Există-un moment, există o clipă
În care-ndoiala în inimă-ți intră.
Și-atunci o-ntrebare din ea se ridică:
”Mai sunt ascultat de Cel ce ascultă?”

“Mai sunt ascultat?” e tot ce răsună
În inima-mi tristă, ce-n vale-i zdrobită.
“Mai sunt ascultat?”, în suflet povară,
Căci ruga-mi se-nalță, dar răspuns nu coboară.

Mai e aplecată urechea Ta sfântă?
Mai aude suspinu-mi ce-i stins de durere?
Ce doar înăuntru firav mai îngână
Căci nici ca să plâng nu mai am putere.

Eu cred Cuvântul, cred ce îmi spui,
Dar ce să mai cred când nu îmi răspunzi.
Eu glasu-mi ridic, dar nici ecou nu-i
Căci Tu stai tăcut, nu plângi, nu râzi.

Vreau doar o vorbă, din când în când
S-audă și inima ce-mi bate tânjind,
Să știu c-a ajuns, la Tine acol’ sus
Măcar una din rugi, nimic în plus.

Răspunde-mi o Doamne, răspunde-mi te rog!
Căci parcă se duce credința din min’
Când eu vin la Tine, dar Tu nu ești acol’.
Răspunde-mi o Doamne, răspunde-mi te rog!

Știu cum lucrezi, nu-i nimeni ca Tin’:
Azi într-un fel, mâine în altul.
Știu că însăși tăcerea e un răspuns,
Iar asta nu înseamnă că Tu ești ascuns.

Știu că m-auzi, știu că mă vezi
Și știu că vei face așa cum Tu crezi.
Dar, inima-mi plânge de dor după Tin’
Cum, după tata, plânge-un copil.

Da, ca un copil plâng azi după Tine.
Căci, când mi-ai vorbit, atunci mi-a fost bine.
Ca un copil ce prea mult a stat
Departe de tată și e-ndurerat.

Răspunde-mi, o, Tată, răspunde-mi te rog!
Căci viața mea toată de Tine-i legată
Și pulsul vieți doar vocea-Ți mi-l dă.
Răspunde-mi, o, Tată, răspunde-mi te rog!

Iată, Tu azi mi-ai răspuns.
Și, deși m-ai mustrat căci eu am greșit,
Iată, mă bucur, eu cel slăbit.
Mă bucur, o, Tată căci mi-ai vorbit!

Mă bucur cu lacrimi, căci, da, mă doare.
Mă doare nuiaua, mă doare mustrarea,
Dar iubesc Cuvântul, iubesc răspunsul
Și, mai presus de toate, iubesc pe Domnul!

Iubesc pe Domnul, pe Cel ce-a răspuns
Căci are-un sfârșit tăcerea de sus,
Și cum se vede departe, puțin cer senin
Așa-i în furtună al Lui glas divin!

Amin!