental al darurilor spirituale: lucrare comună, „spre folosul altora” și spre zidirea Bisericii. Un dar spiritual nu este un trofeu personal sau o dovadă de superioritate spirituală, ci este o unealtă de slujire pentru zidire, sfătuire, …. Dacă într-o Biserică nu există unitate deplină și conlucrare, riscul de a nu mai fi martoră credincioasă a Domnului Isus este foarte mare.

            În istorie, Biserica s-a dezvoltat prin colaborarea multor credincioși călăuziți de Duhul Domnului, care și-au pus darurile în slujba Evangheliei.

         Atunci când o Biserică așteaptă ca pastorul să facă toate slujbele, sau când însuși pastorul ia toată lucrarea asupra sa, ca: administrator, învățător desăvârșit, misionar neobosit, constructor, psiholog și organizator de evenimente, riscă să ducă toată lucrarea lui Dumnezeu pe un făgaș greșit. Dumnezeu nu a intenționat niciodată să pună pe umerii unui om toată povara lucrului în Biserică.

            Apostolul Pavel reglementează lucrul acesta și scrie în prima scrisoare către Corinteni în capitolul 12 faptul că, prin puterea Duhului Sfânt, sunt mulți slujitori înzestrați cu daruri. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.”

          Împărțirea darurilor în biserică nu se face pe criterii stabilite de oameni, pe merit, prin ambițiile cuiva sau prin tehnici de învățare, ci este o suverană și liberă alegere a Duhului Sfânt, care „dă fiecăruia în parte cum dorește.” Așa că nimeni nu se poate lăuda cu darul primit, nimeni nu trebuie elogiat pentru el, și nici nu trebuie disprețuit vreunul pentru că nu a primit darul. Versetul 11: „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește.”

           Darurile împărțite de Duhul Sfânt în trupul Domnului Isus, în Biserică, diferă ca funcție și ele nu dau o valoare mai mare unuia sau altuia. În Trupul Domnului Isus fiecare mădular are aceeași valoare, și fiecare slujește celuilalt, spre zidire duhovnicească.

            Aşa cum rezultă din pasajul scris de apostolul Pavel în 1Corinteni 12:1-11,28, un dar duhovnicesc este calificarea supranaturală acordată fiecărui credincios de către Duhul Sfânt spre a-l face capabil să slujească în Biserică.

         Credinciosul, înzestrat pentru slujire cu oricare dar al Duhului Sfânt, trebuie să rodească mai întâi dragostea, fără de care darul nu are putere. Iar credincioșii, care iubesc cu dragostea lui Dumnezeu, nu se consideră nici superiori și nici inferiori, ci ei sunt înzestrați, pregătiți pentru slujire în Biserică proslăvind în felul acesta pe Domnul Isus Cristos.

            Apostolul Pavel le scrie galatenilor în capitolul 6:1 „Fraților, chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Și ia seama la tine însuți, ca să nu fii ispitit și tu.”

           Pavel nu se referă la o anumită categorie de credincioși mai speciali, ci la cei care trăiesc neprihănirea și umblă sub călăuzirea Duhului Sfânt. Adică se referă la credinciosul care are plinătatea Duhului Sfânt și nu se grăbește să judece sau să osândească; dimpotrivă, el are compasiune față de cel căzut în păcat și călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, îl ridică spre mântuire.