Când am căzut, m-ai ridicat,
Când m-am temut, m-ai mângâiat.
Când pribeag am rătăcit,
Lângă mine ai pășit,
Și cu iubire mi-ai șoptit,
Prin susurul din infinit:
„Eu nu te las!”

Când singură am alergat,
În tăcere m-ai urmat,
Și chiar de vedeai ținta mea,
Mi-ai rămas alăturea...
Am simțit blândețea Ta,
Și suspinând, mi-ai zis așa:
„Eu nu te las!”

Când n-am mai văzut nicio rază,
Și n-am zărit nici o oază,
Tu mi-ai întins pahar divin,
Leac și pansament pe chin...
Veneai călare pe-un asin
Cu un mesaj atât de lin:
„Eu nu te las!”

Când am trecut de crucea Ta,
Privind doar la viața mea,
Când n-am mai sperat rezolvare,
Mergeam fără de scop pe cale...
Tu, Samaritean milos,
Mi-ai șoptit din nou duios:
„Eu nu te las!”

Trecură multe zile, ani,
Rodit-au măslini și castani,
Viața curgea ca un râu,
Și eu m-am încins la brâu,
Cu adevărul Tău Isus,
Cu mesajul venit de sus:
„Eu... nu te las!”

Și acum... Doamne Isuse,
Cugetând la cele spuse,
Mă întorc la Golgota,
Mă aplec la crucea Ta,
Căci, iată, este scris pe ea,
Cu spinii din cununa grea:
„Eu nu te las!”

Timpul a trecut în zbor,
Iar sufletu-mi e plin de dor...
De iubirea Ta cea mare,
De deplina Ta iertare...
De ființa Ta biruitoare,
De Mâna care scrie-n zare:
„Eu nu te las!”

M-ai crescut în a Ta Vie...
Vierule din veșnicie!
Tu, Soare Sfânt și Minunat,
Lumină ochilor mi-ai dat...
M-ai udat din Sfânt Izvor,
Și-acum, eu Îți spun cu dor:
Fie senin sau cer cu nori:
„Eu... nu Te las!”