Din dragoste, rămâne

Când flori și vânt se-ntâlnesc pe pământ,
Ce mă răscolește și-mi dă avânt,
Din dragoste se naște-un dar,
Dar când privesc în jur și văd,
O, Doamne, numai jar…

Din tină arde focul,
Dar nu-i un foc de dor,
Ci ura care mă înconjoară
De viespi cu țepi de venin,
Care vrea să soarbă
Al meu dor,
Dorul meu de El!

Prin cuie și prin slove reci,
Lăsate-n umbră, printre veacuri,
Se-ntind să-mi prindă lăstarul,
Să-l frângă, să-l cuprindă,
Schimbând iubirea-n ură,
Și dorul, în amar…

Dar eu am să strig cu glas de cer,
Că știu că Tu privești spre pom,
Îi știi și rădăcina, și durerea,
Și dorul ce se-nalță către Tine.

Și-ai să aduci, din dor în dor,
Viață și iubire peste veac,
Iar ramura va-nflori din nou în Tine,
Căci dragostea Ta nu piere-n veac!

Amin!