În această neagră noapte
Înnorată, fără lună,
Un pribeag Te caută, Doamne,
Având ceva să Îţi spună.

Şi se-ntreabă îndoielnic
Dacă-n marea Ta-ndurare,
Pentru el mai este milă,
Pentru el mai ai iertare?

El a părăsit Sionul
Şi-a ieșit pe-a lumii poartă...
După multă rătăcire,
A ajuns la Marea Moartă.

Și de-acolo, de departe,
Se gândește iar la Tine;
Inima ar vrea să-Ți cânte,
Dar nu poate, e-n suspine...

Să se-apropie de Tine
Nu-ndrăzneşte, că e gol,
Haina-i ruptă și murdară
De-al păcatului nămol.

Şi în marea lui durere,
Îl frământă gânduri, gânduri,
Cum în marea Ta-ndurare
L-ai iertat în multe rânduri.

Să mai vie iar la Tine?
Să mai vie înc-o dată?
E prea greu să-Ţi vadă faţa
Înc-o dată-ndurerată.

Gândul la trecut îl doare,
Deznădejdea drumu-i curmă;
Ce s-o fi ales de toate
Pocăinţele din urmă? ...

Dac-acele-au fost prea slabe,
Fără roade de căinţă,
Dacă ce-a crezut odată
Nu mai poţi numi credinţă?

Vai, al conştiinţei vierme,
De pe-acum începe-a-l roade
Pentru-o viaţă de păcate
Şi o viaţă fără roade.

Unde e, e prea departe...
Totu-n viaţă-i pare fad,
I s-a destrămat speranţa
Şi în toate vede-un iad.

Plin de scârbă şi povară,
Chiar de sine-i este silă,
Cată-n sus, şi înc-o dată
Strigă: „Doamne! Fie-Ţi milă!”

Numai mila-Ți mai putea-va
Să îl scoată din noroi,
Și l-a scos! Iar eu strigat-am:
„Doamne-ndură-Te de noi!”