E toamnă iarăși, privesc în jur la tot ce mă-nconjoară, Privesc la frunzele ce cad și-n vânt se risipesc, Și mă întreb, o, Doamne, oare eu mai cresc? Nu în statură, nici în cunoștință, Ci, Doamne Sfânt, în sfânta-ți pocăință.

Privesc la pomii goi ce-au fost cândva-nverziți, La anii mei ce trec, spre veșnicii grăbiți, Și mă întreb, Isuse, cât timp mai am de har, Să-mi plâng păcatul firii și-al inimii amar?

Căci anii trec în grabă, ca frunzele în vânt, Iar eu doresc, Isuse, să fiu tot mai sfânt, Să nu rămân același, cu sufletul pustiu, Ci să rodească-n mine Cuvântul Tău cel viu.

O, Doamne, fă să cresc în fiecare zi, În dragoste curată și-n sfânta-Ți bucurii, Să mor față de lume, de tot ce-i trecător, Și să trăiesc prin Tine, Isuse, Salvator!

Când frunzele se scutură și pomii rămân goi, Ajută-mă, Isuse, să nu dau înapoi, Ci, chiar de anii vieții se duc ca un izvor, Să ardă-n mine flacăra primului meu fior.

Nu vreau doar ani să număr, nici zile să adun, Ci roade pentru ceruri, prin harul Tău cel bun, Să fiu smerit în toate, să iert neîncetat, Să umblu-n ascultare, de Duhul Tău purtat.

Și când va fi odată să-mi vină-ncheierea, Când voi lăsa în urmă pământul și durerea, Să pot privi spre ceruri, cu sufletul senin, Știind că mă așteaptă Isus, al meu divin.

Iar dacă vine toamna și frunza cade iar, Eu știu că-n Tine, Doamne, nimic nu-i în zadar, Căci dincolo de iarnă, de lacrimi și suspin, Mă-așteaptă primăvara, în cerul Tău divin.