Așadar, cu privire la Maria Melen cea de 17 ani, care atunci când am vorbit cu ea avea 78 și care a ales calea pocăinței pe când păstorea vacile în poienile de deasupra cătunului Sadău, am putut să aflăm câte ceva. Deși era o fată, colinda pădurile cu multă îndrăzneală și noaptea, și ziua, obișnuită fiind cu ele. Așa a întâlnit oameni care o priveau puțin cu teamă, săteni de-ai ei care urcau pe înnoptate la deal. Fiindcă lucrul acesta se întâmpla destul de des, a observat că se întâmpla mereu în aceleași zile ale săptămânii și la aceleași ore. Degrabă a înțeles că se adunau într-o familie ce locuia în poienile de sus de pe munte. Case foarte izolate, unde pe vreme bună era priveliște de paradis, dar pe ploaie când tunetele erau preluate de ecourile pădurilor sau iarna când urletul lupilor răsuna, atmosfera înghețată a acestor locuri sinistre era sălbatică.

     Într-o zi a ajuns să întrebe pe fetele familiei aceleia despre musafirii lor nocturni. Acestea au tresărit speriate, însă după o vreme au primit îngăduința să-i împlinească Mariei dorința ce și-o exprimase de mai multe ori să participe și ea la adunare.

     Ceva o atrăgea spre oamenii aceștia deosebiți prin purtarea lor și despre care știa acum că sunt pocăiți, care de dragul Domnului Isus renunțau la odihna nopții, înfruntau pericolele, riscau libertatea numai să fie împreună la închinare.

     Într-o seară pe când cei de acasă o știau la staulele de animale, sus pe munte, Maria intra pentru prima dată cu sfială în locul în care se adunau frații la închinare. Însă aici s-a confruntat cu un alt neajuns. Pentru slujbă se foloseau două camere. Una, în care erau predicatorii, prorocii, oamenii mai în vârstă și cea în care se afla și ea unde erau mai mulți tineri și câteva femei care nu au încăput dincolo. Auzea cuvântul, auzea prorociile și rugăciunile, dar fără să vadă, să fie mai aproape. Frații o supravegheau îndeaproape. Se temeau să nu fie pârâți în sat, mai cu seamă știind cine era tatăl ei. La un timp însă s-au convins că avea de-a face cu o tânără căruia Domnul Isus îi câștigase inima.

     Acest lucru l-au descoperit și cei din familia ei. Desigur au apărut dificultățile și intervenția popii Zelencu. Apoi au fost prinși de jandarmi. Ea a fost chestionată separat. Se spera ca vârsta și apartenența sa familială, rădăcinile ortodoxe ale familiei ei vor duce la lepădarea ei de credință. Dar n-a fost așa. Întrebată fiind de popă, răspunsul ei a fost clar: preferă închisoarea decât să se lepede. Mânios, repede își ieșea din fire acest popă, a semnat condamnarea ei. Era iarna. Sfârșit de februarie, început de martie.

     Popa i-a întrebat din câte cărți e compusă Biblia lor. Frații Îl cunoșteau pe Domnul din predici. S-au legat de El în focul rugăciunilor fierbinți. I-au spus că pe ei nu-i interesează câte cărți sunt în Scripturi, ci să împlinească ce-i scris. Lumea din sat adunată la beciurile evreiești din centru privea plină de curiozitate. Așa ceva în sat la ei nu se mai auzise. Mare le-a fost mirarea sătenilor când l-au văzut pe popa lor rupând foile din Biblie și risipindu-le pe zăpadă, spumegând de furie.

     Cercetarea din sat a fost de paradă. Era hotărât mai dinainte să-i trimită la Cernăuți, să fie judecați pentru învinuiri de natură politică. Pedeapsa era de 25 de ani. Au fost porniți spre Cernăuți pe jos, conduși de jandarmi. Tânăra Maria suferea în vremea aceea de gălbenare. Aceasta n-a fost o problemă pentru cruzii stăpâni din vremea aceea: popa, primarul și șeful jandarmilor.

     Abia ajunseseră pe jos în Straja, a doua comună spre Rădăuți și Mariei i se rupsese încălțămintea. Nici aceasta n-a fost o problemă pentru jandarmi. Au fost mânați mai departe prin zăpadă. Mariei nu i-a rămas altceva decât să asculte și cu picioarele goale și-a continuat drumul. La Vicovul de Sus au staționat. Acolo a început cumva a-și obloji picioarele arse de frig. Aici i-a ajuns din urmă Anica, soția lui Gheorghe care nu era încă pocăită. Ea i-a adus haine mai groase și opinci. Cei din sat s-au gândit că unii au fost luați pe neașteptate și aveau haine subțiri sau încălțăminte mai rea (ca pe lângă casă). Când i-a întâlnit, văzându-le starea și dragostea lor pentru Dumnezeu, inima i s-a cutremurat și s-a întors spre casă hotărâtă să se pocăiască. Popa i-a trimis din sat să scape de pocăiți și când acolo cu acest prilej ei s-au înmulțit.

     Și frații din Vicov au prins știre de ei și s-au grăbit să-i cerceteze. Trecerea lor prin Vicov era în preajma unor nunți între frați. Era a lui Dumitru Cârdei și a lui Gheorghe Lăcătuș. Câțiva frați și surori le-au adus mălai de la nunțile acelea pe lângă alte bunuri. I-au îmbărbătat și încurajat să rămână statornici în Domnul.

     Ajunși în Rădăuți au fost înghesuiți în celulele unei clădiri ale jandarmeriei. Frigul îi răzbea. În cele din urmă le-au adus niște rogojini vechi. În pofida frigului ce le pătrundea până la oase, s-au pus pe rugăciune. Atunci a venit un cuvânt de la Domnul prin prorocie, care le-a adus multă nădejde. El spunea: „Domnul va fi cu voi și niciun fir de păr din cap nu vi se va clinti din loc”. A urmat drumul cu trenul de la Rădăuți la Cernăuți. Acolo au fost duși la Curtea Marțială unde au întâlnit multe grupuri de frați care mergeau sau veneau de la muncă.

     În multe situații, munceau în folosul personal al mai marilor orașului. Deși, pe de o parte, erau amenințați mereu că vor fi duși în linia întâi a frontului la Cotul Donului în Rusia, pe de altă parte, erau preferați de autorități pentru a le presta diferite munci pentru că erau cunoscuți ca oameni harnici și cinstiți. În unele situații nici nu erau escortați, li se spunea pur și simplu adresa unde vor lucra și ce aveau de făcut acolo. Dumnezeu s-a folosit de un oarecare avocat care a fost cunoscut de unul din frați și au fost eliberați întorcându-se acasă la Brodina.